Analiza dictaturii comuniste (XXXVI)

Decretul 221 despre aparatul de Securitate şi rolul acesteia în regimul „democrat
popular”
În hotărârea Secretariatului CC al PMR din 10 iulie 1948, se stabilea ca Direcţia Generală a Securităţii Poporului să se organizeze „pe baze militare, introducându-se principii militare”, fără a se da publicităţii „schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul”, iar la punctul 6 se arată că Secretariatul „va da toată atenţia nevoilor de cadre a DGSP, trimiţând numai elemente verificate, ca în timpul cel mai scurt să se poată acoperi întreg efectivul, conform schemei de organizare”. Teohari primea sarcina ca “în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”15.
Cadrele noii instituţii apărute în urma reorganizării Direcţiei Generale a Siguranţei Statului primeau prin Decretul 221 puteri speciale. La articolele 4–6 se arăta că „ofiţerii de Securitate sunt singuri competenţi a instrumenta în infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, care se extindea „în cadrul competenţei lor materiale pe tot întregul ţării. Instrucţiunile interioare de serviciu vor determina repartiţia teritorială a activităţii obişnuite. Normele de numire, tratare şi ieşire din serviciu, precum şi drepturile şi îndatoririle personalului Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului sunt cele stabilite prin alăturatul statut al ofiţerilor şi subofiţerilor DGSP ce face parte integrantă din prezenta lege, fără a se publica în Monitorul Oficial”. Acelaşi caracter ocult se păstra şi în privinţa stabilirii bugetului noii instituţii, care astfel ieşea în întregime din sfera oricărui controlul public sau al altor autorităţi ale statului: „Prin derogare de la dispoziţiunile legii contabilităţii publice, bugetul Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere de posturi, în bugetul Ministerului Afacerilor Interne. Angajarea, efectuarea, justificarea şi verificarea cheltuielilor din bugetul DGSP se face prin derogare de la legea contabilităţii publice, conform dispoziţiunilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat” (art.7)16.
Într-un Comentariu care însoţeşte publicarea Decretului 221 în Buletinul Direcţiunii Generale a Poliţiei din 5 septembrie 194517, administrarea poliţiei politice ca atribuţie esenţială a noii instituţii este exprimată explicit. Se arată că transformările politice, sociale şi economice „iniţiate în viaţa Statului nostru” odată cu instaurarea Guvernului Groza, „continuate într-un ritm mai rapid după 31 decembrie 1947, dată când ultimul bastion al imperialismului în ţara noastră – monarhia – a fost înlăturat, ridică problema apărării drepturilor cucerite pentru popor, ca urmare a acestor transformări”. Această „apărare” era încredinţată „Securităţii Poporului”, într-un context în care „lupta pe plan extern între concepţiile socialiste avansate şi concepţiile capitaliste reprezentând trecutul cu formele lui de viaţă, care au fost
15 Subliniere în document; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, protocolul 1 al şedinţei Secretariatului CC din 10 iulie 1948, p.v. nr. 13.
16 ASRI, fond D, dosar nr. 9036, f. 666.
17 Ibidem.
depăşite de mersul istoriei, se repercutează şi pe plan intern”. În continuare, se avansa, drept argument al înfiinţării Securităţii „ascuţirea luptei de clasă”, condiţii în care „elementele burgheze şi reacţionare vor întrebuinţa orice mijoace prin care speră să întoarcă înapoi roata istoriei, prin care speră să-şi recâştige poziţiile pierdute”. Ca urmare, clasa muncitoare „trebuie să se apere şi să stârpească de la rădăcină acţiunile minorităţii, reprezentând clasa burghezo-capitalistă care, pierzând complet puterea politică, cu greu se resemnează să piardă şi ultimele poziţii economice”. Securitatea era în mod explicit definită drept instituţie a statului, menită să poarte o luptă a majorităţii „democrat-populare” împotriva rămăşiţelor burgheze”, prin orice mijloace: „aparatul de stat va trebui să uzeze de mijloace de apărare în contra clasei exponente a minorităţii”. DGSP era socotită o unealtă a istoriei, care acţiona pentru desfiinţarea unei lumi incompatibile cu „vremurile în care exploatarea omului de către om trebuie să dispară”, iar Decretul 221 „consfinţeşte o realitate istorică şi obiectivă în ţara noastră”. Nu contau mijloacele prin care Securitatea avea să lupte împotriva infracţiunilor „ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, iar organizarea ei ca o instituţie separată în cadrul MAI se impunea datorită caracterului special al infracţiunilor pe care le urmărea şi al mobilului diferit „de care e călăuzit infractorul”, care caută „să zădărnicească instaurarea societăţii socialiste în ţara noastră”. Încadrată „cu elemente verificate din punct de vedere politic şi devotate trup şi suflet clasei muncitoare”, Securitatea se va achita de misiunea ei, „devenind un pilon de susţinere al regimului nostru de democraţie populară”18.
Lupta deschisă a majorităţii, adică a „democraţiei populare” instaurate după 6 martie 1945 în România, împotriva „minorităţii” care continua să se împotrivească regimului comunist era legitimată drept o necesitate istorică. Represiunea era legiferată ca principal atribut al Securităţii, o instituţie a cărei menire era să se afle în fruntea războiului pe care regimul de ocupaţie sovieto-comunist l-a dezlănţuit cu brutalitate în acei ani împotriva românilor. În mod esenţial, aparatul acesteia funcţiona şi îşi asuma rolul de poliţie politică, „tăiş al sabiei” în lupta de clasă.
Dacă în 1945-1947 acţiunile represive au fost întreprinse din interiorul vechilor structuri poliţieneşti sau a celor cu atribuţii informative, fiind utilizate şi adaptate situaţiilor în lupta împotriva opozanţilor politici de cei fideli comuniştilor aflaţi în interiorul acestor instituţii, la 30 august 1948, poliţia politică a devenit atributul explicit al unei instituţii a statului. În acest context, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunişti în vederea „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a fost percepută drept un episod special, ci drept o reorganizare – aşa cum apare de altfel menţionat momentul în documente ale timpului, reorganizare marcată în acelaşi timp şi de o schimbare de titulatură. Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune Generală a Securităţii Poporului.
Decretul 221 nu făcea decât să legifereze într-un text unic un complex de hotărâri anterioare ale conducerii comuniste, în baza cărora acţiunile îndreptate cu precădere împotriva opozanţilor regimului au fost în cele din urmă centralizate în sarcina acestei noi instituţii. Naşterea Securităţii a fost rezultatul unui proces care a început la 6 martie 1945, dată după care infiltrarea Ministerului Afacerilor Interne de către comunişti a luat proporţii din ce în ce mai serioase şi s-a finalizat practic în 10 iulie 1948, când Secretariatul Comitetului Central al PMR lua în discuţie şi aproba propunerea ministrului de Interne, Teohari Georgescu, de reorganizare a Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, sub noua titulatură.
Ca şi Republica Populară Română, Securitatea a fost înfiinţată prin decret la finalul luptei de cucerire a puterii, ca un corolar al acestui proces. Înfiinţarea ei reprezintă momentul de maturizare a represiunii ca armă politică, determinantă în impunerea, consolidarea şi perpetuarea regimului comunist. Astfel, noul regim „s-a autocertificat în mod oficial drept un stat poliţienesc”19. Securitatea, care avea ca scop declarat „apărarea cuceririlor democratice”, deci menţinerea şi consolidarea sistemului prin anihilarea oricărei disidenţe faţă de linia impusă de conducerea comunistă, constituia transpunerea în România Populară a principiului exprimat de decretul leninist Despre teroarea roşie, adoptat în împrejurările eforturilor de impunere a puterii bolşevice: „Este esenţial ca Republica sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre”. Regula este valabilă doar pentru cei a căror
18 Ibidem.
19 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 74.
vină o constituia simpla apartenenţă la o categorie socială socotită ostilă, pentru că, fireşte, cei implicaţi în mod direct în „conspiraţii” trebuiau lichidaţi fizic20. Acestea au fost, în mod esenţial, reperele după care s-a ghidat Securitatea în activitatea ei.
Această organizare punea un mult mai mare accent pe funcţiile operative, de supraveghere informativă şi pe acţiuni directe împotriva celor identificaţi ca „duşmani”, care puteau fi ridicaţi prin intermediul anchetelor şi depuşi în aresturile Securităţii, în urma informaţiilor adunate şi raportate de compartimentele cu atribuţii de investigaţii. De asemenea, se punea un accent deosebit pe centralizarea deciziei şi compartimentarea muncii, Direcţia Generală coordonând toate acţiunile din teritoriu ale Serviciilor şi Birourilor de Securitate, care aveau o dublă subordonare: mai întâi, faţă de Direcţiile centrale din segmentul de activitate, de la care primeau şi executau dispoziţii şi ordine şi apoi faţă de directorul Regionalei, care răspundea de coordonarea întregii activităţi de pe raza sa de competenţă şi de aplicarea dispoziţiilor primite de la centru de Serviciile din subordine. Faptul că, spre deosebire de fosta Direcţie a Siguranţei Statului, noua instituţie era în întregime militarizată sporea eficienţa de comandă, coordonare şi control al modului de administrare a actului de poliţie politică, scop explicit formulat în Decretul 221. Acest mod de lucru nu s-a schimbat esenţial până la desfiinţarea Securităţii în 1989. Atribuţiile, compartimentarea şi coordonarea activităţii ei au fost descrise într-o lucrare sintetică, elaborată la începutul anilor 1970, intitulată Bazele muncii de Securitate, care din nefericire nu ne-a fost accesibilă.