Vom avea telescoape pe Lună?

Suprafaţa apei dintr-un vas care se roteşte în jurul axei verticale devine, singură şi simplu, parabolică. Aceasta este observaţia care a condus la apariţia telescoapelor lichide. Un telescop are oglinzi mari (numite ‘primare’), care sunt parabolice, şi oglinzi mici (‘secundare’) poziţionate în focarul parabolei să culeagă toată lumina de pe suprafaţa primară. Înlocuind marile oglinzi cu o suprafaţă lichidă obţinem telescoapele lichide, mult mai ieftine. În 2005 s-a pus în funcţiune, la University of British Columbia, un uriaş telescop lichid (are 6 metri în diametru), care a costat doar un million de dolari (un procent minuscul din costul celebrului telescop Hale din California, de dimensiuni comparabile). Acesta e făcut din mercur şi se învârte. Foarte lent: marginea lui are o viteză de vreo 5 km/h, dar e îndeajuns, la gravitaţia Terrei, pentru ca mercurul să formeze o parabolă şi să producă, deja, date pentru ştiinţă. O singură mică problemă are telescopul lichid: dacă încerci să-l înclini, se varsă mercurul. Dar nici asta nu-i atât de grav, doar Pământul se învârte şi poţi vedea o bucată bună de cer. Acum, să faci un telescop pe Lună e mai util (gravitaţia mică permite nişte diametre colosale). Mai mult, nu este nevoie să foloseşti mercur, deoarece mercurul se evaporă în vidul de pe Lună. Ei bine, în loc de mercur, astrofizicienii vor folosi lichide ionice, de fapt un fel de săruri topite, mai greu de evaporat, şi care rămân lichide la temperaturi ridicol de mici. Dar, fiindcă acele lichide ionice nu reflectă prea bine lumina, se acoperă, elegant, cu un strat super-subţire de argint, care pe deasupra se mai şi solidifică. Să trimiţi spre Lună, în zece ani, materialele necesare pentru un telescop de 20 de metri diametru va fi floare la ureche. De pe Lună se poate privi mult mai bine în cele mai îndepărtate colţuri ale Universului.