Analiza dictaturii comuniste (LXXIX)

Disidenţa religioasă
Propaganda ateistă a fost încă de la începuturile regimului comunist o realitate, reluată cu putere în anii 1970, după aşa-numita minirevoluţie culturală, care a dus şi la aberantul cult al personalităţii, apogeul fiind atins în anii 19801. Puţini cetăţeni români au refuzat să participe la acest deşănţat cult de inspiraţie stalinistă. Între cei refractari s-au situat (şi) membrii unor comunităţi creştine neoprotestante, mai exact evanghelice, pentru care exista o evidentă incompatibilitate între a fi creştin şi adulator, chiar şi formal, al liderului partidului-stat. Unii dintre aceşti creştini practicanţi nu doar că au refuzat să se înscrie pe linia oficială a regimului, dar au şi trecut la contestatarea deschisă a acestuia, aşa cum au mai făcut-o unele grupuri de intelectuali, muncitori, membrii unor comunităţi etnice2.
Opoziţia faţă de regimul Ceuşescu pornită din interiorul comunităţilor (neo)protestante are explicaţii de natură religioasă, politică şi sociologică (generaţională)3. Mai ales între baptişti au apărut nemulţumiri legate de neacordarea de către „organele” de stat a unor autorizaţii pentru construirea de noi lăcaşuri de cult sau extinderea celor existente, absolut necesare pentru a face faţă creşterii considerabile a numărului de membri. Concepţiile religioase ale baptiştilor, entuziasmul lor i-a determinat să se angajeze în ridicarea de biserici fără aprobarea autorităţilor şi să se lanseze în acţiuni evanghelistice în afara lăcaşurilor de cult, ceea ce era inacceptabil pentru regimul comunist. Existenţa în bisericile baptiste a unor membri cu idei moderne asupra raporturilor dintre Stat şi Biserică, dar având şi legături între ei au dus în cele din urmă la apariţia unor întrebări privind relaţiile dintre confesiunea lor şi statul comunist, în mod special cu Departamentul Cultelor4. Între anii 1973 şi 1989, dar în mod special între 1973-1979/1980, Uniunea Bisericilor Baptiste a trecut printr-o criză majoră, care a fost provocată de relaţia dintre Biserică şi Stat, pe de o parte, dar şi de cea dintre generaţii/grupuri interne, pe de altă parte, de altfel cauze interdependente.
Cel care a demarat acţiunea de contestare mai întâi în interiorul Uniunii Baptiste, apoi în raport cu statul a fost Iosif Ţon (cu o sinuoasă biografie anterioară5), reîntors în România în 1972, după studii la Oxford. Ţon a exercitat o influenţă considerabilă asupra coreligionarilor săi, în mod deosebit asupra pastorilor tineri. El şi-a diseminat ideile în mai multe lucrări programatice. Prima a fost Doctrina Baptistă despre Biserică (ultima parte a acesteia era intitulată Cine îşi va pierde viaţa), în care era prezentată situaţia existentă în bisericile baptiste din România, inclusiv toate imixtiunile statului în activităţile de cult. Acţiunea lui viza în primul rând recâştigarea drepturilor pierdute de comunităţi. Rezumată sub forma unei scrisori de pastorul Vasile Taloş, iar prin implicarea lui Vasile Brânzei, Iosif Serac şi Pascu Geabou semnată de 50 de pastori, lucrarea a fost depusă la registratura conducătorului statului6. Expediate în Anglia textele au fost tipărite în engleză şi română şi difuzate de Keston College (o organizaţie înfiinţată de reverendul Michael Bourdeaux în anii 1960, care monitoriza situaţia religioasă din ţările comuniste), inclusiv în Statele Unite ale Americii. În acel moment se pregătea Conferinţa Europeană de la Helsinki, iar la Washington aveau loc discuţii pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Toate acestea au determinat autorităţile de la Bucureşti să poarte discuţii cu protestatarii şi cu Uniunea Baptistă. Restricţiile au fost ridicate, iar de ele au beneficiat şi
1 Vezi Klaus Heitmann, Cultul personalităţii: Nicolae Ceauşescu, în „22”, nr. 6, 6-12 februarie 2001, pp. 10-11.
2 Emil Freund, Nascent dissent in Romania, în Jane Leftwich Curry (ed.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger, 1983, pp. 60-68; Vlad Georgescu, Romanian dissent: its idea, în Jane Leftwich Curry (ed.), op. cit., pp. 182-194.
3 Vezi Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu: Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), în Analele Sighet, vol. 10, 2003, pp. 203-227.
4 Trevor Beeson, Discretion and Valour. Religious conditions in Russia and Eastern Europe, Revised edition with a Foreword to the first edition by Sir John Lawrence, London, Collins, Fount Paperbacks, Philadelphia, Fortress Press, 1982, pp. 372-373; Alan Scarfe, Romanian Baptists and the State, în „Religion in Communist Lands”, vol. 4, nr. 2, Summer 1976, p. 15.
5 ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1087, vol. 1-2, ibidem, dosar nr. 109 833, vol. 1-3.
6 Iosif Ţon, Confruntări, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1999, pp. 11-77; Trevor Beeson, op. cit., pp. 372-373; Alan Scarfe, op. cit., pp. 15-18; Alan Scarfe, A Call for Truth: An Appraisal of Romanian Baptist Church - State Relationships, în „Journal of Church and State”, Autumn 1979, pp. 435-438.
celelalte culte evanghelice7. Un alt document, Locul creştinului în socialism, a fost redactat de Iosif Ţon în 1974, încercând să explice modul în care puteau creştinii să trăiască într-un stat a cărui ideologie era virulent ateistă. Şi acesta a fost trimis în Anglia şi publicat sub titlul Manifestul creştin. Un exemplar a fost expediat lui Ceauşescu. Autorităţile au reacţionat în maniera binecunoscută: percheziţii, confiscarea bibliotecii, a notiţelor personale şi a corespondenţei celui care îndrăznise să tulbure apele. Fiind acuzat de „propagandă care pune în pericol securitatea statului“, Ţon a fost timp de 6 luni în arest la domiciliu. În favoarea lui s-au iniţiat acţiuni de protest. Datorită rezistenţei sale în faţa ameninţărilor, a sprijinului tacit al coreligionarilor din ţară şi intervenţiilor din afară, autorităţile s-au văzut nevoite să înceteze ancheta şi arestul la domiciliu8.
Afirmarea doctrinei drepturilor omului pe scena internaţională în anii 1970, apariţia unor orgaizaţii influente care monitorizau situaţia din toată lumea, în mod deosebit din ţările cu regimuri dictatoriale şi totalitare, au determinat guvernele să ia în considerare noua problematică. În mod deosebit interesul arătat de americani a fost foarte important, aceasta mai ales odată cu ajungerea la Casa Albă a preşedintelui Jimmy Carter9. Noua conjunctură a fost utilizată şi de protestatarii din România. În mod deosebit pentru evanghelici era o încurajare faptul că noul preşedinte american era un binecunoscut baptist practicant10, cu o sensibilitate sporită în materie de libertate religioasă. De asemenea, audierile din Congresul SUA legate de acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România s-au dovedit o reală tribună pentru apărătorii drepturilor omului, o modalitate propice pentru exercitarea unor presiuni asupra regimului totalitar de la Bucureşti11.
În acest timp măsurile autorităţilor române împotriva neoprotestanţilor români au fost reluate cu şi mai mare putere (retrogradări din funcţie şi concedieri, amenzi pentru adunarea în locuinţe particulare pentru rugăciune, comuniune şi studiu biblic, presiuni împotriva elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile)12. Au continuat diferendele între liderii Uniunii Baptiste şi contestatari, iar raporturile cu Departamentul Cultelor au atins un nivel critic13.
Din iniţiativa lui Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu a fost alcătuită lucrarea Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, în care erau documentate numeroase cazuri de persecuţie pe motive religioase din întreaga ţară, puse în oglindă cu tratatele internaţionale semnate de guvernul de la Bucureşti. Într-un material intitulat Chemarea la adevăr – şi care se dorea o introducere la precedentul – se preciza că „este vorba de o persecuţie sistematică, dar mascată, a credincioşilor, cruntă şi totuşi dificil de sesizat din afară, extrem de dureroasă pentru cei ce o îndură şi totuşi greu de înţeles pentru observatorul extern“. Erau scoase în evidenţă măsurile administrative împotriva împotriva credincioşilor evanghelici, excluderea lor din funcţii de conducere la care erau îndreptăţiţi ca urmare a studiilor şi competenţei; persecutarea copiilor evanghelicilor în şcoli (mai ales în licee şi universităţi); împiedicarea exercitării libere a cultului; hărţuirea şi insultarea pastorilor; interzicerea adunării în familii; presiuni pentru transformarea unor credincioşi în informatori. Acest document a fost semnat de şase pastori şi laici evanghelici (Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu, baptişti, Constantin Caraman, penticostal, şi Silviu Cioată, creştin după Evanghelie)14. Ca şi lucrările anterioare, şi aceasta a fost expediată ambasadelor SUA şi Marii Britanii, unor persoane şi organizaţii
7 Iosif Ţon, op. cit, pp. 22-24; Alan Scarfe, op. cit., p. 433.
8 Iosif Ţon, op. cit, pp. 81-119.
9 Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, Relaţii româno-americane. 1940-1990, traducere de Mihaela Sadovschi, Prefaţă de V. Fl. Dobrinescu şi Kurt W. Treptow, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, pp. 388-417. Şi noul ambasador român la Washington între 1976-1978, Nicolae M. Nicolae, sesiza noua realitate; vezi Nicolae M. Nicolae, O lume aşa cum am cunoscut-o. Amintirile unui fost ambasador al României, Bucureşti, Editura Pro Domo, 2000, p. 80 şi p. 125.
10 Potrivit lui Nicolae M. Nicolae, Carter era un „om profund religios şi moral“ (Nicolae M. Nicolae, op. cit., p. 77), „un baptist profund religios“ (ibidem, p. 83). Nicolae Ceauşescu remarca şi el religiozitatea lui Carter, dar pentru liderul român aceasta nu putea fi decât o slăbiciune; Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de securitate, în româneşte de Horia Gănescu şi Aurel Ştefănescu, Bucureşti, Editura Venus, 1992, pp. 174-181, 254-256.
11 Joseph F. Harrington, Bruce Y. Courtney, op. cit., passim.
12 Iosif Ţon, op. cit, p. 24.
13 Alan Scarfe, Romanian Baptists Congress, în „Religion in Communist Lands”, vol. 5, nr. 2, Summer 1977, pp. 94-98; Trevor Beeson, op. cit., p. 375.
14 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 2-18; Iosif Ţon, op. cit, pp. 125-133; Sergiu Grossu, Calvarul României Creştine, f.l., Editura „Convorbiri literare“ – ABC Dava, 1992, pp. 128-133. 200
occidentale, inclusiv la postul de radio „Europa liberă”15, care a şi difuzat-o la 3 aprilie 1977. Textul evidenţia că România, chiar dacă era semnatară a Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1 august 1975, Helsinki), nu-şi respecta obligaţiile internaţionale, persecutându-şi proprii cetăţeni16. În dosarul privind România al Comisiei Helsinki, reunită la Belgrad în 1978, avea să se regăsească şi acest document elaborat de evanghelicii români17. Represiunea împotriva semnatarilor a fost însă rapidă şi dură, toţi fiind arestaţi chiar a doua zi după difuzarea textului la „Europa Liberă”. De fapt, tot atunci au fost reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu, o dovadă clară că regimului îi era teamă de contestare, în mod deosebit de cea mediatizată18. Anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, acuzaţi de trădare şi conspiraţie (ceea ce îi expunea chiar condamnării la moarte în cazul unui proces), protestatarii evanghelici au fost în cele din urmă eliberaţi, cel mai probabil pentru a se evita complicaţiile interne şi internaţionale. În acelaşi timp, persecuţiile împotriva credincioşilor evanghelici, mai ales împotriva copiilor acestora, au încetat19. Rearestaţi în toamna aceluiaşi an, ei au ameninţat că vor fi acuzaţi de homosexualitate şi că vor fi internaţi în clinici de psihiatrie. A urmat demiterea lor din posturi şi interdicţia de a predica în biserici20. De asemenea, Securitatea a pus în aplicare măsuri de compromitere a celor 6 disidenţi evanghelici21.
Nesoluţionarea cererilor cultelor neoprotestante a determinat o susţinută acţiune petiţionară, dar şi intervenţii occidentale în favoarea lor. În contrapartidă, după cum se menţiona într-un document, Ministerul de Interne al Bucureştiului a „întreprins măsuri de influenţare şi de temperare a stărilor de spirit necorespunzătoare în rândul credincioşilor neoprotestanţi şi acţionează în continuare pentru cunoaşterea şi prevenirea eventualelor activităţi de natură a prejudicia interese ale statului român“22. Reducerea la tăcere prin şantaj, compromitere, teroare a opozanţilor regimului era o practică obişnuită a serviciilor represive româneşti. Anturajul celor avuţi în vedere era înţesat cu informatori, frecvent se făceau razii, se iniţiau acţiuni de izolare şi de discreditare socială23.
Cea mai radicală acţiune contestatară pornită din lumea evanghelicilor români a fost fără îndoială cea iniţiată de un grup de nouă baptişti – Pavel Nicolescu, Nicolae Traian Bogdan, Emerich Iuhasz, Ioan Brisc, Petru Cocârţeu, Ioan Moldovan, Nicolae Rădoi, Ludovic Osvath şi Dimitrie Ianculovici, care în aprilie 1978 au pus bazele Comitetului Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC). Comitetul a solicitat imediat aderarea la organizaţia elveţiană Christian Solidarity International (cu sediul la Zürich)24. Membrii săi au trimis autorităţilor superioare de stat şi conducerii Uniunii Baptiste o Declaraţie şi un apel intitulat Încetaţi prigoana. În declaraţie erau invocate Constituţia şi tratatele internaţionale semnate de România (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa). Scopul declarat al Comitetului era cuprins în şase puncte: „afirmarea valorilor morale şi spirituale ale religiei creştine; apărarea libertăţii religioase şi de conştiinţă; apărarea şi ajutorarea tuturor celor persecutaţi din cauza convingerilor religioase; promovarea legăturilor interconfesionale între creştinii din România şi cu cei din străinătate;
15 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, Perioada 1968-1978, Bucureşti, 1995, p. 399; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989), Bucureşti, 1996, p. 100.
16 Iosif Ţon, op. cit, p. 126.
17 Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights Movement: A Romanian Solution, în „Religion in Communist Lands”, vol. 7, nr. 8, Autumn 1979, p. 167.
18 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, pp. 398-399; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare… p. 100; Pavel Nicolescu se solidarizase cu acţiunea lui Paul Goma, fiind „unul dintre primii semnatari de prestigiu“ ai apelului din 1977 al scriitorului disident; Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 215, 229)
19 Iosif Ţon, op. cit, p. 127.
20 Dennis Deletant, op. cit., p. 219.
21 Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, pp. 439-440.
22 Ibidem, pp. 431-432.
23 Pentru unele detalii asupra tehnicilor Securităţii, vezi H.-R. Patapievici, Lucrarea Securităţii, în „22”, (I) nr. 9/27 februarie-5 martie 2001, p. 5; (II) nr. 10/6-12 martie 2001, p. 5; (III) nr. 11/13-19 martie 2001, p. 7; Marius Oprea, Modalitatea de racolare a informatorilor, în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode“, Bucureşti, Colegiul Noua Europă, 2002, pp.198-204.
24 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, f. 65; Petru Cocârţeu, Viziunea unei naţiuni, f.l., Editura Macarie, 1998, pp. 99-100.
informarea opiniei publice din România şi străinătate asupra persecuţiei religioase din România; analizarea fenomenului religios în contextul societăţii socialiste“. Declaraţia era semnată de cei nouă membri fondatori ai ALRC25. În apelul către conducătorii PCR şi ai guvernului român, ai Departamentului Cultelor, ai reprezentanţilor Justiţiei, ai Securităţii şi ai liderilor Cultului Baptist, se cerea încetarea persecuţiilor religioase în România. Concetăţenii semnatarilor apelului erau îndemnaţi la solidaritate: „să ne unim vocea împotriva discriminărilor şi a nedreptăţilor, împotriva încălcărilor de orice fel a drepturilor fundamentale ale omului“26.
Acţiunea protestatarilor religioşi a fost catalogată de conducătorii cultelor, inclusiv de cei ai Uniunii Baptiste, ca activitate politică. Răspunsul celor direct vizaţi a fost că şi liderii cultelor erau implicaţi în politică, dar în beneficiul partidului comunist, pe când membrii ALRC făceau „politică împotriva regimului comunist, apărând drepturile Bisericii“, ale creştinilor persecutaţi, indiferent de confesiune27. Deşi iniţiată de evanghelici, organizaţia a ajuns să aibă un caracter interconfesional28.
Implicarea acestor cetăţeni români în contestarea atotputerniciei regimului comunist are explicaţii (parţiale) în viziunea eschatologică a tuturor membrilor organizaţiei. Nu trebiuie să pierdem din vedere că în anii 1970 a avut loc în România, în pofida asaltului ateist şi a măsurilor represive ale regimului, o veritabilă renaştere religioasă. Proclamarea judecăţii lui Dumnezeu asupra oricărei forme de păcat şi injustiţie, inclusiv a compromisului colaborării (conducerii) Bisericii cu Statul, potenţa opoziţia faţă de ambele autorităţi29.
ALRC s-a angajat în acţiuni revendicative care atingeau practic toate aspectele vieţii religioase şi culturale din România. La 5 iulie 1978, Consiliul de Stat, Ministerul Justiţiei, Departamentul Cultelor şi Uniunea Baptistă au primit Programul de Revendicări elaborat de Comitetul pentru „Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă” (ALRC). Acesta avea să se dovedească cel mai important act al organizaţiei. Chiar în preambul era subliniată loialitatea faţă de ţară a semnatarilor, dar şi calitatea de creştini (practicanţi), fiind menţionată dorinţa de a contribui la „apărarea drepturilor fundamentale ale omului, la respectarea prevederilor constituţionale“. Se constata neschimbarea timp de 30 de ani a poziţiei Partidului Comunist Român faţă de religie şi încordarea relaţiilor dintre stat şi biserică, ceea ce provoca „o permanentă stare de suferinţe şi tensiune pentru credincioşi“. Întrucât o asemenea situaţie nu mai putea continua, se considera necesară o schimbare de atitudine. Organelor centrale de partid şi de stat li se cereau satisfacerea unui număr de 24 de puncte, care depăşeau cadrul confesional, în conformitate cu prevederilor constituţionale ale României, precum şi a acordurilor internaţionale cu referire la drepturile omului pe care aceasta le ratificase, contestându-se expres monopolul ideologic al partidului comunist asupra societăţii româneşti. În încheiere se sublinia: „Noi nu suntem marxişti, ci creştini […]. Idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber“ (subl. n.)30. Programul a fost semnat de 27 de persoane (25 de baptişti, un ortodox şi un penticostal): Pavel Nicolescu, Dimitrie Ianculovici (purtători de cuvânt ai organizaţiei), Ioan Moldovan, Nicolae Traian Bogdan, Petru Cocârţeu, Emerich Iuhasz, Nicolae Rădoi, Ioan Brisc, Ludovic Osvath, Gheorghe Braşoveanu, Pavel Spunei, Nicolae Păulescu, Ionel Prejban, Trifon Gîrboni, Vasile Dochiţa, Ioan Dîmbeanu, Zoltan Vereş, Ioan Flonta, Radu Căpuşan, Iosif Enyëdi, Viorel Codreanu, Marin Bălaş, Vasile Lucaci, Viorel Zerge, Ioan Teleagă, Ioan Teodosiu şi Ioan Mircu31.
Represiunea împotriva membrilor ALRC a fost puternică şi concertată, fiind vorba de acţiuni ale Departamentului Cultelor, Securităţii, autorităţilor locale, dar şi ale conducerii Uniunii Baptiste: licenţieri din posturile ocupate, supraveghere, arestări, maltratări, condamnări (aşa s-a întâmplat cu Nicolae Rădoi, Petru Cocârţeu, Ionel Prejban, Dimitrie Ianculovici, Ludovic Osvath şi Nicolae Traian Bogdan)32. Mai mult chiar, unii dintre membrii şi colaboratori ALRC aveau să moară în condiţii
25 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 66-67.
26 Ibidem, ff. 68-70.
27 Pavel Nicolescu, După mine, expresia „Biserică de stat” nu are nici un sens, interviu realizat de Mihai Suciu, în „Creştinul Azi”, nr. 2, 19, iunie 1993, p. 12.
28 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 99–100.
29 Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului „simfoniei“ bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel“, 2000, pp. 143-144.
30 ANIC, colecţia Gabanyi, dosar nr. 161, ff. 71-78. Vezi şi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 135-137.
31 Ibidem.
32 Alan Scarfe, op. cit., pp. 170, 173-174; idem, A Call for Truth…, p. 448; Sergiu Grossu, op. cit., pp. 137-142, 152; Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100, 134; Paul Negruţ, op. cit., p. 144. 202
suspecte: Sabin Teodosiu, Petru Clipa, Nicolae Traian Bogdan etc33. Într-un context extrem de dificil, ALRC a continuat să monitorizeze situaţia religioasă în România şi să ceară oprirea persecuţiilor contra credincioşilor diferitelor confesiuni34.