1 martie 2009

În România, ursul este o specie pe cale de dispariţie şi datorită mamiferelor care ocupă funcţii publice


M-am săturat să tot scriu că silvicultura românească este asemenea unei clinici în care operează brancardierii, că şcoala silvică actuală e un dezastru, că imposture din ICAS (Institutul de Cercetare şi Amenajări silvice – autoritatea ştiinţifică în domeniu) are cote alarmante. Am convingerea că dacă operaţiile pe cord sau conducerea avioanelor, trenurilor şi tramvaielor s-ar face cu echivalentul competenţei şi responsabilitaţii din silvicultură, morgile ţării ar ajunge în incapacitate de primire a “mărfii”. Cum însă arborii tăiaţi şi sălbătăciunile ucise tac, totul e OK.

Documentul pe care îl voi “diseca” ar trebui să arunce în aer ICAS-ul, scandalizând pe ministrul Pădurilor, pe cel al Mediului, al Cercetării şi Academia. Asta într-o ţară normală. În România, el a aruncat în aer doar genofondul ursului brun şi limba română. Se intitulează “Managementul şi planul de acţiune a (sic!) ursului brun” şi este rezultatul screamătului colectiv al “specialiştilor” de la ICAS. Din 2005 şi până în ziua de azi (feb. 2008-n.m.), el constituie “argumentul ştiinţific” al acceptării de către UE a vânării ursului brun de către cetăţenii acesteia. Depus fiind la Bruxelles (la Comisia Europeană – Direcţia Generală de Mediu) şi la Bucureşti (la ministerele Pădurilor şi Mediului), el dovedeşte că, dacă dai titlul cerut unui document, înăuntru poţi scrie liniştit despre căderea părului la burlacii din Insula Şerpilor, că, oricum, nimeni nu îl citeşte. Nici la Bruxelles, nici la Bucureşti. Dar tema e bifată la “realizări”.

Sub titlul “sindromul Mengele, ursul brun şi Ovidiu Ionescu”, în A.C. din 29 iunie 2005 scriam despre specialiştii care îşi vând sufletul unor interese politice sau comerciale nocive. La acea vreme, UE interzisese intrarea pe teritoriul statelor member a trofeelor de urs brun provenite din România. Printr-un studio, “Scientific Review Group” conchisese că în România specia nu dispune de protecţie şi de un “plan de management” şi că vânătorii din UE nu puteau participa la crimă. Cum afacerile cu blana ursului din pădure erau periclitate, o delegaţie de “specialişti” s-a deplasat de urgenţă la Bruxelles, spre a ridica embargoul. Delegaţia a fost formată din conf. dr. Ovidiu Ionescu (inconturnabilul specialist în urs, lup, vidră, zimbru şi alte sălbătăciuni al ICAS, secretar de stat în Guvernul Năstase) şi Arpad Sarkany, patronul firmei de vânătoare pe valută “Abies Hunting” (organizatorul măcelului ursine săvârşit de regale Juan Carlos al Spaniei pe 9 octombrie 2004, precum şi al multor altor execuţii faunistice). “Managementul şi planul de acţiune a ursului brun”, încropit de ICAS, seamănă cu extemporalul unui elev prost, beat criţă, abia gângăvitor al limbii române. Citiţi şi vă scârbiţi!

“În primul rând din motive politice, majoritatea crescătorilor de animale nu a fost interesaţi de protejarea speciilor.” (Urmează un lung şir de citate fie inexacte ştiinţific, fie care aruncă în aer limba română, precum cel de mai sus – n.m.) Explicaţiile aberaţiilor de limbă e simplu: spre a dovedi urgent Uniunii Europene că România are planul de management cerut, s-a luat în grabă documentul original al Croaţiei (accesibil doar în engleză, slăbuţ şi el şi total nepotrivit României) şi s-a împănat ici-colo cu unele date din România. Pe baza acestui plagiat se continuă uciderea necontrolată a ursului brun (se întampla în 2008 – n.m.).

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.7/2008 (autor Nicolae R. Dărămuş)

Niciun comentariu: