Analiza dictaturii comuniste (LIX)

Deportările şi dislocările de populaţii din România anilor 1950.
Instituţia domiciliului obligatoriu

Deportările şi dislocările de populaţii au fost în perioada anilor 1945-1964 o practică politică curentă, care a afectat un număr imens de persoane. Prin ele se viza distrugerea existenţei unor categorii largi de oameni, a unor familii şi comunităţi. De inspiraţie stalinistă, ele au reprezentat forme de violentare, din raţiuni politice, a unor drepturi fundamentale ale oamenilor (dreptul la proprietate, la o viaţă normală, la libertate de mişcare etc). Ele vizau o sporire a controlului asupra societăţii, trebuiau să genereze frică, erau menite să intimideze, să sporească sentimentul insecurităţii, să destructureze comunităţile divizându-le şi polarizându-le prin aplicarea principiului ideologic al luptei de clasă. Toate acestea au reprezentat arme eficiente pentru a duce populaţia la supunere şi tăcere, pentru a grăbi la sate procesul de colectivizare şi de trecere a proprietăţii individuale în mâinile statului. Comunităţile rurale sau urbane din care s-au făcut dislocări au pierdut o forţă de muncă importantă şi au suferit o traumă de natură umană şi colectivă, destructurându-se şi pierzând un important capital economic şi social. Efectele dislocării s-au reflectat şi în modul de funcţionare al familiei, care s-a văzut deposedată de posibilitatea de a transmite de la o generaţie la alta, bunuri reale şi simbolice. Relaţiile dintre generaţii au fost afectate şi de faptul că membri ai aceleiaşi familii s-au văzut divizaţi şi obligaţi să se situeze de părţi diferite ale baricadei, astfel că şi memoria lor e una divizată şi adesea conflictuală, ameninţată de diverse forme de uitare generate de tăceri vinovate, de compromisuri, de opţiunile diferite în ce priveşte modul de raportare la regimul comunist.
Vom sublinia în continuare cele mai importante valuri de dislocări şi consecinţele lor, vom urmări ce categorii de persoane erau vizate, ce efecte au avut dislocările asupra lor, cum s-a creat treptat instituţia domiciliului obligatoriu şi cum, pentru cine şi în ce scop, a funcţionat ea.
Serviciul D.D.O (Dislocări şi Domicilii Obligatorii) a funcţionat până în 21 iulie 1956, când un document precizează că, la ordinul MAI, se desfiinţează acest serviciu, numerele de decizii de fixare de domiciliu obligatoriu (D.O.) urmând a fi date în continuare de Serviciul C din MAI al cărui şef era lt. col. Einhorn Wilhelm1.
Documentele consemnează Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august 1952 şi decizia M.A.I. Nr. 744 din 25 august 1952 pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă ca fiind cadrul legal2 al unor decizii care privesc trimiterea în colonii de muncă şi fixarea de D.O. precum şi întrunirea comisiilor ce iau aceste decizii3.
În realitate, instituţia domiciliului obligatoriu funcţiona dinainte de această dată, fixarea de D.O. fiind o practică curentă încă din anii 1949-1950.
Au fost dislocaţi ţăranii care s-au răsculat în Bihor şi Arad în anul 19494, la fel cei din sudul ţării, din Teleorman. De menţionat că la aceştia se face referire în documentele care recomandă reţinerea lor în Bărăgan şi după data la care se ridicaseră restricţiile celor mai mulţi dintre dislocaţi. „Comisia Specială de Verificare a elementelor dislocate în comunele noi” îi menţionează într-un raport din anul 1954 ca „elemente care au participat la răzmeriţele chiabureşti, care au instigat şi au avut un rol de conducere în aceste răzmeriţe”5. Într-un raport al Direcţiei Generale a Securităţii Statului Bacău din 28. 08. 1951, semnat de locotenent colonel de securitate C. Câmpeanu6 se face referire la evenimentele din 7 iulie 1950 (răscoale provocate de elemente reacţionare) din comunele Siliştea, Ciuperceni, Purani, Corbii Mari, Corbii, Ciungului, Baciu, Sârbeni şi altele din fostul judeţ Vlaşca şi se consemnează ordinul dat de ministrul Jianu pentru trierea chiaburilor răsculaţi, întocmirea de fişe personale şi trimiterea lor în U.M.∗ O notă informativă a lt. Cristea Toma din acelaşi dosar şi pe aceeaşi problemă din 12 septembrie. 19517 se precizează că ordinul ministrului Jianu cerea ca să se facă într-o singură zi investigaţii în comunele respective şi să fie trecute în tabele pentru a fi dislocaţi. Ridicarea lor s-a făcut în aceeaşi noapte şi ulterior li s-a cerut şi întocmirea de fişe personale pentru cei
1 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 50, f. 511.
2 Ibidem, vol. 19, f. 4.
3 Ibidem, ff. 15-22.
4 Vezi ibidem, dosar 173, care conţine date referitoare la aceste revolte şi măsurile extreme de reprimare luate.
5 Ibidem, dosar nr. 55,. vol. 46,. f. 161.
6 Ibidem, dosar nr. 185, ff. 46-47.
∗ Unitate de Muncă.
7 Ibidem, f. 59.
dislocaţi în vederea unei eventuale încadrări a lor în U.M. lucru care, se pare, nu s-a realizat. Oricum acest caz arată legătura strânsă între cele două tipuri de pedepse, asimilate, ambele, pedepsei administrative.
Conform situaţiei prezentate într-un raport oficial numărul elementelor dislocate în anul 1949 ar fi următorul: din regiunea Oradea 336 de familii, Baia Mare 8, Arad 18, Sibiu 9, Cluj 13, Suceava 16, Bacău 5, Câmpulung 26, Mureş 12, total 443 de familii8.
Dislocarea din 1949 a marilor proprietari de pământ, din toate zonele ţării (împreună cu membrii familiei cu care locuiau împreună), în virtutea Decretului-lege 83/1949, cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în alte regiuni decât cele din care erau originari9, după ce li se confiscaseră casele şi toate bunurile, vizează o categorie care a fost supusă unei persecuţii constante şi de lungă durată. O imagine a felului în care s-au desfăşurat lucrurile o găsim într-o „Sinteză informativă privind problema ţărănească de pe întreaga rază a judeţului Olt” pe perioada 8 februarie-4 martie 1949, în care se relatează :
„În noaptea de 1-2 martie 1949 la ora 2 au început pe întreaga rază a judeţului Olt operaţiunile oamenilor clasei muncitoare pentru strângerea moşierilor expropriaţi în vederea trecerii la stat a tuturor bunurilor ce posedau aceştia, rămase de la reforma agrară din 1945, bunuri ce aparţineau clasei muncitoare, operaţiuni ce s-au desfăşurat în cea mai mare ordine şi linişte pe întreaga rază a judeţului, fără a se da naştere la tulburări, cu toate că în unele comune s-a lucrat cu indiscreţie şi au dispărut aceste elemente exploatatoare ale ţării, totuşi, ţărănimea ajutată de clasa muncitoare a putut înfăptui acest mare act revoluţionar sută la sută”10.
În arhiva CNSAS dosarele I 72436, I 72437, I 72438, I 72439, I 72440, I 72442, I 72443, I 72444, I 72445, I 72446, I 72447, I 72448 sunt dosare de evidenţă pe obiectiv sau problemă şi conţin date sistematizate pe raioane ale „foştilor moşieri, chiaburi, capitalişti, exploatatori” luaţi în evidenţă şi supuşi unor acţiuni de verificare în scopul punerii sub urmărire a celor care în ochii organelor de securitate erau consideraţi „duşmănoşi”. Dosarele de acest tip (ale serviciilor raionale MAI) indică din primele pagini deschiderea unui „dosar de problemă” pe tema „foşti moşieri, capitalişti, chiaburi” în perioada 1956-1959 (când aceste „elemente” devin din nou, se înţelege, obiect de urmărire şi preocupare), acompaniind acest act inaugural de un „istoric” al problemei11. Hotărârea de deschidere a dosarelor pe problema „Moşieri, exploatatori, chiaburi etc” ne dezvăluie de obicei raţionamentul care stă la baza punerii lor sub urmărire: e necesară o evidenţă clară a acestora, pentru că nu privesc cu ochi buni reformele petrecute pe tărâm economic.... reforma care le-a luat averile şi i-a pus în situaţia de a munci pentru a-şi câştiga existenţa12 sau pentru că sunt consideraţi „elemente contrarevoluţionare”13.
Diferitele rapoarte din aceste dosare contabilizează numărul „foştilor chiaburi, moşieri, exploatatori” alături de cel al foştilor membri PNL, PNŢ, PSDI trecuţi în evidenţă operativă, indicând şi situaţia agenturii şi a bazei operative14, arătând cum se făceau recrutările şi care erau motivele de punere sau repunere sub urmărire15. Dosarele care conţin notele informative asupra „foştilor exploatatori suspecţi”16 sunt edificatoare pentru a sesiza motivele de urmărire la data întocmirii notelor informative şi „sarcinile” pe care le primeşte informatorul, menţionate ca atare în josul notei, sub rubrica Observaţii. Spicuim câteva dintre aceste Sarcini care indică obiectivele Securităţii în anul 1964: informatorul („sursa“) este instruit să afle poziţia „obiectivului” faţă de regim, „din cine e format anturajul său, ce discută cu privire la evenimentele politice şi familiare”17, „comportarea şi
8 Ibidem, dosar nr. 172, ff. 368-369 .
9 Ibidem, dosar nr. 55, vol. 53, f. 165.
10 Ibidem, dosar nr. 911/2, ff. 34-35.
11 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72440 ff. 2-3; ibidem, dosar nr. 72448, ff. 2-4.
12 Cf. cu hotărârea de deschidere, la 2 februarie 1958, a dosarului de problemă pentru raionul Pecica, Direcţia Regională MAI Timişoara; ibidem dosar nr. 72436, f. 1.
13 Deschiderea dosarului de problemă, în Hunedoara la 11.II.1957, închis la 7.XII.1967, ibidem, dosar nr. 72444, ff. 1-2.
14 Cf., de pildă, situaţia din raionul Piteşti la 1 iulie 1964, în ibidem, dosar nr. 72438, ff. 6-18 sau raportului semnat de şeful Biroului raional cpt. Tănase Marin, ibidem, ff. 49-52.
15 Ibidem, dosar nr. 72438, ff. 125-126.
16 Cf. Ibidem, fond Documentar, dosarele nr. 3398, vol. 3 şi 4.
17 Ibidem, dosar nr. 3398, vol. 3, f. 9, f. 15.
relaţiile celui în cauză la domiciliu” (e vorba de o informatoare recrutată dintre vecini18). În 1967 un alt colaborator este instruit să informeze despre „turiştii străini care îl vizitează pe urmărit şi legăturile acestora”19. Lista obiectivelor urmăririi mai include „convingerile politice actuale”20.
La data de 12.03.1964, MAI Direcţia Regională Banat cere prin persoana maiorului de securitate Steksal Wiliam şi a lt. major Bota Gheorghe note de verificare pentru 549 de persoane din categoria „foştilor exploatatori”, în timp ce un raport pe anul 1960 al Direcţiei regionale Dobrogea, serviciul Raional Tulcea menţionează luarea în evidenţă a 142 de persoane pentru urmărirea cărora sunt puşi în mişcare 3 agenţi21. Pe aceeaşi „problemă”, în raionul Gorj sunt întocmite liste ale celor care, aflaţi cu D.O. la Târgu Jiu, sunt luaţi în evidenţă operativă activă22, pe listă figurând şi numeroşi „foşti moşieri”.
După cum se poate vedea, problema „foştilor moşieri” aflaţi cu D.O. în diverse colţuri ale ţării e asociată unui cadru mai larg, care cuprinde pe de o parte „elemente chiabure” şi foşti acţionari, proprietari de firme, de imobile, de farmacii, restaurante, cârciumi, mori, batoze etc. iar, pe de altă parte, e discutată în acelaşi cadru cu problema membrilor diverselor culte, ai diverselor partide, altele decât cel comunist, ţinuţi sub strictă supraveghere (conform dosarului de urmărire a lui Pascu Ioan zis „Bacon” din Vişeul de Sus, începută în 1962, pe motiv că în anii 1930-1934 a fost membru PNŢ Maniu, şi continuată până la moartea acestuia în 198523).
Una dintre obsesiile acţiunilor de supraveghere informativă este orientarea constantă spre anturaj, spre cercul de prieteni intimi, încercându-se recrutarea informatorilor în special din rândul acestora (unele dintre încercările reuşite de acest fel, îl privesc între altele pe un fost moşier24) după ce s-au întreprins asupra lor acţiuni de verificare. Demn de menţionat ni se pare şi faptul că cei care fuseseră deja supuşi unei acţiuni de reprimare ca moşieri, chiaburi etc (fuseseră expropriaţi şi dislocaţi, ei şi familiile lor), erau în continuare oprimaţi şi urmăriţi ca „foşti moşieri” sau rude ale „foştilor moşieri”25. Mai mult decât atât, alături de cei puşi sub urmărire pentru că au avut D.O. sunt luaţi în evidenţă şi cei care „au rude în ţările capitaliste” şi „prietenii intimi ai elementelor foste exploatatoare”26, punându-se „sub control secret corespondenţa expediată şi primită” de aceste „elemente”27. Din sintezele întocmite de Securitate putem desprinde şi o altă preocupare constantă legată de foştii moşieri cu D.O.: „priza acestora în mase şi influenţa ce o exercită”28 în anturaj.
În ce îi priveşte pe moşierii dislocaţi („elemente strămutate”) în martie 1949 o Situaţie numerică a foştilor moşieri, întocmită de Direcţiunea generală a Miliţiei la 24 ianuarie 195129 menţionează un total de 4375 capi de familie şi un total de 8528 de persoane dintre care 1573 sunt din oraşul Bucureşti şi 6955 din regiuni.
În alte dosare cercetate am identificat diferite situaţii nominale întocmite la nivelul diferitelor oraşe sau raioane: D 2973, I 72441 (ff. 6-11), I 72449 (ff. 4-9, ff. 34-35 care conţin situaţia a 23 de foşti moşieri dislocaţi împreună cu familiile lor la Satu Mare, caz pentru care se invocă decizia MAI nr. 239/1952, ff. 36-38, ff. 42-44, care meţionează numărul de persoane dislocate din Raionul Satu Mare), D 3399 (cu situaţia foştilor moşieri din raionul Tulcea, în cazul cărora se menţionează, de pildă, că, în baza legii pentru desăvârşirea exproprierii, au rămas 55 de case de la 34 de persoane), D 440 (la f. 4 se menţionează că există 23 de foşti moşieri cu D.O. pe raza raionului Aiud la data de 2 ian. 1958; un raport cu moşierii cu D.O. din raionul Aiud din 11. 06. 1952 e menţionat şi în D 2617 f. 19), D 304/1 (la f. 33-43 sunt menţionaţi cei strămutaţi în Alba şi cei cu D.O. în Alba), D. 304/2 (îi menţionează începând cu f. 6 pe foştii moşieri cu D.O. de pe raza raionului Sebeş), D 2617/1 (conţine la f. 2 şi urm. un tabel „cu persoane expropriate în urma deciziei de reformă agrară din 1 martie 1949,
18 Ibidem, f. 13.
19 Ibidem, f. 2.
20 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72444, f. 9.
21 Ibidem, fond Documentar, dosar nr. 3399, ff. 44-50.
22 Ibidem, dosar nr. 3394, ff. 1-5.
23 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 77446, vol. 1 şi 2.
24 Ibidem, dosar nr. 72444, f. 7.
25 Cf. Ibidem, fond Documentar, dosar nr. 2617, ff. 10 -11, f. 19.
26 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72444, f. 8; ibidem, fond Documentar, dosar nr. 2617, ff. 12-15.
27 Ibidem, fond Informativ, dosar nr. 72444, f. 10. Vezi şi acţiunea de verificare nr. 848, ibidem, f. 19.
28 Ibidem, fond Documentar, dosar nr. 2617, ff. 10-11.
29 Ibidem, dosar nr. 3393, f. 1-3.
originari din alte judeţe şi plasate în raza serviciului Mureş”, iar la ff. 10-11 o sinteză a MAI din raionul Gherla cu privire la foşti moşieri expropriaţi cu D.O. în Gherla, la ff. 29-32 un tabel cu moşieri expropriaţi din alte judeţe cu D.O. în Tg. Mureş). Exemplele ar putea continua. În cele mai multe cazuri e vorba de oraşe mici, unde cei dislocaţi puteau fi mai uşor supravegheaţi şi unde prestigiul şi influenţa pe care o aveau în satele de unde fuseseră strămutaţi nu se mai putea exercita. Părăsirea localităţii de domiciliu obligatoriu antrena pedepse de la 15 la 20 de ani de închisoare (aşa cum prevede HCM nr. 1554/1952) pentru toţi cei aflaţi în această situaţie.
Putem reface situaţia pe prefecturi a moşiilor expropriate, după tabelele întocmite de aceste prefecturi la acea dată30. Pe aceşti aşa zişi „foşti moşieri” îi regăsim până târziu în anii 1980 aflaţi în atenţia organelor de securitate, alături de alţi foşti proprietari de toate categoriile.31
Deportarea în Bărăgan
În 1951 a avut loc a altă mare deplasare de populaţie. Datorită numărului foarte mare de familii ridicate în aceeaşi noapte (în jur de 44000 – vezi mai jos) şi a duratei pe care au fost deportaţi (aproape 5 ani) pentru această categorie ar fi mai nimerită utilizarea termenului de deportare. De data asta era vorba de zona de sud vest şi sud a ţării, vizând populaţia situată la 25 de km de frontiera cu Iugoslavia, de pe teritoriul Banatului şi a părţii sud vestice a Olteniei. Deportarea s-a făcut cu întreaga familie ce ocupa aceeaşi reşedinţă, indiferent de vârstă, pe baza unor liste întocmite din timp de autorităţile locale în colaborare cu Securitatea şi ţinute secrete. Pentru a masca şi a legitima deportarea, în ordinul de deportare, respectiv în directiva cu caracter secret nr. 200/1951 ce făcea referinţă la Decizia Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, articolul 632, era invocată necesitatea de a menţine siguranţa de-a lungul frontierei iugoslave, date fiind relaţiile încordate cu Tito, conducătorul ţării învecinate, care avusese curajul să se opună lui Stalin în problema colectivizării. Era deci automat considerat un duşman pentru o Românie în care Gheorghiu-Dej aplica neabătut măsuri de tip stalinist. Propaganda în termeni cât se poate de agresivi împotriva lui Tito, făcea verosimil pretextul invocat, iar acuzaţia de „titoism” era o raţiune suficientă pentru a fi trecut pe listele de deportare.
Obligaţi să-şi părăsească în câteva ore casele, având dreptul de a lua cu ei doar ceea ce încăpea într-o căruţă, cei ridicaţi în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 (a doua zi de Rusalii, în anul respectiv) pentru a fi duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane folosite de obicei la transportul animalelor, aveau să pornească într-o direcţie necunoscută33. Mulţi credeau, datorită memoriei încă recente pentru ei a deportărilor din URSS (mai ales cei care erau refugiaţi de acolo, basarabeni şi bucovineni, ale căror familii fuseseră deportate spre destinaţii necunoscute) sau spre URSS (cazul etnicilor germani – ianuarie 1945), că vor fi duşi în Siberia. Au ajuns, în realitate, după o săptămână de călătorie în vagoane de vite pe care le-au împărţit cu o altă familie sau cu animalele pe care le luaseră de acasă, în vasta câmpie din partea de sud a României, în Bărăgan, unde au fost instalaţi în câmpul liber. Locul pe care, la doar câteva săptămâni de la instalare au început construirea sub ameninţare a caselor din chirpici acoperite cu paie conform unor modele STAS (case mici şi mari), era marcat de un ţăruş cu un număr. Locul purta urme ale culturilor abandonate. Terenurile respective aparţinuseră până în urmă cu
30 Cf. Arhivele Naţionale Timiş (ANT), fond Prefectura Timiş-Torontal, dosar nr. 75/1949.
31 Regăsim, de pildă, un tabel nominal din 25 august 1981 cu elementele dislocate în Târgu-Secuiesc, Regiunea Autonomă Maghiară; ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 2973.
32 Publicată în Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Barăgan, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, pp.199-209 şi reluată în ediţia a II-a, pp.175-183 (sursa indicată de autori este Arhiva Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, dosar nr. 1, ff. 1-10, fără altă precizare).
33 Asupra condiţiilor în care s-a făcut ridicarea, cf. sintezele publicate în Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Valentin Sămânţă, Deportarea în Bărăgan. Destine-Documente-Reportaje, Timişoara, Editura Mirton, 1996, pp. 49-80, sursa indicată fiind Arhivele Statului Timişoara, (actuala Direcţie Judeţeană a Arhivelor Naţionale Timiş (ANT). Arhivele primăriilor din localităţile din care au avut loc deportări conţin şi ele procese verbale cu inventare ale obiectelor de toate tipurile lăsate de deportaţi în case, în graba plecării, pentru care au fost despăgubiţi în mică măsură sau deloc. Episodul plecării şi al ridicării de acasă este bine subliniat în istorisirile martorilor şi pus în contrast cu cel al întoarcerii şi al instalării în Bărăgan.