Cum furau, în România, foştii bolşevici, cot la cot cu actualii liberali

Cel mai mare tun imobiliar din România a început în anul 2000. Atunci Ministerul Educaţiei avea în patrimoniu un teren, pe domeniu public al statului, de 226 ha, în nordul Capitalei, pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr.42-44. Terenul era dat în folosinţa Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti (USAMVB) şi era, în fapt, mai mult decât un teren, fiindcă pe el funcţiona o fermă-model în care-şi făceau practică studenţii agronomişti. Pe 25 aprilie 2000, USAMVB face o manevră dibace şi-şi intabulează pe numele ei acest teren domeniu public al statului. USAMVB se asociază apoi cu o societate privată, oferind ca aport la capitalul social tocmai hectarele din nordul Capitalei. Societatea privată în care a intrat Ministerul Educaţiei se numeşte Băneasa Investments şi-l are ca patron pe Puiu Popoviciu, ginerele lui Ion Dincă (cel care, la Revoluţie, spăla străzile de sânge, ca să nu se mai vadă crimele comise în numele lui Ceauşescu). În contract se spunea că asocierea s-a produs pentru dezvoltarea unor activităţi agricole.

La doi ani de la asociere (2002), obiectul de activitate s-a schimbat din “Cultură vegetală” în “Activităţi imobiliare”, iar activitatea principală din “Pomicultura şi cultura plantelor fructifere” în “Dezvoltare (promovare) imobiliară”. Peste alţi doi ani (2004), cele 226 de hectare de teren au fost scoase din circuitul agricol. Ca să-l poată scoate din circuitul agricol, s-a făcut un raport de expertiză. Care e de mai mare râsul. Experţii evaluatori au făcut tot posibilul să arate că terenul nu e bun deloc pentru agricultură. În raport se spune că, în zona acestui teren (deci în Bucureşti), “temperature medie a lunii celei mai calde (iulie) din an e de 22 de grade Celsius”. Vă daţi seama, în luna în care temperaturile se învârt în jurul a 35 de grade, de cazi pe stradă, termometrul experţilor evaluatori a căzut lat pe la 22 de grade! Apoi, zic experţii că, “în zonă, cantitatea de precipitaţii căzute în timpul anului este considerată submijlocie”. Deşert, frate! Dar şi că “zona este supusă unei poluări cu substanţe purtate în aer, în special de hidrocarburi provenite de la mijloacele auto cu circulaţie foarte intensă” şi că, fiind poluare, e mai bine să se renunţe la livada de pomi fructiferi. Adică tocmai la ce mai ţinea poluarea în frâu în zonă. În concluzie, e prea frig vara, prea secetă, prea mare poluarea ca să se facă agricultură, să crească pomi în nordul capitalei. Experţii evaluatori au considerat terenul de o calitate scăzută pentru agricultură şi au stabilit că preţul lui nu sare de 11 euro pe metro pătrat. Adică de vreo 30 de ori mai mic decât în realitate. În loc de agricultură, pe terenul ăsta ieftin şi deşertificat s-au plantat cele mai mari magazine din România, cunoscute sub numele generic de “complexul Băneasa”.

Şi totuşi, cum a fost posibil? Cum spuneam, terenul era domeniul public al statului. Andrei Marga, fost ministru al Educaţiei, cunoştea situaţia terenului, din moment ce cu mânuţa lui semna o notă pe care o transmitea în 1998 Tribunalului Bucureşti, în procesul intentat de nişte angajaţi ai universităţii care locuiau cu chirie în nişte imobile din incinta fermei şi care doreau să le cumpere; nota, deci: “Potrivit Decretului Regal nr. 2.746, de la 31 iulie 1929 (Legea pentru înfiinţarea Academiilor de Înalte Studii Agronomice), Academiile de Înalte Studii Agronomice au primit în administrare construcţii şi terenuri pe care nu au voie să le înstrăineze nici în total şi nici în parte pentru orice destinaţie ar fi”. Iar rectorul USAMVB de la acea dată, Nicolai Pomohaci, spunea la tribunal acelaşi lucru: “Noi am susţinut în faţa instanţelor de judecată că terenurile existente nu ne aparţin ca proprietate, susţinând permanent că sunt proprietatea statului, respective aparţinând domeniului public”. Deci atât la nivel de rectorat, cât şi la nivel de minister se ştia că terenul e domeniu public. Să trecem la un nivel mai sus. Terenul era menţionat ca domeniu public al statului şi în Hotărârea de Guvern 517 şi apoi în Hotărârea de Guvern 776 din 1999. Apoi, la un an de la aşa-zisa trecere în proprietatea universităţii, terenul e amintit tot ca domeniu public al statului şi într-o lege, Legea 290 din 2002. În 2004, la modificarea HG 517/1999, este iar trecut drept domeniu public, proprietate a statului. Deci avem o hotărâre dată de Guvern la patru ani şi o lege dată de Parlament la un an de când s-a tras tunul imobiliar, în care terenul e considerat în continuare domeniu public al statului. Cum de nu ştiau nici Guvernul, nici Parlamentul de schimbarea survenită, anume că imensul teren din nordul Bucureştiului a intrat între timp în capitalul social al unei companii private? Instituţiile fundamentale ale ţării erau, sărăcuţele, atât de năuce pentru că, după cum citiseră ele în Constituţie şi în legile de bază, precul Legea 213/1998, în cazul de faţă trecerea din domeniul public al statului în cel privat se putea face numai printr-o hotărâre de Guvern specială. Am transmis Guvernului României (Guvernul Tăriceanu – n.m.) întrebarea dacă pentru acest teren s-a emis HG specială de schimbare a statutului. De la Direcţia Generală Juridică a Cancelariei Prim-ministrului ni s-a răspuns că, în temeiul legii, “bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, nu pot fi înstrăinate”. Juriştii guvernamentali ne-au dat dreptate voalat, evitând să răspundă direct că nici Guvernul Năstase, nici Guvernul Tăriceanu nu au emis un astfel de act normative şi că, deci, terenul e în continuare domeniu public al statului.

Apropo de Tăriceanu, acesta îşi face afacerile pe terenul Ministerului Educaţiei, întrucât firma sa de importat automobile, “Automotive Trading Services SRL”, are punctul principal de lucru fix pe terenul de pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44. Adică pe terenul care de drept era domeniu public al statului, aflat în administrarea Ministerului Educaţiei, dar cedat ilegal firmei Băneasa Investments. Când au apărut în presă aceste date, Tăriceanu a negat că e implicat în afacerea Automotive-Băneasa Investments. Ulterior, au ieşit la iveală dovezi clare din “Monitorul Oficial”, care arătau că premierul minte, că doar cu mâna lui a semnat contractul prin care “Automotive Trading Services SRL” îşi înfiinţează sediul pe terenul primit de la Băneasa Investments. De ce a minţit premierul? Ca să ascundă cumva tunul de peste trei miliarde de euro dat Ministerului Educaţiei de firma Băneasa Investments?

Tăriceanu are deci Automotive serioase să nu vadă ilegalitatea, deşi presa a semnalat-o, iar Direcţia Generală Juridică a Guvernului i-ar fi putut da cu legile şi Constituţia în cap. Surse din Parchetul General ne-au declarat (se întâmpla în 2008-n.m.) că afacerea Băneasa Investments este cel mai flagrant caz de încălcare a legilor fundamentale de după ’89. Guvernul şi Parlamentul ar fi putut de mult să sesizeze ilegalitatea. Iar cei care se fac vinovaţi de ea ar putea să fie rapid condamnaţi, întrucât principiul că au acţionat cu bună-credinţă şi au fost doar neştiutori în ale legii nu funcţionează. În cazul furtului unui teren domeniu public al statului nu se poate invoca buna-credinţă.

Cât a pierdut Ministerul Educaţiei cu ajutorul premierului afacerist? Pe terenul statului, administrat de Ministerul Educaţiei, de pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44, s-a construit cel mai mare complex commercial şi rezidenţial din România. Terenul valorează peste trei miliarde de euro. Dacă ar fi fost concesionat de stat şi banii ar fi intrat la Ministerul Educaţiei, ar fi adus învăţământului românesc peste 40 de milioane de euro annual. Deci s-ar fi putut mări salariile cadrelor didactice nu cu 50%, ci cu 500%.

Preluat din “Academia Caţavencu”, nr. 42/2008 (autor Alexandru Căutiş).

P.S. Păi, să nu-l credem pe Tăriceanu atunci când ne explica, la televiziunile mogulilor, că mărirea salariilor profesorilor (300.000 de oameni) ar crea grave disfuncţionalităţi economice (pentru firmele lui, probabil). Dar mărirea pensiilor la 6.000.000 de oameni, fără suport în economie, nu creează disfuncţionalităţi economice grave? Dar cheltuirea, în lunile septembrie, octombrie, noiembrie 2008, a patru miliarde de euro, pentru voturi şi clientela politică, nu creează disfuncţionalităţi economice grave?