O sintagmă fără acoperire în realitate: “ospitalitatea poporului român”

Unul din clişeele naţional-comunismului din ultimii douăzeci de ani ai dictaturii era acela privind aşa-zisa “ospitalitate a poporului român”. Se poate verifica aceasta “ospitalitate”, de exemplu, dacă intri, din greşeală, pe teritoriul “românilor” din cartierul Ferentari, din oraşul european Bucureşti. Rişti să ieşi mai stâlcit fizic decât limba română din gura primarului “european” Vanghelie. Cineva ar putea spune că doar în cartierele anumitor oraşe ai probleme cu “ospitalitatea”. Total greşit, dragi cititori. Să zicem că eşti profesor în comuna “europeană” Mileanca, cazul meu, şi te aştepţi la cel puţin un minim respect pentru, nu-i aşa, munca nobilă pe care o depui. Asta doar în cărţi şi în România interbelică se mai întâmpla. Prin respectiva comună europeană eşti ameninţat, culmea, de un coleg de serviciu (parcă violenţa este arma celor slabi şi laşi), ţi se zgârie maşina (maşină nouă pentru care plăteşti rate la greu), tot efortul tău este minimalizat printr-o bârfă ieftină, în care va fi discutată viaţa ta personală (parcă în viaţa personală a individului nu ai dreptul moral să intervii, dar pe aici nu există nici o morală) şi nicidecum valoarea ta profesională, nu ţi se mulţumeşte niciodată pentru munca ta, considerându-se că pentru cei 350 de euro (lunar) trebuie să suporţi şi tot soiul de mizerii. Oricum, pe aici nu vine nimeni, niciodată, aşa încât orice nulitate intelectuală cu famile mare va avea remuneraţie … mare (doar nu suntem în republica lui Caragiale). Ca-n orice instituţie din România există o “famiglie” care veghează ca membrilor săi să le fie bine, iar celor care nu fac parte din tribul local, “veneticilor” adică, să le fie rău (curat ospitalitate). Iar pentru naivii care mai cred în îndreptarea vieţii publice din România următorilor douăzeci de ani, să nu uităm că viitori cetăţeni ai acestei ţări sunt educaţi de indivizi care nu dau doi bani pe virtuţile democraţiei, de foşti pupincurişti ai dictaturii comuniste, de cei care văd în valorile lumii libere doar paiul din ochii altora. Iar dacă la aceştia îi adăugăm pe cei care au înţeles din democraţie doar “libertatea” de a-ţi lovi aproapele, cei care mai rămân, şi n-au emigrat încă în Canada, reprezintă o suavă minoritate (o “mică minoritate” vorba unui “intelectual” de colhoz de pe aici). Restul e tăcere.