28 septembrie 2008

Concluziile Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (I)


Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist
Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal1. A sosit aşadar momentul să evaluăm natura şi moştenirile regimului comunist. Acest lucru este cu atât mai important cu cât există tentaţia simultană de a idealiza perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, uitându-se faptul că aceasta a fost de fapt baza pe care s-a edificat dictatura lui Nicolae Ceauşescu, şi, pe de altă parte, tendinţa de a scuza ororile epocii Ceauşescu în numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Simplu spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar de la înfiinţare şi până la prăbuşire, a fost unul bazat pe încălcarea constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare şi corupţie. Trebuie accentuat astfel faptul că Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească. Acelaşi lucru trebuie spus despre perioada Ceauşescu, în care retorica suveranităţii naţionale a fost mai presus de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin manipularea sentimentelor populaţiei. Pe parcursul perioadei comuniste, România a suferit consecinţele aplicării inflexibile a dogmelor leniniste: industrializarea forţată, întemeiată pe un model vetust de creştere economică care favoriza industria grea în detrimentul industriilor producătoare de bunuri de consum; lichidarea proprietăţii private deopotrivă în zonele urbane şi rurale, asociată cu politica violentă şi brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor tradiţionale în numele unei false modernizări sociale şi economice; controlul metodic şi mereu mai pervers asupra spaţiului social şi al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu). Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către tentacularul partid/stat totalitar. Ca şi în URSS, viaţa cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate de partid2.
1 Reluăm, în cadrul acestui capitol, de o manieră sintetică, cu mici adăugiri şi modificări, principalele capete de acuzare împotriva regimului comunist formulate în Raportul pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim şi criminal propus Preşedintelui României, Traian Băsescu, de Sorin Ilieşiu în octombrie 2005, text actulizat în ianuarie 2006. (Supliment, „Revista 22”, nr. 188, 21 martie 2006). Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar elaborat vreme de peste 12 ani de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică/Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
2 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchevici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Iaşi, Editura Polirom, vol. I, 2004; vol. II, 2005; Adrian Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Iaşi, Editura Polirom, 2004. 1
Regimul comunist din România nu a cunoscut de fapt o veritabilă de radicalizare. Pentru aceşti oameni, stalinismul ţinea de ordinea veşniciei3. De la instaurarea sa prin dictat regimul comunist a urmărit distrugerea statului de drept, a pluralismului, a economiei de piaţă şi a libertăţii spiritului. Ascultând orbeşte ordinele Kremlinului, prima generaţie de comunişti români aflaţi la putere şi, în primul rând, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi Leontin Sălăjan au impus un sistem întemeiat pe teroare şi represiune universalizată. Toate instituţiile statului totalitar au fost create în timpul epocii Dej. Nicolae Ceauşescu şi grupul de aparatcici care l-a susţinut le-a perfecţionat şi le-a dus la cele mai dezastruoase consecinţe. În contrast cu diversele tendinţe revizioniste şi cu miturile epocii Ceauşescu, Comisia Prezidenţială susţine că a existat o continuitate între perioada Dej şi perioada Ceauşescu.
Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au respins de stalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov şi au exploatat sentimentele antisovietice ale populaţiei pentru a-şi clădi o bază de putere. Acest lucru îl recunoaşte chiar şi un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a produs de fapt în România o de totalitarizare a dictaturii în sensul transformării ei într-un regim mai tolerant şi al scăderii impactului ideologiei asupra întregii societaţi. Dimpotrivă, după o scurtă şi precară liberalizare, Nicolae Ceauşescu, venit la putere în martie 1965, a reluat la puţin timp după aceea vechile fixaţii staliniste. Pentru Ceauşescu, creşterea rolului conducător al PCR apărea drept o „necesitate obiectivă”. Constituţia adoptată în 1965 proclama cu vigoare faptul că PCR era forţa politică conducătoare în România socialistă. Istoria ţării era rescrisă astfel încât să prezinte partidul comunist drept continuatorul tradiţiei de luptă pentru independenţa naţională. Perioada cominternistă era menţionată, însă întotdeauna cu scopul de a o contrasta cu ceea ce propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur - epoca Ceauşescu”. Astfel s-a configurat mitologia „obsedantului deceniu” menită să contrapună perioada Gheorghiu-Dej (cel de până la ruptura cu Kremlinul) celei de presupusă renaştere naţională asociată cu numele lui N. Ceauşescu. Cultul personalităţii conducătorului suprem a devenit, mai ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceauşescu era prezentat drept călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţa providenţială, personalitate de vârf a vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu şi câte altele. La rândul ei, Elena Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult4. S-au întrecut în această privinţă barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă,
3 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997.
4 Privitor la biografia Elenei Ceauşescu, menţionăm că în anii războiului, din toamna lui 1942 şi până în vara 1943, aceasta nu a avut legătură de partid. După 1945 acest lucru a fost examinat intens şi, în 1960, un referat semnat de Dumitru Coliu propunea rectificarea stagiului de vechime începând cu anul 1939. Autobiografia Elenei Ceauşescu scrisă în acel an este plină de erori gramaticale; ANIC, fond CC al PCR - Secţia Cadre, dosar nr. 1424 C (Dosarul de cadre al Elenei Ceauşescu). Menţionăm că acest dosar de cadre este printre foarte puţinele pe care membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale le-au putut consulta.
2
iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar.
Îndărătul ideologiei naţiunii socialiste unitare şi omogene se aflau obsesiile monolitismului leninist combinate cu cele ale unei extreme drepte recidivate cu binecuvântarea liderilor comunişti şi în primul rând a lui Nicolae Ceauşescu. „Societatea socialistă multilateral dezvoltată” era, de fapt, numele unui sistem politic şi economic îngheţat, dominat de un lider faraonic şi de anturajul său imediat. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor legate de întărirea „legalităţii socialiste”, a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase, criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul au dus la paroxism politica „demografică” de persecutare a femeilor şi copiilor. Disidenţa, fenomen general în blocul sovietic după 1964, a fost strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Să menţionăm aici acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului, arestările şi prigoana în rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere, distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului precum (ordinea nu este alfabetică şi nu indică vreo ierarhie a meritelor, iar lista nu se pretinde a fi exhaustivă): Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Vlad Georgescu, Doina Cornea, Cs. Gymesi Éva, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Mariana Celac, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu-Maier, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Carmen Popescu, Nicolae Liţoiu, Ion Drăghici, Ion Bugan, Géza Szöcs, William Totok, Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer, Ion Puiu, Iulius Filip, Victor Frunză, Aurel Dragoş Munteanu, Vasile Gogea, Molnár Gusztáv, Barabás Francisc, Barabás-Márton Piroska, Barabás János, Borbély Ernő, Búzás László, Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Liviu Babeş, Dumitru Mircescu, Gheorghe Fiştioc, Viorel Padina, Aurelian Popescu, Silviu Cioată, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Tökes László, Andrei Pleşu, Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Dumitru Mazilu, Nicu Stăncescu, Luca Piţu, Nica Leon5. Nu trebuie uitate acţiunile represive împotriva Bisericilor neoprotestante şi a credincioşilor Bisericii Greco-Catolice (interzisă încă din 1948). În 1975, N. Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor. Pe scurt, regimul a continuat să opereze după logica exclusivistă a bolşevismului, văzând în orice act autonom o inacceptabilă sfidare.
5 Vezi capitolul despre România în Stéphane Courtois et al., Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Editura Humanitas - Fundaţia Academia Civică, 1998; Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod “Bărbosul”, Iaşi Editura Polirom, 2005; seria de volume „Analele Sighet” publicate de Fundaţia Academia Civică; Dorin Tudoran, Frost or Fear. Reflections on the Condition of the Romanian Intellectual, Daphne, Ala. Europa Media, 1988; Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005; Herma Kennel, Jogging cu Securitatea, rezistenţa tânărului Radu Filipescu, traducere de Nora Iuga, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998.
3
O formaţiune devorată de lupte intestine pentru putere, PCR a respins întotdeauna fracţionismul, iar democraţia de partid a fost o himeră propagandistică. În egală măsură, conducerea PCR a acţionat neîntrerupt pentru eliminarea, la nevoie prin forţă, a oricăror gesturi de independenţă civică. Tocmai din acest motiv, disidenţa din România, atâta câtă a fost, nu a izbutit să genereze acţiuni de protest colectiv echivalente cu Carta 77 din Cehoslovacia, sindicatul liber Solidaritatea din Polonia sau Opoziţia Democratică din Ungaria. Trebuie respins categoric mitul care încearcă să acrediteze ideea existenţei a două Securităţi: una internaţionalistă, de sorginte etnică alogenă, până în 1960, şi cealalată, de pură stirpe românească, devotată „gliei şi neamului”. Fără a nega faptul că în prima sa fază Securitatea a acţionat cu o brutalitate înspăimântătoare pentru zdrobirea oricărui inamic, real sau imaginar, al regimului, este necesar să accentuăm că în perioada Ceauşescu această instituţie a continuat să practice metode ilegale de lichidare a oricărei forme de rezistenţă. Trebuie amintit aici rolul excepţional jucat în demascarea naturii criminale a regimului şi a Securităţii de cartea Orizonturi roşii de Ion Mihai Pacepa. Mai întâi publicarea în limba engleză a acestei cărţi, în 1987, apoi transmiterea la secţia română a postului de radio Europa Liberă a memoriilor acestui defector de cel mai înalt rang – înaintea fugii sale, Pacepa era consilier personal al lui Ceauşescu, general locotenent, director-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe şi secretar de stat în Ministerul de Interne – a contribuit la degradarea dramatică a imaginii lui Ceauşescu. Informaţiile oferite de Pacepa au fost de asemenea un important revelator al caracterului criminal al dictaturii în influente cercuri politice şi de media din Vest. Securitatea şi moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui I. M. Pacepa ceea ce ei consideră a fi fost o „trădare”. Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, Deutsche Welle, Radio France Internationale, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României privind situaţia din ţară şi din lume. Nu întâmplător regimul a purtat un război neîntrerupt împotriva lor şi mai cu seamă împotriva „Europei Libere”. Trei directori ai acestui post de radio au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi (Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu)6. Spre disperarea politrucilor din ţară, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiem aici memoria unor Ghiţă Ionescu, Preda Bunescu, Noel Bernard, George Ciorănescu şi Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Omagiem memoria lui Virgil Ierunca, intelectual critic, scriitor şi eseist de marcă, ale cărui emisiuni au ţinut trează conştiinţa morală românescă. Subliniem rolul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România de la Paris care din 1977 a sensibilizat Occidentul în problema abuzurilor din România. Merită menţionat în acest context şi numele lui Remus Radina.
Antioccidentalismul PCR şi al Securităţii a rămas neschimbat după moartea lui Gheorghiu-Dej, fiind acum chiar potenţat de aspiraţiile lui Ceauşescu de a fi privit drept un lider al „luptei anti-imperialiste” pe plan global. Mult-trâmbiţata „democraţie muncitoresc revoluţionară - unică în felul ei”, contribuţia lui Ceauşescu la demagogia despre democraţia socialistă, nu era decât un paravan retoric pentru perpetuarea unui regim totalitar închistat, sufocant şi obtuz. Teoria marxistă respingea aşa-numitele „libertăţi formale” drept mofturi burgheze. În numele acestei „democraţii de masă”, de fapt un colectivism oligarhic, spre a relua termenul propus de George Orwell în romanul 1984, se călca în picioare demnitatea fiinţei umane şi se batjocoreau drepturile sale
6 Experţii Comisiei nu au avut acces la dosarele complete ale directorilor Europei Libere.
4
inalienabile. „Omul nou” glorificat de propaganda regimului era de fapt fiinţa total pliabilă, fără şira spinării şi fără un sentiment al responsabilităţi. Una dintre cele mai grave moşteniri ale comunismului o reprezintă tocmai această larg-răspândită psihologie cinică şi conformistă. La care se adaugă utilizarea delaţiunii ca armă favorită a Securităţii. Recrutarea de informatori începea încă din şcoli, continua apoi în facultăţi, întreprinderi, institute de cercetare etc. Informatorii erau micile, dar importantele rotiţe ale mecanismului terorist. Însă ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei care acţionau direct pentru supravegherea, intimidarea şi terorizarea populaţiei. Securitatea, miliţia, procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Să-i menţionăm aşadar pe cei responsabili, ca demnitari ai aparatului represiv, pentru ceea ce s-a petrecut vreme de peste patru decenii în România, pentru sutele de mii de morţi şi deportaţi: Teohari Georgescu, ministru de interne implicat în luarea puterii şi instituirea regimului de teroare în masă, precum şi adjuncţii săi Vladimir Mazuru şi Marin Jianu; Emil Bodnăraş, şef al Serviciului de Informaţii care a jucat un rol cheie în terorizarea populaţiei între 1945-1947; Pintilie Bodnarenko (Pantiuşa) spion sovietic, primul şef al Securităţii; Alexandru Nicolschi (Grünberg), mâna dreapta a lui Pintilie, organizatorul sistemului concentraţionar din România stalinizată; Alexandru Drăghici, succesorul lui Teohari Georgescu; adjuncţii săi, în diverse perioade, Ladislau Ady, Aurel Stancu, Vasile Negrea, Ion Vinţe, Grigore Răduică, Ionel Gal; Cornel Onescu (succesorul lui Drăghici); Ion Stănescu, Gheorghe Homoştean, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad. Aceştia, la rândul lor, au lucrat direct cu secretarii CC şi şefii de secţii ale CC al PCR, responsabili cu coordonarea organelor represive: Iosif Chişinevschi, Mirel Costea, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Petre Lupu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin, Iosif Banc, Ion Coman, Emil Bobu, Constantin Olteanu. Activităţile Securităţii pe plan extern au avut de asemenea loc sub directa îndrumare a partidului. Şefii spionajului românesc şi subordonaţii lor aveau, ca misiune principală, anihilarea rezistenţei din exterior, a mişcărilor de exil opuse statului/partid totalitar. Să-i amintim: Mihai Gavriliuc, Wilhem Einhorn, Nicolae Doicaru7, Ion Mihai Pacepa8, Romus Dima, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu. Generalul securist Nicolae Pleşiţă a lucrat atât în represiunea internă, cât şi în eforturile de a anihila forţele democratice din exil. În chip scandalos, acest torţionar continuă să apară în diverse emisiuni de televiziune şi să-şi ponegrescă fostele victime. Pensiile foştilor ofiţeri de securitate sunt în multe cazuri de zece ori mai mari decât pensia unui fost profesor de liceu.
Comisia Controlului de Partid (CCP) a jucat de asemenea un rol nefast în lichidarea oricăror tentative de a organiza minime dezbateri ori de a contesta abuzurile liderilor. Şeful CCP a fost mai întâi Iosif Rangheţ, căruia i-a succedat ca şef veteranul
7 Generalul Doicaru a fost epurat după defecţiunea fostului său adjunct Pacepa. Apropiat de grupul care a semnat Scrisoarea celor şase, se pare că în ultima perioadă a vieţii s-a distanţat de propriul trecut. După 1990 există indicii că s-a opus tendinţelor de subordonare a serviciilor de informaţii române faţă de cele sovietice. Moare în februarie 1991, într-un straniu accident de vânătoare.
8 I. M. Pacepa a rupt cu sistemul în 1978, defectând prin R. F. Germană către SUA. Informaţiile şi dezvăluirile sale sunt comparabile cu cele furnizate de defectori celebri din perioada stalinismului (Walter Kriwitskzy şi Aleksander Orlov), precum şi cu cele oferite de colonelul polonez Ryszard Kuklinski în perioada Solidarităţii din Polonia. 5

cominternist Constantin Pîrvulescu, avându-l ca adjunct pe Dumitru Coliu (Colev). După mazilirea lui Pîrvulescu (1958), generalul politic Coliu, membru proeminent al facţiunii moscovite din partid, a preluat şefia, avându-l adjunct pe János Vincze (Ion Vinţe), fost general de securitate. Coliu a condus un timp Ministerul Controlului de Stat, altă instituţie teroristă. Adjuncta sa a fost Vanda Nikolschi, veche militantă cominternistă (fără legătura cu generalul securist Nicolschi). În fruntea serviciului de informaţii al armatei s-a aflat în anii ’50 generalul de origine rusă Serghei Nikonov (Nicolau), spion sovietic. Soţia sa, Nina, a fost mult timp secretara personală a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Responsabilitatea finală şi incontestabilă pentru ce s-a petrecut în România revine, conform chiar modelului leninist al centralizării birocratice absolute, membrilor Biroului Politic, secretarilor CC şi, mai presus decât oricui, secretarului general. Consultarea permanentă cu emisarii sovietici a fost o regulă respectată cu sfinţenie în perioada 1944-1963. De la CC şi Ministerul de Interne şi până la Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Sănătaţii, toate instituţiile statului şi partidului aveau consilieri sovietici. Menţionăm aici pe Katelineţ (consilierul lui Dej), pe Aleksandr Mihailovici Saharovski (principalul consilier la Ministerul de Interne/Securitate) şi pe Mark Borisovici Mitin, redactorul-şef al săptămânalului Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti), „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, membru al CC al PCUS.
Inspiraţi de modelul bolşevic, sfătuiţi de consilierii sovietici, dar dovedind o maniacală ardoare personală, liderii români au făcut tot ce ţinea de ei pentru a-şi depăşi magistrii întru zel şi demonism. În acest sens, putem afirma că cei vinovaţi de impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege s-au numit: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca (Luka Laszlo), Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi (Roitman), Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă (Iordan Drăgan Rusev), Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Rădulescu, Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Grigore Preoteasa, Mihai Dalea, János Fazekas, Leontin Sălăjan (Szilagyi), Ştefan Voitec, Manea Mănescu, Petre Lupu (Lupu Pressmann), Florian Dănălache, Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă, Constantin Dăscălescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Elena Ceauşescu, Ion Dincă, Emil Bobu, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Ion Iliescu, Ştefan Bârlea, iar lista este desigur departe de a fi completă. Trebuie cunoscute numele primilor secretari de comitete regionale, ulterior judeţene. Răul a mers iniţial de sus în jos, apoi şi de jos în sus, devenind un cancer al întregii societăţi.
În aparatul ideologic menit să îndoctrineze populaţia, trebuie menţionaţi: Iosif Chişinevschi, secretar al CC; Mihail Roller şeful sectorului Ştiinţă al CC sub Gheorghiu-Dej; Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC în perioada Dej, groparul culturii româneşti; adjuncţii săi în diverse perioade: Nicolae Goldberger, Mihail Roller, Ofelia Manole, Pavel Ţugui, Virgil Florea, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Dinu, Elvira Cincă, Elena Beşcu; activişti de vârf din cultură precum Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Mihai Beniuc, Ion Roşianu, Pompiliu Macovei. Ion Iliescu a fost şeful Secţiei învăţământ-ştiinţă în ultima perioadă a vieţii lui Dej şi la începutul perioadei Ceauşescu; Sorin Toma, redactorul şef de la „Scânteia” şi adjuncţii săi Silviu Brucan, Nestor Ignat, N. Corbu, apoi alţi redactori-şefi: Dumitru Popescu, Teodor Marinescu, Alexandru Ionescu, Constantin Mitea, Nicolae Dragoş. Alţi ziarişti de vârf al Scânteii, deci zeloşi
6
propagandişti ai partidului au fost: Ion Cumpănaşu, Dumitru Tinu, Anghel Paraschiv (primul redactor şef al cotidianului succesor „Scânteia Poporului”, apărut imediat după 22 decembrie 1989 şi transfigurat rapid în „Adevărul”. Gheorghe Badrus, mult timp redactor-şef adjunct de la „Scânteia” a devenit adjunct al lui Ilie Rădulescu la Secţia de Propagandă după 1969, lucrând sub îndrumarea secretarului CC al PCR responsabil cu ideologia (întâi P. Niculescu-Mizil, apoi Ion Iliescu). După 1972, ca şi alţi activişti ideologici (Constantin Vlad, Mihai Bujor Sion), Badrus a plecat în diplomaţie (ambasador în URSS). În fruntea revistei „Contemporanul”, transformată în megafon al Secţiei de Propagandă, s-au aflat Horia Liman, Marcel Breazu, Iosif Ardeleanu ş.a. Săptămânal, linia sovietică era prezentată în limba română în revista Cominformului „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, cu sediul la Bucureşti, condusă iniţial de Pavel Iudin şi apoi, până la desfiinţare, în 1956, de M. B. Mitin, membru al CC al PCUS. La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncţi, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco. O altă instituţie ideologică a fost Agenţia Română de Presă (AGERPRES) condusă, între alţii, de ilegalistul Vasile Dumitrescu, ulterior ambasador în Elveţia şi Chile, şi în perioada Ceauşescu de Ion Găleţeanu. Radiodifuziunea, respectiv Televiziunea au fost conduse în diverse perioade de compozitorul ilegalist Matei Socor, de soţia lui Gh. Apostol, Melita, de Ion Pas, de Teodor Marinescu, de Valeriu Pop, de Vasile Muşat, de Alexandru Ionescu, de Constantin Petre. Ilegalista Ecaterina Borilă a fost redactor-şef la „Viaţa sindicală” (apoi „Munca”). În anii stalinismului dezlănţuit, „România liberă” a fost condusă mai întâi de Grigore Preoteasa, apoi de Nicolae Bellu (Schor), care ulterior a devenit preşedintele Comitetului de Stat al Cinematografiei, în anii 1970 de Octavian Paler9, iar în anii 1980 de Maria Costache. Revista teoretică a CC al PCR s-a numit iniţial „Lupta de clasă” şi a fost condusă de Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg), care a rămas în fruntea ei şi sub Ceauşescu, câţiva ani după schimbarea denumirii în „Era Socialistă”. Urmaşul lui Voicu a fost Ion Mitran. Pentru activiştii din domeniul organizatoric se publica revista lunară „Munca de partid”, condusă în anii 1950 de Paul Radovan. Editorialele „Scânteii” şi ale „Luptei de clasă”, elaborate sub directa îndrumare a Secţiei de Propagandă, au fost menite să propage linia partidului şi să stigmatizeze (cuvântul din epocă era să înfiereze) orice reală ori imaginară „erezie” culturală. Urmarea nemijlocită a unui asemenea editorial era efortul de „critică şi autocritică” semnat cu entuziasm în „Gazeta literară” de intelectualii desemnaţi de partid să supravegheze „frontul ideologic”: Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, N. Moraru, Traian Şelmaru, M. Beniuc, N. Tertulian etc. Nu trebuie uitaţi cei care, la nivele relativ inferioare, au jucat rolul de controlori ideologici în deceniile comuniste: Ion Ianoşi, Tiberiu Utan, Al. Simion, Gheorghe Stroia, instructori ai CC al PMR/PCR. În acelaşi sens, şedinţele Secţiilor de Propagandă, respectiv Presă din perioada Ceauşescu erau destinate să controleze şi să „călăuzească revistele culturale şi politice. Protocronismul a fost impus de la acest nivel în special prin intermediul lui Eugen Florescu, ulterior deputat PSM, care cu numeroase prilejuri a atras atenţia intelectualilor recalcitranţi că protocronismul
9 În anii 1980, Octavian Paler a publicat eseuri şi romane nonconformiste şi a fost blamat în adunări publice regizate de activiştii regimului. A semnat Scrisoarea unui grup de şapte intelectuali în semn de solidaritate cu Mircea Dinescu. În anii postcomunişti a fost un critic consecvent al tendinţelor de restauraţie autoritară.
7
nu este o simplă direcţie estetică, ci „contribuţia teoretică a tovarăşului N. Ceauşescu”. A te opune protocronismului devenea astfel o atitudine antipartinică.
Şcolile de partid au fost instrumente ale condiţionării şi înregimentării ideologice, veritabile pepiniere de cadre ale partidului. Printre conducătorii şcolilor de partid „A. A. Jdanov” (pentru activiştii ideologici) şi „Ştefan Gheorghiu” (pentru cei din aparatul organizatoric) au figurat: Zina Brâncu, Paul Niculescu-Mizil, Ion Rachmuth, Constantin Nicuţă, N. Goldberger, Grigore Kotovski, Tatiana Bulan (al cărei soţ, Iakov, fost ofiţer sovietic, era rector al Academiei Militare). În perioada Ceauşescu, funcţii de vârf în aparatul ideologic (propagandă, Consiliul Culturii, presă, editori) au deţinut: Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Miu Dobrescu, Tamara Dobrin, Petru Enache, Mihai Dulea, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu. După pensionarea ilegalistului Iosif Ardeleanu (Adler), cenzura a fost condusă de Ion Cumpănaşu, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”. Muzeul de istorie al PCR, altă insituţie a „frontului ideologic”, a fost condus succesiv de Clara Cuşnir-Mihailovici, Petre Grosu, N. Cioroiu. Institutul de Istorie a partidului (Institutul de Studii Social Politice de pe lângă CC al PCR) a fost condus iniţial de politrucul Mihail Roller, apoi, vreme de decenii de ilegalistul Ion Popescu-Puţuri, avându-l ca adjunct pe generalul Gh. Zaharia. În perioada Ceauşescu, mistificarea istoriei naţionale a fost întreprinsă de istorici-activişti ai Comitetului Central precum Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ioniţă, Ion Spălăţelu, împreună cu asociaţii lor N. Copoiu, Titu Georgescu, Mihai Fătu şi alţii. Vulgata istoriografică autohtonistă a fost potenţată prin implicarea directă în acest tip de discurs a fratelui dictatorului, generalul Ilie Ceauşescu, directorul Centrului de Istorie şi Teorie Militară, în jurul şi cu protecţia căruia s-a constituit un grup ideologic extrem de influent în justificarea orientării naţional-staliniste a partidului. Patronaţi şi încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici, compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia „protocoronismului românesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii al lui N. Ceauşescu. Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale10. Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist.
Creată în 1979, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a funcţionat ca o secţie a CC al PCR. Primul preşedinte a fost Miron Constantinescu, urmat de Mihnea Gheorghiu. La secţia internaţională, responsabilă pentru relaţiile cu partidele comuniste la putere şi cu cele din ţările necomunizate, au lucrat Maria Rab (cumnata lui Leonte Răutu), Ghizela Vass (notabilă prin longevitate politică, o apropiată a Elenei Ceauşescu), Constantin Lăzărescu, Constantin Vlad, Ştefan Andrei. Militanta de origine basarabeană Ghizela Vass a fost direct implicată în raporturile cu Partidele Comuniste Grec, Spaniol şi cu
10 Vezi pentru detalii Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
8
exilul cominformist din Iugoslavia. Aceste relaţii au inclus ajutor material substanţial din partea PCR pentru partidele şi organizaţiile respective, precum şi din alte ţări. PCR a folosit banii ţării pentru a susţine mişcări subversive şi antidemocratice în diverse părţi ale lumii. Posturile de radio ale Partidelor Comunist Grec şi Spaniol („Vocea adevărului” şi „Pirinei”) s-au aflat mulţi ani la Bucureşti. În anii 1970 şi 1980, PCR a subvenţionat mişcări radicale, antidemocratice din Lumea Treia. Este un subiect care trebuie cercetat în continuare.
Când încercăm să luminăm resorturile stalinismului, este cazul să nu uităm că avem de-a face cu o întreprindere politică esenţialmente barbară, că arhitecţii şi beneficiarii sistemului nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări şi că, în substanţa sa lăuntrică, deopotrivă ca intenţionalitate şi ca experienţă practică, regimul comunist a fost bazat pe dispreţul faţă de drepturile omului şi faţă de lege. Scopul său a fost anihilarea societăţii civile, a sistemului politic pluralist, a gândirii autonome şi a pieţii libere. A inventat instituţii menite să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar: partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior); propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită total intereselor dictaturii.
Adevărul este că nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice. „Comuniştii nu au patrie” afirma Manifestul Partidului Comunist, scris de Marx şi Engels la mijlocul secolului al XIX-lea. Indiferent de răsucirile şi salturile mortale ideologice, conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Statul comunist, precum cel nazist, a fost un stat întemeiat pe o concepţie despre lume şi viaţă. Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au fost ambii partizanii unei formule politice autoritare, întemeiată pe monolitism ideologic, intoleranţă fanatică în raport cu orice adversar, terorism poliţienesc şi un cult aberant al economiei planificate. Moştenirea RPR-RSR, augmentată până la proporţii de un nemărginit iraţional în ultimii ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor veritabile (axiofobie), a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.
Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:
(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a forţelor militare sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I. Vîşinski, ministru-adjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României. Menţionăm aici rolul nefast al lui Emil Bodnaraş ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai muncii”, în realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor
9
democratice; utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea oricărei forme de opoziţie anticomunistă.
(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai.
(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei intereselor regimului.
(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare, muncă forţată, a unor categorii sociale - burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective şi persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste; utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime. Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.
(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire.
(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;
(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în munţi (1945-1962);
(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul minorităţilor; desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării sioniste.
10
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).
(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor.
(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari (1945-1989).
(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari (Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a celor care au ridicat glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de emancipare din Polonia şi Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960).
(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane pe care regimul le considera vinovate de trădare.
(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.
(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.
(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamant un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şi-a ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.
(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre „umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.
11
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Niciun comentariu: