Analiza dictaturii comuniste (XLI)

Cronologia şi geografia represiunii
Pretutindeni şi de la un capăt la altul al dominaţiei sale, comunismul s-a menţinut prin teroare, violenţă şi crimă. Deşi evoluţia sa a fost diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască atâtea decenii a fost represiunea. Lupta de clasă, proclamată drept principiu ideologic, nu l-a împiedicat să extermine pe lângă adversarii asumaţi – „burghezii”, „moşierii”, „imperialiştii” şi „fasciştii” – chiar pe aliaţii teoretici, pe „tovarăşii de drum” şi pe propriii protagonişti. Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic şi moral drept instrument al tacticilor sale de supravieţuire. Chiar dacă, în calitate de membru fondator al Naţiunilor Unite, a votat în 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Uniunea Sovietică a dat un exemplu şi sateliţilor ei postbelici pentru încălcarea flagrantă a fiecăruia din cele 30 de articole ale acesteia1.
Comunismul exportat în ţările Europei Centrale şi de Est a beneficiat de experienţa a trei decenii de teroare în chiar patria sa, Uniunea Sovietică. Încă din mai 1943, când a desfiinţat formal Cominternul, Stalin a încredinţat unităţii INO (spionajul extern din cadrul NKVD) sarcina creării din rândul activiştilor refugiaţi la Moscova a unor Comitete naţionale de eliberare pentru ţările ce urmau să fie ocupate la sfârşitul războiului2. Totodată, o altă unitate a NKVD, creată în acelaşi an, 1943, şi destinată iniţial pedepsirii spionilor din rândul populaţiei sovietice şi a prizonierilor sovietici repatriaţi din Occident (peste două milioane) se numea SMERŞ („Smerti şpionah” = „moarte spionilor”) şi urma ca în ţările ocupate după sfârşitul războiului să „consolideze noua formă de guvernare”3. Practic, Operaţiunea Gayaneh de sovietizare a teritoriilor ocupate era, „avant la lettre”, o variantă „pe dos” a „Declaraţiei Europei Eliberate” ce urma să se elaboreze în februarie 1945 la Ialta.
În România, planurile sovietice de ocupare a ţării prin luptă au fost date peste cap de lovitura de palat de la 23 august 1944. Stalin ar fi preferat să instaleze direct un guvern comunist, cum a făcut în Polonia prin formarea în Lublin a Comitetului Naţional de Eliberare, pentru impunerea căruia a luptat cu îndârjire la Ialta şi Potsdam4. Luaţi prin surprindere de iniţiativa regelui Mihai I, care – deşi cu 650.000 militari germani în ţară – a rupt alianţa cu Germania şi, apoi, a format rapid un guvern militar, completat cu patru miniştri de coaliţie, sovieticii au amânat 20 de zile semnarea armistiţiului şi au mimat în acest interval o „eliberare glorioasă”, parcurgând până în Banat şi centrul Transilvaniei câteva sute de kilometri fără să tragă un foc de armă. Simulând că, până la încheierea armistiţiului, au de-a face cu o ţară şi o armată inamice, trupele sovietice au luat prizonieri peste 150.000 militari români care aşteptau să li se alăture5, apoi au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creând un haos care să le permită ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.
Acest stigmat originar al terorii şi samavolniciei, îndreptat în egală măsură împotriva armatei, a mediului politic şi a populaţiei civile, a prefaţat cei 45 de ani în care regimul comunist s-a impus, s-a perpetuat şi a supravieţuit ca regim terorist şi criminal. „A fost una din multele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de la 23 august 1944, regele Mihai şi liderii democratici, au răsturnat o dictatură militară doar pentru a fi practic răsturnaţi ei înşişi, în decurs de şase luni, de alt regim totalitar incipient”6.
Abuzurile şi nelegiuirile sfidau atât autorităţile române (cele trei guverne de coaliţie succedate între 23 august 1944 şi 6 martie 1945), cât şi dreptul internaţional, şi însăşi Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944. Comisia Aliată de Control era de fapt un supraguvern sovietic care nu ţinea cont nici de reprezentanţii anglo-americani, nici de guvernul legitim. Sub pretextul aplicării armistiţiului şi al defascizării administraţiei, ea dădea ordine guvernelor Sănătescu şi Rădescu, iar atunci când nu reuşea organiza mişcări ale aşa-numitelor Formaţiuni de Luptă Patriotică menite să destabilizeze ţara, să impună miniştri şi prefecţi comunişti, să inducă ideea că „fasciştii” (cum erau denumiţi guvernanţii români sau politicienii democraţi) nu sunt în stare să producă decât dezordine. Când nici aceste manevre nu reuşeau, sosea ministrul adjunct de externe
1 v. textul Declaraţiei pe http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/
2 Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, Bucureşti, Editura Omega, 1999, p. 62.
3 Ibidem, pp. 105-107.
4 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 37.
5 v. Memoriul Regelui Mihai I destinat preşedintelui Roosevelt, în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 245-259.
6 Dennis Deletant, op.cit., p. 37.
Andrei Vîşinski (procurorul-călău din timpul Marilor Epurări ale anilor ’30 şi, ulterior, în iunie 1940, „gauleiterul” sovietizării Letoniei) care îşi impunea ordinele chiar Regelui Mihai, bătând cu pumnul în masă şi trântind uşile. Două vizite ale sale, în noiembrie 1944 şi februarie-martie 1945, s-au soldat, fiecare din ele, cu schimbarea guvernului7, iar cea din decembrie 1945, în compania ambasadorilor american şi britanic la Moscova, cu întreruperea grevei regale. În acest timp, au avut loc primele deportări în URSS: a inginerilor şi tehnicienilor de origine germană care trebuiau să monteze fabricile transferate în Rusia; a 28 intelectuali şi de oameni de afaceri armeni (anchetaţi la Moscova şi deportaţi în Siberia)8; în sfârşit, a 75.000 etnici germani identificaţi doar după criterii de vârstă şi deportaţi cinci ani în Donbas „pentru reconstrucţia URSS” (între aceştia, chiar mici grupuri de etnici români, cum s-a întâmplat în Ardealul de Nord, încă neretrocedat României). Tot acum începea drama a 300.000 refugiaţi basarabeni şi nord-bucovineni, hăituiţi de Comisia Aliată şi de Legaţia Sovietică în calitate de cetăţeni sovietici care ar fi trebuit să se repatrieze9.
Mii de cetăţeni români, maghiari, germani şi austriaci au fost internaţi, începând din octombrie 1944, în lagărele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobozia, în cadrul defascizării. Între ei, o mare parte nu aveau nici o legătură cu fascismul, dar, fiind anticomunişti, erau consideraţi ca atare pe baza falsului silogism: „dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”. Artizanul acestor operaţii mistificatoare era ipostaza românească a SMERŞ-ului, adică Brigada Mobilă înfiinţată de NKVD în toamna lui 1944. Consilierii NKVD pentru România, Aleksandr Saharovski şi Dmitri Fedicikin, au încredinţat comanda acestui instrument odios, care dubla instituţiile „burgheze” (Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria) unor vechi agenţi ai NKVD-ului, lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bondarenko) şi lui Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg). În acelaşi timp, SSI era controlat de un alt agent sovietic, Emil Bodnăraş, cel care a înfiinţat şi un serviciu de informaţii secrete al PCR (Secţia a II-a de informaţii şi contrainformaţii din cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotică)10. Multe arestări şi asasinate în această primă perioadă au fost făcute chiar de membri ai F.N.D. (Frontul Naţional Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică sau direct de către organele NKVD, acolo unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare.
Guvernul „de largă concentrare democratică” impus la 6 martie 1945 a fost adus la putere de toţi aceşti factori de forţă şi a trebuit, ulterior, să se arate demn de acest ajutor.
Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, deci a doua zi după instalarea guvernului Petru Groza, o comisie de activişti sovietici condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului Gheorghi Dimitrov. Un plan similar, pentru alte două perioade de câte cinci ani, ar fi urmat să fie predat de sovietici în următoarele câteva săptămâni11. Dintre cele zece puncte ale planului pe trei ani atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate.
În primele luni de la instalare, pentru a îndeplini articolele 13 şi 14 din Convenţia de Armistiţiu, guvernul Groza a făcut o serie de procese răsunătoare împotriva „criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării”. Cronologic, la 14 mai 1945 au fost condamnaţi 46 criminali de război. Apoi la 30 mai 1945 s-a dat sentinţa în lotul ziariştilor. Abia la 19 mai 1946 avea să se dea verdictul în Procesul Marii Trădări, după ce lotul Ion Antonescu fusese anchetat în URSS direct de organele SMERŞ12. În octombrie 1946 şi ianuarie 1949 au urmat alte loturi de demnitari antonescieni, încheindu-se astfel procesele criminalilor de război. În paralel, însă, Brigada Mobilă la întrecere cu
7 Jurnalul generalului Sănătescu, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 178.
8 Levon Harutunian, Siberia – dus întors, cuvânt înainte de Bedros Hoiasangian, Bucureşti, Editura Ararat, 2001.
9 România. Viaţa politică în documente. 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului, 1994, pp. 252-262.
10 Claudiu Secaşiu, în 6 martie 1945 – Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, pp. 146-157.
11 România. Viaţa politică. … pp. 189-192.
12 Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ. Moscova, 1944-1946. Documente din Arhiva FSB, ediţie îngrijită de Radu Ioanid, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
jandarmeria şi poliţia – între timp comunizate - a făcut arestări masive în rândul membrilor partidelor istorice, al militarilor, al funcţionarilor epuraţi, acuzaţi ei înşişi tot de fascism. Despre primele două luni ale guvernării sale, primul ministru, Petru Groza, a mărturisit unui ziarist englez, Archie Gibson, că în decursul lor s-au făcut 90.000 arestări13. Încă din mai 1946 fusese arestat generalul Aurel Aldea, fostul ministru de Interne în primul guvern Sănătescu, acuzat împreună cu alţi 55 de „complici” (mulţi dintre ei ţărănişti) de organizarea cu un an în urmă a unei reţele de organizaţii subversive, „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”. Cu o zi înainte de alegeri, la 18 noiembrie 1946, s-a dat verdictul: Aldea a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit trei ani mai târziu în închisoarea Aiud14.
În aceeaşi vară, 1946, avea loc o nouă avalanşă de arestări în rândul membrilor opoziţiei, adică ai partidelor din afara blocului pro-comunist (BPD). Scopul era ca naţional-ţărăniştii, naţional-liberalii şi social-democraţii independenţi să fie împiedicaţi să candideze şi, evident, să participe la campania electorală.
După semnarea Tratatului de pace cu România, la 10 februarie 1947, Brigada Mobilă şi justiţia regimului s-au năpustit din nou asupra ţărăniştilor şi liberalilor, fiind arestaţi mii de oameni. Şi de astă dată erau învinuiţi de-a dreptul de „fascism”, „legionarism”, „spionaj în favoarea imperialiştilor anglo-americani” şi „crime de război”. Acuzaţiile erau lipsite de orice temei, iar arestările nu aveau nici o bază legală, fiind făcute în virtutea unui ordin ultrasecret al Ministerului de Interne. Persoanele arestate au fost trimise la închisorile din Gherla, Piteşti, Craiova şi Miercurea Ciuc şi din alte locuri, iar numitorul lor comun era că făcuseră campanie în beneficiul partidelor de opoziţie, în noiembrie 194615.
„Legea pentru purificarea administraţiilor de stat” din 30 martie 1945, după ce enumera criteriile şi motivele epurării, prevedea la articolul 10 „lagăre speciale” pentru munca obligatorie a salariaţilor îndepărtaţi din serviciu. Era vorba de o primă formă, nebuloasă, a condamnărilor administrative, exercitate direct de MAI, fără proces juridic, doar pe baza întocmirii unei liste. Această formă extrajuridică de puniţiune a făcut mai târziu sute de mii de victime, internate în unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorii, atât în anii 1950-1954 (edictate prin HCM nr. 2/3 ianuarie 1950, HCM nr. 104 din 22 august 1952, HCM nr. 337 din 11 martie 1954), dar şi mai târziu în anii 1958-1962 (Decretul Prezidiului MAN nr. 89 / 17 februarie 1958). În privinţa legalităţii acestor forme de detenţie, trebuie spus că multe din ele nici măcar n-au fost înregistrate, mobilul lor fiind adesea nici măcar politic, ci de natură personală („eliberarea” unei locuinţe, scăparea de un vecin sau rival incomod).
Dacă arestările membrilor partidelor de opoziţie erau o formă de tăiere a rădăcinilor, ceea ce a urmat în 1947-1948 era lovitura finală dată elitelor politice din România.
La 14 iulie 1947, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul, care era cel mai temut şi puternic opozant al regimului, a fost imediat scos în afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. Întreaga conducere a fost arestată, iar în octombrie-noiembrie a avut loc procesul „bandei naţional-ţărăniste”, care „a crescut fascismul în România” (cum scria în „Scânteia” Silviu Brucan). Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, pentru „înaltă trădare”, iar principalii loc colaboratori la pedepse maxime. Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Victor Rădulescu-Pogoneanu şi-au asumat martiriul până la capăt, având să moară în detenţie. Acest proces a dat tonul arestării şi condamnării celor rămaşi în conducerea interimară, clandestină, a partidului. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941. În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membri ai fostei „Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din „complexitatea” lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.
13 Dennis Deletant, op.cit., p. 54.
14Ibidem, pp. 56-57.
15 Ibidem, p. 59.