Un altfel de accelerator de particule

Atât de mult s-a auzit despre coliziunile de particule care, vezi Doamne, vor produce găuri negre, mici şi lacome, înghiţind tot Pământu-n calea lor, încât lumea a uitat că trăim, de fapt, într-un mare accelerator de particule extrem de energetice: Universul. În tot Universul ăsta mare, există Galaxia Calea Lactee. La vreo două treimi de centru (şi, evident, o treime de marginea farfuriei care e galaxia) ne găsim noi, în Sistemul Solar. Acest sistem solar nu-i singurul, desigur, dar îl scriem cu litere mari din simplul motiv că-i al nostru şi, practic, provinciali cum ne ştim, n-am ieşit încă din el. Ei bine, Soarele, împreună cu câmpul magnetic al Terrei, formează un minunat accelerator de particule. Astfel, vântul solar aduce către noi particule ionizate relative lente, iar câmpul magnetic terestru le captează şi le accelerează. Le captează prin zonele ecuatoriale şi le accelerează de-a lungul liniilor de câmp, care, aşa cum ştiu toţi copii jucători cu pilitură de fier, ies dintr-un pol al magnetului şi intră în altul. Când particulele captive ajung către poli, intră ca berbecii în atomii şi moleculele din atmosfera superioară, le excită înfiorător, drept care acestea din urmă se liniştesc numai după ce emit puzderii de fotoni. Adică lumină. Verde şi roşie, de la moleculele de oxigen, albastru-mov de la azot. Şi aşa ajungem să vedem spectacole ale naturii în diverse culori. Le spunem aurore după zeiţa romană a dimineţii. Şi boreale după zeul grec al vântului de nord. Dar şi australe, căci există în ambele zone polare, doar că cele din sud sunt văzute mai rar fiindcă nu prea are cine să le vadă.