24 iulie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXIII)


Universul concentraţionar reflectat în memorialistica românească
Introducere

Violenţele şi ororile sistemului comunist totalitar din România, în primul rând cele din închisorile şi lagărele de detenţie, au găsit o oglindă fidelă în numeroase memorii şi amintiri publicate de victime. Din 1990 (când a început publicarea acestor cărţi) până astăzi, în 2006, memorialistica românească despre detenţia comunistă (sub toate formele ei) numără aproape 150 de lucrări, cărora li se adaugă în jur de 100 de lucrări de istorie, politologie şi mentalitate despre Gulagul românesc şi perioada comunistă1. Majoritatea memoriilor româneşti de detenţie privitoare la Gulagul autohton se vor a fi, parţial sau total, nişte anatomii ale puterii şi totalitarismului, unele reportericeşte tratate, altele, majoritatea, confesiv. O bună parte dintre memorialişti sunt intelectuali (scriitori, oameni politici, prelaţi, universitari etc.); dintre numele cele mai cunoscute, ale căror memorii au fost receptate cu ecou amplu în presa culturală şi nu numai, amintim câteva: N. Steinhardt, C. Noica, Lena Constante, Paul Goma, Ion Ioanid, Adriana Georgescu, Petre Pandrea, Iuliu Hossu, Nicolae Mărgineanu, Belu Zilber, Richard Wurmbrand.
Câteva dintre memoriile de detenţie, redactate chiar în timpul comunismului, au fost confiscate de organul de represiune, drept care autorul în cauză s-a văzut silit să reia o a doua variantă a manuscrisului „duşmănos”. Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, publicat în 1991, este o a treia variantă, revizuită, completată şi corectată de autor pe baza primelor două versiuni (întâia versiune a fost confiscată de Securitate şi în cele din urmă i-a fost înapoiată autorului). La fel, Monarhia de drept dialectic de Belu Zilber (publicată după căderea comunismului, în 1991, sub pseudonimul Andrei Şerbulescu) a fost confiscată de Securitate şi redactată apoi de autor într-o a doua variantă; în cele din urmă, prima versiune a fost recuperată de Editura Humanitas, care publicase Monarhia de drept dialectic, şi tipărită sub titlul Actor în procesul Pătrăşcanu (în 1997), fiind semnată de data aceasta cu numele real al autorului, Belu Zilber.
Majoritatea amintirilor de acest tip sunt redactate după detenţie, cu două excepţii, jurnalul de lagăr (Ziar de lagăr) ţinut de Onisifor Ghibu şi redactat la locul ispăşirii, la Caracal, şi memoriile de închisoare ale episcopului greco-catolic Iuliu Hossu (Credinţa noastră este viaţa noastră) redactate în perioada domiciliului obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani. Explicaţia posibilităţii redactării jurnalului de detenţie în primul caz este datorată faptului că, în 1945, atunci când Onisifor Ghibu cunoaşte lagărul de la Caracal, Gulagul românesc nu este gândit şi organizat meticulos, Onisifor Ghibu având parte mai degrabă de un pre-Gulag. În al doilea caz, memoriile lui Iuliu Hossu sunt redactate după închisoare şi într-o perioadă de oarecare destindere politică, deşi episcopul greco-catolic era constrâns să trăiască în regim de domiciliu obligatoriu, care era, totuşi, mult mai permisiv decât cel de detenţie.
Unele mărturii de detenţie sunt deghizate în romane autobiografice sau literatură de ficţiune, dar travestiul lor este transparent. Orientativ şi clasificator, teoreticianul şi criticul literar Adrian Marino vorbeşte despre două modalităţi esenţiale de abordare a detenţiei ca temă literară în cadrul memorialisticii: „prin literaturizare, stilizare, întreg ansamblul de procedee literare tipice, şi prin mărturie directă, documentară, pe cât posibil obiectivă”2. Dar cele două modalităţi, şi mai cu seamă a doua, nu reprezintă nişte formule standard, perfect încadrabile, de aceea Adrian Marino adaugă cu înţelegere critică pentru o posibilă formulă hibridă: „Că şi această relatare rece se transformă, poate fi recuperată până la urmă tot ca «literatură» este o altă poveste”3. Acelaşi comentator va avertiza asupra a trei aspecte-capcană ce riscă să denatureze amintirile din detenţia comunistă, fie ele camuflate sau nu: trucarea eroizantă, înfrumuseţarea emfatică şi „literaturizarea” amatoristică4.
Memorialistul Al. Mihalcea (Jurnal de ocnă) doreşte să preîntâmpine riscul înfrumuseţării imaginii deţinutului politic român, considerând că o icoană a acestuia ar echivala cu imaginea falsă a eroilor proletcultişti. Intenţia unui alt memorialist, Ion Cârja (Canalul morţii), este, pe de altă parte, aceea ca mărturia sa să fie sursă de inspiraţie pentru oamenii de artă care ar putea imortaliza expresiv
1 O bibliografie relativ completă a acestor lucrări se găseşte în Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
2 Adrian Marino, O carte de sertar, „Tribuna Ardealului”, nr. 68, 1993.
3 Ibidem
4 Adrian Marino, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 40.

Gulagul românesc. Cu alte cuvinte, Ion Cârja însuşi, deşi este mărturisitor de gradul întâi, îşi consideră depoziţia mai degrabă ca o scriere pregătitoare, iar nu ca un text exemplar. Această autodepreciere ţine de modestia excesivă a unui nonscriitor.
Un mărturisitor precum Paul Goma (în Gherla) va pune problema adevărului-adevărat din acest tip de memorii, iar intervenţia sa răspunde indirect şi aprioric temerilor lui Adrian Marino, deoarece Paul Goma susţine că, deşi amintirile despre detenţie sunt documente subiective, ele nu impietează asupra corectitudinii evenimentelor narate; cu alte cuvinte, ele sunt subiective, dar oneste, deşi variante ale adevărului.
Există amintiri despre detenţie cu accente romaneşti, precum memoriile lui Marcel Petrişor legate de Jilava sau lucrarea Tărâmul Gheenei de Costin Merişca. În primul caz, Marcel Petrişor relatează la persoana a treia, schimbă, din prudenţă, numele foştilor deţinuţi care sunt încă în viaţă, păstrând intacte doar numele celor morţi. La rândul său, Costin Merişca foloseşte pentru narare tot persoana a treia, schimbând din pudoare doar numele eroului, care este el însuşi.
Din punct de vedere stilistic şi structural, memoriile despre Gulag alcătuiesc un Turn Babel. Gherla de Paul Goma este, de pildă, deghizată într-un pseudodialog care înglobează frânturi despre detenţie. Particularitatea lui Paul Goma constă însă şi în stilul incomod, radical, specific unui autor cu vocaţie de pamfletar, al cărui credo este să scrie pe viu, fără vreo cosmetică a suferinţei.
Unele amintiri despre detenţie sunt scrise într-un stil melodramatic şi degajă impresia unei anumite falsităţi, prin lipsa unui puls interior şi printr-un fel de demagogie asupra detenţiei (chiar limbă de lemn anticoncentraţionară), altele sunt pătimaşe, fiind marcate de „cercul de fier al urii”. Foarte interesant este cazul lui Nicolae Mărgineanu (Amfiteatre şi închisori), ale cărui mărturii sunt explicit selectate, autorul evitând să transcrie atrocităţi specifice detenţiei sale, din jenă patriotică. Nicolae Mărgineanu va diferenţia, de altfel, între memoriile unor personalităţi şi mărturiile ce aparţin celor mărunţi şi cenuşii. Autorul face respectiva precizare, aderând modest la categoria mărturiilor. O clasificare apropiată susţine şi Gabriel Bălănescu (Din împărăţia morţii), refuzând genul de memorii (căci nu se consideră o personalitate exotică) sau de amintiri (căci acestea nu pot fi decât paradisiace) şi pledând pentru formula de cronică rezumată. Constantin Cesianu, analist meticulos al Canalului (Salvat din infern), insistă şi el pe ideea de mărturie şi experienţă, încercând o delimitare teoretică; autorul evită programatic orice estetizare, marşând pe un demers viu: „nu este vorba nici de un roman, nici de o încercare literară. Este vorba despre o mărturie. Nu caut nici senzaţionalul, nici amuzantul. Expunerea mea poate părea adesea ternă. N-are importanţă. Spune adevărul”5. Autorul precizează că demersul său este selectiv şi specializat pe mici monografii ale închisorilor, ce riscă o descriere uscată, dar care ţine de un stil veridic. Pentru ideea de mărturie, iar nu de literatură improvizată, pledează şi Ioan Victor Pica atunci când îşi asumă scrierea unei „cărţi de foc” despre rezistenţa din munţi: „Istorie vor face cu siguranţă alţii, mie revenindu-mi un rol mult mai simplu, şi anume acela de a spune ce am văzut, auzit şi simţit”6. Uneori, memorialistul Gulagului este marcat de o „anume sfială a mărturisirii”7, provenită fie din temperament, fie din dorinţa de a nu părea vindicativ şi inchizitorial; el tânjeşte către dreapta măsură văzută ca o componentă esenţială a mărturiei.
Din acribie istorică, Constantin C. Giurescu8 foloseşte termenul livresc testimoniu pentru a reda mai exact sensul de dovadă şi de document obiectiv. Autorul consideră că îşi scrie amintirile despre închisoare, fără ură şi fără părtinire, doar cu scop istoric. Deţinuţii politici sunt istorie, fiindcă fac parte din istorie, clamează toate memoriile de detenţie care îşi asumă un rol testamentar. În general, închisoarea politică este o matrice formatoare şi un ecran interior de proiecţie; pentru Ion D. Sârbu, ea este, prin excelenţă, metafora în mic a lumii9.
5 Constantin Cesianu, Salvat din infern, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 48.
6 Ioan Victor Pica, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, prefaţă de Mihai Sin, Târgu-Mureş, Editura Arhipelag, 1993, p. 9.
7 Viorel Gheorghiţă, Et ego Sărata Piteşti-Gherla-Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, p. 7
8 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), introducere de Dinu C. Giurescu, ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 31.
9 Ion D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal - glosse -, I-II, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu, prefaţă de Ovidiu Ghidirmic, postfaţă de Marin Sorescu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996; trimiterea este la volumul II, p. 178.

Există şi depoziţii ingenios realizate sub aspect tehnic; este cazul mărturiei epistolare a lui Maxim Holban (deţinut care a cunoscut Kolîma siberiană), încastrată în comentariul fiului său, Ioan Holban (mărturia este prezentă în volumul colectiv Basarabia în Gulag, coordonat de Serafim Saka).
Unele texte, precum Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Drumul crucii de Aurel State sau Jurnalul unui figurant de George Tomaziu sunt redactate într-un stil elaborat, aproape baroc, elitist, altele sunt scrise dintr-o suflare, într-un stil pitoresc primitiv-naiv. În ultimul caz este vorba despre Aniţa Nandriş-Cudla (20 de ani în Siberia), dar şi despre Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, care, deşi aluvionară (fiind o carte vorbită), are prospeţime şi spontaneitate. Elisabeta Rizea îşi înţelege depoziţia ca pe un „zbierăt” animalic, cu efect cathartic şi cu funcţie psihologică; ea distinge acest „zbierăt” de ţipătul sau strigătul uman, căci doar un „zbierăt” animalic, iar nu un strigăt decorativ, ar mai putea trezi sufletele şi minţile îndoctrinate: „Că-mi vine să zbier, nu să ţip, că nu mai pot” şi „Îmi vine să zbier ca o vacă, prin câte am trecut”10. La fel de viu este dialogul despre detenţie dintre Oana Orlea şi Mariana Marin (Ia-ţi boarfele şi mişcă!), întrucât pentru a reda atmosfera penitenciară, fosta deţinută politică Oana Orlea foloseşte un limbaj crud, rememorând inclusiv lingvistic Gulagul. La polul opus Aniţei Nandriş-Cudla sau Elisabetei Rizea, stau amintirile elevate (oricât ar fi de dure) ale Lenei Constante (Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă), între aceşti doi poli situându-se reportajul concis al Adrianei Georgescu (La început a fost sfârşitul).
Una dintre memoriile excepţionale despre detenţia comunistă este Închisoarea noastră cea de toate zilele, cartea în mai multe volume a lui Ion Ioanid; tocmai fiindcă în lipsa unei opere colective, a unui tratat despre Gulagul românesc, în genul Arhipelagului Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn, amintirile lui Ion Ioanid alcătuiesc o panoramă a închisorilor româneşti realizată aproape cu ochi de expert. Memoria lui Ion Ioanid seamănă cu o arhivă în care fiecare închisoare constituie o carte a vieţii scrisă sub semnul calmului narativ şi al privirii sub lupă: sunt descrise „cartierele” fiecărui spaţiu punitiv şi mai ales microcosmosul celulei. De aceea, nu este de mirare că autorul propune stabilirea unui tabel nominal al tuturor deţinuţilor politici anticomunişti din România.
În general, critica a demarat rar clasificări ale memoriilor despre detenţie sau ale literaturii acesteia, tocmai din cauza varietăţii lor ieşite din comun. Totuşi, au fost distinse o viziune detaşată (la C. Noica), o alta sarcastic-furibundă (la P. Goma), una infernal-disperată (la T. Mihadaş), o alta profund creştină (la N. Steinhardt), una obiectivă şi neutrală (I. Ioanid şi Max Bănuş)11.
Mărturisitorii Gulagului nu îşi amintesc din paseism, componenta nostalgică sau „poezia amintirii” este inexistentă, întrucât cel care a trecut prin Gulag îşi transcrie coborârea în infern din datorie morală, justiţiară, depoziţională şi de-abia apoi, poate, din necesitate defulatorie-cathartică; memoria şi cuvântul sunt patronii spirituali ai mărturisitorului, rememorarea fiind o revanşă târzie şi parţial recuperatoare.
Deţinutul politic român ca tip uman
Utilizând observaţia lui George Tomaziu, deţinutul politic român intra, în viziunea aparatului de represiune, în categoria „obiectelor”, a nemişcătoarelor şi a necuvântătoarelor, a celor fără suflare12; el este ceva, iar nu cineva, şi uneori ajunge să se perceapă el însuşi ca fiind obiect. Majoritatea memorialiştilor folosesc alt termen, acela de nimic şi nimeni, definind deţinutul ca pe o frântură de neant, dar controlată de funcţionarii neantizării, mai ales în timpul anchetei. Membrii aparatului de represiune îi numesc pe deţinuţi, înscriindu-i într-o serie de jivine abjecte, mai ales „viermi”, „păduchi”, „putregaiuri”, „gângănii”; deţinuţii înşişi îşi radiografiază lucid condiţia impusă, de epave viermuitoare. Perspectiva aceasta voit degradantă urmărea să legitimeze forţat poziţia organelor de represiune care se erijau în postura unor „aleşi” şi „arieni” comunişti.
Din punct de vedere ideologic, deţinuţii politici din România comunistă (aşa cum reiese din memorialistică) aveau diferite coloraturi: erau liberali, ţărănişti, social-democraţi, legionari, comunişti. Majoritatea proveneau dintre liberali, ţărănişti şi legionari. Din punct de vedere social, Gulagul românesc a fost populat cu intelectuali, ţărani şi muncitori. Din punct de vedere religios, Gulagul
10 Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina Nicolau şi Theodor Niţu, prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp. 31, 86
11 Nicolae Baltă, Rezumatul unei detenţii, „Contrapunct”, nr. 25, 1991.
12 George Tomaziu, Jurnalul unui figurant. 1939-1964, traducere de Mariana şi Gabriel Mardare, prefaţă şi postfaţă de Gabriel Mardare, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 164. 141

românesc a fost unul „ecumenic”: populat de deţinuţi greco-catolici şi ortodocşi, în principal, dar şi de romano-catolici, protestanţi ori, mai rar, reprezentanţi ai altor culte (evrei, de pildă, sau musulmani).
În opinia lui Ion Cârja, deţinutul politic român avea un nivel politic deficient, el nefiind organizat în mod conştient şi nici antrenat pentru rezistenţa în Gulag. De aceea, meseria de deţinut politic se învaţă treptat şi anevoios. Totuşi, deţinutul politic român râvneşte să se diferenţieze de semipolitici (frontierişti) şi mai ales de deţinuţii de drept comun. Prin suferinţa care înnobilează şi prin cauza politică, detenţia sa primeşte o altă dimensiune. El este un deţinut de conştiinţă.
Petre Pandrea, un mărturisitor şi meditativ fervent al condiţiei deţinutului politic din România comunistă, vede în acesta „un prizonier al războiului civil intern” (între clase), sacrificat printr-un fratricid. „Românii au talent de puşcăriaşi, ştiu să îndure destinul cu resemnare”, comentează Pandrea, referindu-se la o anumită tradiţie a puşcăriei politice la români. Structura deţinutului politic i se revelează lui Petre Pandrea a fi, cel puţin la Aiud, aceea a unui monah silit: deţinutul nu mai are trup şi mers normal, ci se târăşte, iar gestica sa este onctuoasă, de prelat, mimica, supusă şi umilă faţă de autorităţi, fiind vorba însă de o „umilitate monastică”. „Deţinuţii sunt monahi, cu fizionomii patetice, în lupte spirituale, în castitate, posturi şi rugăciuni”. Înfometaţi, caşectici şi filiformi, aproape că nu mai au nevoi fiziologice, ajungând la o corporalitate angelicală: „Devenisem îngeri fără fecale”13.
Memorialiştii detenţiei comuniste româneşti alternează între a încadra deţinutul politic român într-o postură grandilocventă sau într-una temperată. Adrian Marino14 refuză eroismul şi emfaza detenţiei, căci, în optica sa, deţinutului român i se potriveşte ipostaza tip Ivan Denisovici (celebrul personaj al lui Aleksandr Soljeniţîn din nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici), drept care analistul optează pentru categoria majoritară a rezistentului pasiv, considerând că, în detenţia comunistă, nu poţi fi erou 24 de ore din 24. Atunci când vorbeşte totuşi despre eroism, Adrian Marino se referă la două tipuri: „unul sublim, spectaculos, al marilor gesturi şi sacrificii, şi un altul modest, cotidian, obscur, adesea anonim, al sacrificiului şi mortificării zi de zi”15.
Unii mărturisitori proveniţi dintre prelaţi văd în detenţie un har de a putea închina lui Dumnezeu suferinţele şi mărturisirea de credinţă. Exagerarea binecuvântării închisorii (chiar ca ipostază a unei probe de încercare a credinţei) este un risc al mărturiilor feţelor bisericeşti. Creştinarea dobândită de N. Steinhardt în închisoare nu-l face mai orgolios în suferinţa sa, dimpotrivă, aceasta îi aduce o seninătate nerăzbunătoare; de altfel, el împarte locuitorii detenţiei comuniste după o grilă religioasă: sfinţi, eroi, seniori, şi îndrăzneţi ai binelui, pe de o parte (aceştia sunt cei pe care tot el îi numeşte unificator „leii”), şi Vmiorlăiţii înfrângerii şi trădării”, „năpârci şi târâtoare”16.
Femeile trecătoare prin Gulagul românesc, de la Elisabeta Rizea la Lena Constante, nu apasă pedala eroismului. Oana Orlea, care prezintă felul în care a învăţat meseria de deţinută politică, îşi consideră suferinţa ca fiind minoră faţă de cea a atâtor „sfinţi” anonimi, ierarhizându-şi aspru detenţia (singurii aleşi sunt cei care rezistă la tortură până mor, consideră Orlea).
În fiecare memorialist al detenţiei transpare tipul de deţinut pe care el îl reprezintă prin propria experienţă şi se cuvine spus că figura „cruciatului” (în care intră, paradoxal, pe de o parte, un aspect de gherilă, pe de alta, un aspect ascetic) este semnificativ reprezentată. Două cazuri au, în acest sens, un statut aparte: Paul Goma şi N. Steinhardt. Paul Goma (Gherla şi Culoarea curcubeului '77) este războinicul răspunzând la represiune prin legea talionului; lui N. Steinhardt îi este specifică nonviolenţa christică. Dificil, cusurgiu, muşcător, Paul Goma este un războinic maliţios: îi atacă pe „răi” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” îşi propune să-i facă „foarte buni”; este pătimaş şi face alergie la amorali-imorali; dreapta sa credinţă este propria experienţă, iartă, dacă iartă, dar nu uită. Sfătos, delicat, N. Steinhardt mărturiseşte despre patimile sale în detenţie ca despre o şcoală a creştinismului. El are o graţie anume în suferinţă, fiind un senior candid, gata să ierte şi să uite, generos, paşnic şi milostiv. Doar împreună Paul Goma şi N. Steinhardt alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă pe latura ofensivă, al doilea, pe cea ascetică.
La fel de bine ar putea fi încadrat Ion Ioanid în casta războinicilor (adevărat, temperaţi, nu colerici ca Paul Goma) sau Elisabeta Rizea, după cum Richard Wurmbrand (Cu Dumnezeu în
13 Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, pp. 30, 50, 83, 88, 120.
14 Adrian Marino, Autobiografie: Ani de închisoare, „Memoria”, nr. 2, 1990.
15 Adrian Marino, Politică şi cultură, p. 81.
16 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, pp. 32, 100.

subterană) este un înţelept dintr-o categorie oarecum aparte faţă de N. Steinhardt; căci cel din urmă este un iluminat în detenţie, dar Richard Wurmbrand este un misionar. Dintre '„cruciaţi”' ar mai putea face parte cei pe care Alexandr Soljeniţîn îi numea „evadaţii în suflet”, marcaţi de obsesia evadării pe tot parcursul detenţiei; dintre aceştia se desprinde figura remarcabilă a aceluiaşi Ion Ioanid.

Niciun comentariu: