Ce mai fac aplaudacii dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu?

Sunt bine, mai ales după ce unul de-a lor a condus România pe ultimul drum … adică a parcat România la marginea civiliazaţiei, aducând minerii şi transformând foşti securişti şi bolşevici notorii în personajele publice ale României europene. De exemplu, în învăţământ, indivizi care au ca singure lecturi etichetele produselor şi doctrina bolşevică, lectură obligatorie înainte de 1989, au insuflat copiilor, după 1990, dragostea pentru libertate şi au amintit de jefuirea constantă a ţării de către porcii de ruşi, timp de 50 de ani. Chiar credeţi aşa ceva? Evident, cei cu creierul spălat de bolşevici, au continuat să proslăvească sclavia în care a fost ţinut acest popor vreme de 50 de ani, au continuat să arunce cu noroi în memoria martirilor anticomunişti şi a celor ucişi în decembrie 1989, au continuat să fie printre votanţii unui veteran comunist, precum Ilici Iliescu. Cine-şi imaginează că în România profundă intelectualii (?) sunt altfel decât viitoarele personaje ale ştirilor de la ora 17 se poate înşela amarnic. Ce credeţi că ascultau “intelectualii” Şcolii Tătărăşeni (o şcoală de pe aici) prin 1999? Paranoia verbală a lui Vadim dată la volum maxim. Ce posturi TV urmăreau “intelectaulii” comunei Havîrna (o comună de pe aici)? OTV sau DDTV. Pe aceste locuri, atunci când vine vorba de 17-22 decembrie, începi să te simţi ruşinat. Câteodată mă gândesc la următorul fapt: ar trebui să le cerem iertare foştilor aplaudaci ai dictatorului că n-am răbdat lanţurile şi am îndrăznit să cerem să fim liberi. În felul acesta, le-am dat ocazia securiştilor şi bolşevicilor să devină bogaţi şi să înjure democraţia. Am lucrat o perioadă la Şcoala Tătărăşeni. Dintre multele amintiri neplăcute legate de această perioadă, voi povesti una, relevantă pentru tot ce înseamnă Moldova lui Cozmâncă, Fenechiu sau Chiuariu. Într-un 17 decembrie, am propus un moment de reculegere în memoria tinerilor ucişi pentru libertatea noastră. Atunci am realizat că acei copii ucişi de un regim criminal, care şi-a permis să ne ţină ca pe nişte animale în cuşcă (fără hrană, lumină, căldură), ei bine, pentru copii ucişi la Timişoara nu există nici o compasiune, ca să nu mai vorbim de admiraţie pentru curajul lor. Foştii colhoznici şi copii lor, care au la rândul lor copii, incapabili să trăiască fără biciul dictatorului, au semănat şi seamănă în continuare ură faţă de cei care, într-un fel sau altul, au alt nivel de percepere a realităţii. Pe aici, a apela la justiţie este o ruşine (chiar printre “intelectuali”), dar a fura nu-i o ruşine, a citi cărţi este o pierdere de timp, dar a număra fluturii în timpul liber, nu-i o ruşine, a crede în legalitate este ruşinos, însă a da şpagă este o dovadă că te descurci, dacă ştii ceva mai mult este o dovadă clară că nu ai avut ceva mai bun de făcut decât să citeşti, iar dacă nu eşti bun nici măcar în profesia ta înseamnă că, săracu’, ai avut probleme şi, nu-i aşa, dacă ai familie statul (?) trebuie să aibă grijă de tine. Până la urmă, comunismul în România este mai viu ca niciodată şi dacă privim la procentul îngrijorător de mare al celor care nu se întreabă cât de bun este el într-un domeniu pentru a pretinde venituri mari, acele venituri dorindu-se a fi acordate după alte criterii. România este o ţară a ineficienţei muncii şi pentru că valoarea este îngropată de şpagă. În obţinerea unei funcţii, mici sau mari, determinantă nu este valoarea individului ci metoda PeCeRistă (pile-cunoştinţe-relaţii) sau valoarea şpăgii. Comunismul n-a murit odată cu moartea dictatorilor, ci trăieşte prin fiecare şpagă dată sau primită, prin fiecare tătuc dorit de românaşul verde care nu mai are ce fura, prin fiecare funcţionar numit pe criterii politice, prin fiecare ziarist ce minte în numele mogulului la care lucrează. Ironia maximă a istoriei a fost, în România, capitalismul instaurat de comunişti. Rezultatul se vede şi este de tot rahatul.