Analiza dictaturii comuniste (LXII)

Dislocarea ca măsură suplimentară de reprimare sau despre represiunea în lanţ
Diferite petiţii98, trimise de cei care au fost supuşi dislocării CC al PMR, Prezidiului Marii Adunări Naţionale sau lui Gheorghiu-Dej personal (direcţionate apoi spre Securitate care ia decizia rezolvării lor favorabile sau nu sunt edificatoare pentru motivele foarte diverse care puteau duce la dislocare, cum ar fi criticarea reformei monetare din februarie 1952 sau încercarea unui copil minor de a fugi în străinătate care atrage dislocarea mamei şi a surorii sale. Aceste petiţii ne indică faptul că în multe cazuri a fost vorba de abuzuri şi că în principal evacuările din case şi dislocările din diverse oraşe şi orăşele în conformitate cu Decretul 239/1952 îi priveau pe deţinătorii de imobile sau alte proprietăţi ce urmau să fie apoi ocupate (preluate şi repartizate) de noua putere comunistă.
Examinarea voluminosului dosar 55 (vol. 47), ne indică folosirea „pedepsei administrative“ (căreia îi pot fi asimilate dislocările şi fixarea de domiciliu forţat) drept măsură suplimentară de pedepsire a unor persoane care fuseseră deja expropriate sau chiar deţinute, pedeapsa extinzându-se şi asupra rudelor lor.
O categorie aparte de persoane vizate de evacuările din case, consemnate de securitate ca dislocări, o reprezintă rudele apropiate ale foştilor „înalţi demnitari“.
În cazul lor se invocă Decizia MSS nr. 239/195199. Dosarul 3387, vol 1, cuprinde tabele cu 801 elemente pentru care se propune „fixarea de domiciliu obligatoriu în centre neaglomerate şi ţinerea sub supraveghere informativă“. Referatul însoţitor cu nr. 324/25 decembrie 1951 semnat de lt. maj. de securitate Munteanu I.100 precizează că este vorba de rude ale foştilor miniştri, deputaţi senatori, prefecţi, pretori şi primari din oraşe şi că propunerea de dislocare e motivată de faptul că foştii demnitari sau cei care au făcut parte din „fostul aparat de stat burghezo-moşieresc au lovit în interesele clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare“, sunt „elemente ostile regimului“, „se manifestă duşmănos“ şi „prin poziţia lor de clasă şi activitatea din trecut pot fi oricând folosiţi ca duşmani“. Aşa cum rezultă din fişele întocmite fiecărei persoane în parte rezultă că în unele cazuri se cere şi confiscarea averii (e vorba, de pildă, de cazul fratelui şi surorii lui Ion Mihalache101), deşi nu se manifestaseră ostil.
Pentru alte 1412 de persoane din aceeaşi categorie (adică rude de foşti demnitari) se propune prin acelaşi referat să fie lăsate la domiciliile lor, dar să fie supravegheate informativ102. Exceptarea de la dislocare e motivată fie de vârsta înaintată şi de absenţa unor manifestări ostile, fie de încadrarea lor în muncă, fapt prin care se dovedesc „elemente folositoare regimului“. Cele două dosare ne dau o imagine asupra gradului în care elita fostului regim era supusă persecuţiilor şi controlului. Găsim şi o întreagă serie de atitudini sau acţiuni care definesc pentru organele de securitate „manifestarea duşmănoasă“: de la „crearea unei stări de spirit nefavorabile regimului“ la unii, la nemulţumirea altora „că regimul le-a tăiat posibilităţile de a huzuri“, de la „menţinerea unor legături cu elemente reacţionare“ până la faptul că „nu agreează regimul“ (sau „nu vede cu ochi buni realizările regimului“). Influenţa publică a unei persoane („are priză în rândul maselor“) ca şi trecutul ei compromiţător din punct de vedere politic joacă un rol important în incriminarea ei, aşa cum era de aşteptat.
Dosarul 187 conţine şi procesele verbale de dislocare ale rudelor foştilor demnitari (1707 persoane), semnate de general maior Vladimir Mazuru. Găsim aici un tablou destul de complet al situaţiei anterioare dislocării a celor mai importante familii din elita bucureşteană, precum şi indicaţii asupra stării lor din momentul în care li se stabileşte evacuarea din case. E precizată motivaţia dislocării şi reiese clar că cei dislocaţi fuseseră supuşi unei acţiuni de urmărire şi verificare constante. În cele mai multe cazuri unul sau mai mulţi membri ai familiei erau arestaţi (cazul Margaretei Ioana Vulcănescu, soţia lui Mircea Vulcănescu103). E un exemplu printre altele al stigmatului de tip tribal, cum îl numeşte Goffman, aplicat în stalinism.
Evacuarea forţată din casă, pierderea sau abandonarea unor bunuri importante (a unei locuinţe stabile în primul rând), a mijloacelor de întreţinere, prin abandonarea ocupaţiei principale sau a locului
98 Cf. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55. vol. 19, ff. 3, 42, 43, 45, 69, 81,148, 149 şi ff. 185-187.
99 Ibidem, ff. 157-158.
100 Ibidem, dosar nr. 3387, vol. 1, f. 1.
101 Ibidem, f. 5.
102 Cf. ibidem, vol. 2, f. 1.
103 Ibidem, dosar 187, f. 50.
de muncă, dificultatea de a găsi unul şi de reîncropi un domiciliu în locuri îndepărtate de casă sunt doar câteva dintre traumele pe care le-au suferit cei vizaţi de astfel de măsuri.
În aceeaşi categorie s-ar include şi cei cărora li se ridică restricţiile domiciliare, fără a li se permite întoarcerea în raza raionului de unde au fost dislocaţi, ceea ce înseamnă de fapt o prelungire a perioadei de dislocare, chiar dacă au o anume (limitată) libertate de deplasare. E cazul în primul rând al unei părţi a celor deportaţi în Bărăgan, cărora li se amână sau suspendă dreptul de a se întoarce în zona de frontieră, de a se instala în Bucureşti sau în alte centre aglomerate. Fac parte din această categorie o parte dintre cei „fugiţi din URSS“ şi dintre macedo-românii care fuseseră, după refugierea, respectiv primirea lor în România, colonizaţi în Banat, pentru a fi apoi din nou deportaţi în Bărăgan în 1951. Dar nu numai de ei.
Dislocarea categoriilor mai sus menţionate era o măsură ce se adăuga deci unor pedepse anterioare : deposedarea de pământ sau reducerea la o condiţie de mizerie prin sistemul de cote şi supracote a ţăranilor, naţionalizarea şi confiscarea bunurilor celor care reprezentau marea sau mica burghezie din oraşe sau orăşele sau chiar de la sate.
„Elemente dislocate“ sau „elemente cu D.O.“
O categorie de acelaşi tip o reprezintă deţinuţii politici care îşi ispăşiseră pedeapsa, dar care, conform Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, „cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contrarevoluţionari“ primesc domiciliu obligatoriu în satele noi (numite şi „localităţi sau comune speciale) din Bărăgan, „în scopul prevenirii unor noi infracţiuni la legile Republicii Populare Romîne“ cum se menţionează pe formularele tip (cf. decizia prin care i se fixează D.O. timp de 12 luni în Movila Gâldăului, odată cu expirarea pedepsei la 24 VII 1957, lui Anghel Alexandru104).
Consideraţi „elemente contrarevoluţionare, care în timpul detenţiei nu au dovedit dorinţa de a se reabilita“, sau „deosebit de periculoşi pentru securitatea Statului“ cum precizează formularul tip, ei apar în statisticile ulterioare privitoare la satele noi din Bărăgan, sub numele de „elemente cu D.O.“105. Pedeapsa le era astfel prelungită printr-o aşa numită „pedeapsă administrativă“, a cărei durată nu le era de la început cunoscută, ea variind între 6 şi 60 de luni, dar putând fi prelungită de la un an la altul fără vreo explicaţie106.
Dosarul 55, vol. 50, cuprinde un număr mare de decizii de acest tip şi decizii de ridicare de D.O. Aşa cum rezultă din semnăturile pe decizii, soarta celor cărora li se prelungea sau ridica edeapsa era decisă de general maior Evghenie Tănase, locţiitor al ministrului MAI107, de ministrul adjunct general maior Gheorghe Pintilie108 sau de general maior Alexandru Nicolschi, care semnează printre altele decizia nr. 6161 din 5 noiembrie 1955 de fixare de D.O. pentru 60 de luni la Lăteşti a Mariei Antonescu, de pildă109.
Notele - raport din 10 aprilie 1956 privind munca informativă-operativă desfăşurată de organele MAI asupra „elementelor cu D.O“ din raza regiunii Bucureşti, respectiv Constanţa şi Galaţi 110 emise de Serviciul Dislocaţi şi Domicilii obligatorii arată că pentru urmărirea acestor elemente au fost instalate în fiecare comună comandaturi MAI compuse din câte 2 ofiţeri de Securitate. Notele sunt urmate de liste de fişe de persoane pentru fiecare sat din raza celor trei regiuni111 clasificate în următoarele categorii: legionari, PNŢ–Maniu, PNL, PSDI, GEG, bănuiţi de spionaj, organizaţii subversive, secte interzise, contrarevoluţionari, manifestări duşmănoase, călugări etc. Fişele celor consideraţi periculoşi sunt însoţite de rapoarte asupra situaţiei în care se află agentura din comunele respective. Din acestea rezultă clar că după plecarea celor deportaţi din zona de vest, atenţia organelor de securitate se focalizează asupra „elementelor cu D.O.“ rămase în satele noi (la fiecare sat se indică pe lângă numărul acestora pe categoriile menţionate şi numele celor rămaşi în Bărăgan din cei ridicaţi în 1951 din zona de vest – e vorba de cele 112 familii cărora nu li se ridicaseră restricţiile). Se pune
104 Ibidem, dosar nr. 55, vol 50, f. 162.
105 Ibidem, dosar nr. 191, ff. 32, 41, 55.
106 Ibidem, ff. 168-268.
107 Ibidem, dosar nr. 55, vol. 50, ff. 1-5.
108 Ibidem, ff. 162, 183, 189.
109 Ibidem, f. 541.
110 Ibidem, dosar nr. 191, f. 167, f. 207 şi 244.
111 Ibidem, ff. 168-268.
problema recrutării unor noi informatori, având în vedere că o parte se întorseseră în satele de unde fuseseră ridicaţi şi se poate vedea din aceste dosare şi cum se făcea munca de recrutare.
O constantă a muncii de urmărire o reprezintă atenţia focalizată spre cei care au făcut parte din partidele dezavuate de comunişti pe care le-am enumerat mai sus (şi nu numai legionari cum se crede de obicei), foştilor moşieri, chiaburi, „exploatatori“, preoţilor, călugărilor şi aşa-zişilor sectanţi, celor care au avut legături cu străinii. Ei şi rudele lor apropiate au fost victimele predilecte, suferind mai multe feluri de privaţiuni şi pierderi. În cazul lor dislocarea oferea, pe lângă prelungirea în alte forma a unei pedepse anterioare, ocazia unei supravegheri mai intense şi atente.
În concluzie nu sunt îndoieli asupra caracterului represiv al dislocărilor şi fixărilor de D.O. El vizează deposedarea familiilor şi indivizilor de bunurile care constituiau principalele lor mijloace de supravieţuire, pierderea reperelor de stabilitate şi punerea celor vizaţi de astfel de măsuri într-o stare de nesiguranţă extremă.
Fenomenul a vizat categorii foarte largi de populaţie, din zona rurală şi urbană deopotrivă, fiind un atentat la libertatea individuală, la viaţa de familie şi la viaţa comunităţilor. Incitarea la ură în numele ideologiei luptei de clasă a dus la fracturarea societăţii, la încurajarea delaţiunii, la nesiguranţă, teamă şi suspiciune. Astfel încât, pe lângă pierderile de natură materială, au avut loc importante modificări în comportamentul uman, în sistemul de relaţii umane şi în mentalităţi, lucruri care se reflectă şi în comportamente, atitudini sau acţiuni din perioada de tranziţie.
Cercetarea întreprinsă arată legătura strânsă dintre tema dislocărilor din mediul rural şi alte teme de menţionat în raport, în primul rând cu procesul colectivizării. Dislocarea a fost o armă pentru a facilita procesul colectivizării forţate şi a împiedica orice opoziţie faţă de acesta. Ca măsură represivă ea trebuie privită şi în contextul categoriei mai largi a deplasărilor forţate de populaţie şi al asimilării locurilor de domiciliu obligatoriu (cel puţin în cazul Bărăganului) cu nişte lagăre de muncă forţată.
Caracterul abuziv al măsurilor de dislocare şi fixare a domiciliului obligatoriu
Chiar şi în 1967, Securitatea mai insista asupra faptului că „măsura domiciliului obligatoriu s-a impus faţă de o seamă de persoane care, prin poziţia lor socială şi activitatea politică desfăşurată în trecut, prezentau un pericol pentru ordinea socială şi de stat”. Se recunoştea însă că actele normative care au statuat această măsură „contravin unor prevederi constituţionale şi altor legi. Astfel, Constituţia din anul 1948, ca şi cea din 1952, prevedeau garanţii în legătură cu libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Ori, multe din dispoziţiile actelor normative arătate au încălcat în mod grav aceste garanţii constituţionale”112.
Ceea ce caracteriza toate aceste măsuri în vederea dislocărilor şi a stabilirii domiciliului obligatoriu este faptul că ele conţineau enunţări generale, fără a determina precis categoriile de persoane în legătură cu care organele MAI erau împuternicite să ia asemenea măsuri şi nici durata lor în timp. Astfel, acţiunile au fost arbitrare, comiţându-se grave abuzuri şi ilegalităţi, împotriva cărora cei care le-au căzut victimă nu se puteau plânge. Aceste abuzuri au sporit, în condiţiile în care şi organele de Miliţie au luat măsuri de dizlocare a unor familii, în foarte multe cazuri în mod neîntemeiat, cum arăta un referat al Procuraturii Generale din 7 august 1953. În acest an, în câteva rânduri, procurorii au solicitat Direcţiei Generale a Miliţiei să li se pună la dispoziţie actele normative în baza cărora se întreprindeau aceste măsuri, dar au fost refuzate. Mai mult, generalul Ilie Drăgan a comunicat că în viitor nu va mai da nici un fel de detalii asupra acestor operaţiuni113, al căror caracter ilegal şi abuziv nu a putut fi limitat. Ulterior, Procuratura a participat chiar la cauţionarea ilegalităţilor, prin fostul procuror general adjunct Gheorghe Bucşan, care a făcut parte din Comisia MAI pentru internări în colonii de muncă din 1958 şi a semnat numeroase astfel de decizii.
De altfel, după cum recunoşteau chiar ofiţeri de Securitate în 1967, dispoziţiile încălcau dreptul la apărare, întrucât „nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii”. O altă ilegalitate conţinută de actele normative analizate constă în stabilirea de pedepse penale pentru cei ce părăseau domiciliul obligatoriu. Lăsând la o parte atât mărimea lor exagerată (între 15 şi 20 de
112 Arh. C.Ex.CC, dosar nr. 264/18.02.1972, vol. IV, ff. 19-20.
113 Ibidem, f. 23.
ani închisoare), în condiţiile în care infractorii aflaţi în executarea pedeselor la penitenciar erau condamnaţi între 3 şi 6 luni în cazul evadării, cât şi încălcarea principiului gradării pedepsei, prevăzut în art. 23 al Codului Penal şi a cuantumului maxim al închisorii corecţionale, care era de 12 ani (art. 22), trebuie spus că administrarea de pedepse cu închisoarea nu era de competenţa Consiliului de Miniştri.
Deportarea şi domiciliul obligatoriu au fost resimţite ca o restrângere gravă a libertăţii. „După două săptămâni, mi-am zis: noi suntem ca şi arestaţi. Numai că suntem arestaţi în familie. Ne-or chemat, programat, câte o sută la Miliţie, ne-or pus D.O. pe buletine şi ne-or obligat să semnăm o declaraţie pe care or citit-o: Dom’le, dumneata eşti deportat 5 ani aicea, n-ai voie să părăseşti raza de 30 de kilometri”, explică un ţăran din Banat care era statutul său după punerea în aplicare a Deciziei MAI 200 în noaptea de Rusalii a anului 1951. Studii asupra deportărilor relevă că cele mai mari urme şi traume le-a lăsat această perioadă asupra copiilor: „Copil fiind, nu am avut nici o jucărie. Aveam şapte ani când am văzut cea dintâi păpuşă”; „Eram în clasa a VI-a când am mâncat pentru prima oară ciocolată”114.
Cu toate că s-a recunoscut în 1967 caracterul ilegal şi abuziv al măsurilor, nici una dintre victimele deportărilor coordonate de Securitate nu a fost până la căderea regimului comunist în mod oficial reabilitată115, în afara faptului că li s-a permis, pur şi simplu, să se întoarcă acasă.
114 Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului, Uniunea Democrată a Sârbilor şi Caraşovenilor din România, 1996, p. 196.
115 Aceasta s-a realizat prin Decretul-Lege nr. 118 din 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, care acorda vechime în muncă pentru timpul cât o persoană „a avut stabilit domiciliu obligatoriu” sau „a fost strămutată în altă localitate” (articolul 1, lit.d, e).