21 martie 2009

Analiza dictaturii comuniste (XIX)


Consilierii sovietici în sectoarele de forţă
Cele mai vizate sectoare ale statului român şi pe cale de consecinţă controlate de consilieri au fost cele de forţă, Ministerul de Interne şi Securitatea, precum şi Armata. Situaţia este explicabilă, dacă avem în vedere că liderii de la Kremlin erau adepţii manevrelor din umbră şi ai impunerii cu forţa a deciziilor pe care le luau. Gheorghe Apostol preciza că toate ministerele fuseseră „înfundate cu consilieri sovietici. Iar armata şi internele, mai ales securitatea, erau năpădite de ei”8.
Şeful consilierilor sovietici pe linie NKVD/KGB în România anilor 1944-1947 a fost Dimitri Gheorghievici Fedicikin. Personaj care acumulase o largă experienţă în Balcani, în anii 1930, în perioada imediat postbelică a ajuns să aibă o influenţă enormă la Bucureşti, dându-i indicaţii şi instrucţiuni lui Gheorghiu-Dej9, dar şi importanţilor agenţi ai serviciilor secrete sovietice în România, Emil Bodnăraş şi Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko) zis Pantiuşa. Din punct de vedere politic, activitatea lui Fedicikin în domeniul securităţii şi informaţiilor era dublată de către Andrei Ianuarevici Vîşinski, comisar adjunct al afacerilor externe al URSS10. Consilierii sovietici au fost prezenţi şi în alte servicii secrete româneşti. În timp ce Lucreţiu Pătrăşcanu era deţinut la Serviciul Special de Informaţii (1949-1951), pe lângă Secţia Juridică era ataşat consilierul sovietic Tiganov. În momentul în care SSI a fost înglobat în Securitate, Tiganov a devenit consilier al Direcţiei Anchete, condusă de Mişu Dulgheru11.
Între anii 1949-1953, funcţia de şef al consilierilor sovietici din România, pe linia Securităţii, a fost deţinută de Aleksandr Mihailovici Saharovski, personaj cu o carieră importantă în KGB, dacă ţinem cont de faptul că el avea să ajungă apoi (1956-1971) şeful Direcţiei I Centrale (Informaţii Externe) din această temută poliţie politică12. Însă în perioada în care s-a aflat în România, el s-a implicat direct şi profund în supervizarea serviciilor represive ale ţării. El a jucat un rol central chiar în cazul Pătrăşcanu. De fapt, în timpul anchetei acestuia instrucţiunile veneau de la Saharovski, secondat de Tiganov, şi de la Gheorghiu-Dej13. Cei doi sovietici nu au fost singurii consilieri implicaţi în anchetarea fostului ministru al Justiţiei, de vreme ce în diferite acte oficiale, când erau menţionaţi anchetatorii, era folosită denumirea „brigadă de consilieri”14.
7 Lavinia Betea, op. cit. , p. 261 (interviu cu Gheorghe Apostol); Iulian Stănescu, Gheorghe Apostol se confesează, în „Dosarele istoriei“, nr. 12 (64)/2001, p. 44.
8 Lavinia Betea, op. cit., p. 264 (interviu cu Gheorghe Apostol). Vezi şi Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Bucureşti, Editurile Univers & Calistrat Hogaş, 1992, p. 68.
9 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, traducere din limba engleză de Doina Mihalcea-Ştiucă, Bucureşti, Editura All, 1994, p. 252.
10 Dennis Deletant, Influenţa sovietică asupra Securităţii române 1944-1953, în Romulus Rusan (ed.), Memoria ca formă de justiţie, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 42; Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. I, Rolul Poliţiei Politice şi al Spionajului în România Comunistă, cu o întâmpinare de Sorin Roşca Stănescu şi cuvântul înainte al autorului, postfaţă de Dan Pavel, comentarii de Cornel Dumitrescu şi Adrian Severin, Bucureşti, Editura Omega, 1999, pp. 99-104.
11 Claudiu Secaşiu, Drumul spre poliţia politică, în „Dosarele istoriei“, nr. 5/1996, p. 15; Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist. Studiu de caz, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp. 187-188.
12 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 469; Ion Mihai Pacepa, op. cit., vol. I, p. 91-92, 96.
13 Lavinia Betea, op. cit., p. 187-188, 330-331, 337, 357; Claudiu Secaşiu, op. cit., p. 15; vezi şi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 62/1968, ff. 24-25.
14 Lavinia Betea, op. cit., pp. 187-188, 330-331 şi p. 337; vezi şi Cristian Popişteanu, Un epilog neaşteptat: Malenkov aprobă lichidarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în „Magazin istoric“, nr. 3, martie 1992, p. 37.

Dar consilierii sovietici nu s-au implicat doar în cazul Pătrăşcanu, ci şi în disputele dintre facţiunea Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe de o parte, şi facţiunea Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, pe de altă parte, dispute devenite acute la sfârşitul anilor 1940-începutul anilor 1950. La începutul anului 1952, Saharovski a trimis la Moscova rapoarte negative despre grupul Pauker-Luca-Georgescu, în timp ce Dej era prezentat ca fiind împiedicat în activitatea sa de către cei trei rivali15. Ca şi în cazul înlăturării lui Pătrăşcanu, îndepărtarea grupului Pauker-Luca-Georgescu s-a făcut sub directa supraveghere a sovieticilor, problema fiind tranşată chiar de Stalin în timpul unei întrevederi avute la Kremlin, în aprilie 1952, cu Gheorghiu-Dej, însoţit de Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Gheorghe Apostol16. Chiar Rezoluţia Plenarei CC al PMR, din 27-29 mai 1952, cu privire la „devierea de dreapta”, a fost redactată de un grup de comunişti români, se pare că de către Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, asistaţi de activişti sovietici, dintre care se evidenţia Mark Borisovici Mitin, „sfătuitor apropiat” al lui Dej17. Rezoluţia cu referire la „devierea de dreapta” a fost trimisă de Chişinevschi, şeful Secţiei Externe a CC al PMR, lui Şutov, agentul MGB la Bucureşti. În acelaşi timp, Şutov îi trimitea lui Chişinevschi cu regularitate directivele Moscovei18. Nu e inutil de menţionat că Gheorghiu-Dej dădea diferite petreceri nocturne – la Sanatoriul Otopeni, Predeal, Snagov, Herăstrău – la care participau nu doar apropiaţii săi români, ci şi consilierii sovietici, pe care îi cultiva intens. Dintre aceştia, un rol important avea să-l joace, până în 1956, chiar Mitin, membru al CC al PCUS19.
Arestările numeroase care au urmat anihilării „devierii de dreapta”, în special între funcţionarii Ministerului de Finanţe şi ai Băncii Naţionale, au făcut din nou simţită atotputernicia consilierilor sovietici. Chiar dacă nu existau probe împotriva arestaţilor, Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, şi consilierul sovietic le-au recomandat anchetatorilor români să citească rezoluţia Plenarei, pentru a extrage de acolo „probele”20. Nu era important că nu existau dovezi împotriva celor arestaţi, „interesele superioare ale partidului” erau cele care contau, fapt subliniat de consilierii sovietici21. Aceştia din urmă au încercat chiar să lege „lotul de la Finanţe” de procesul lui Lászlo Rajk, din Ungaria22. Modul de desfăşurare a anchetelor a ieşit la iveală în contextul „reevaluărilor” politice de la sfârşitul anilor 1960. Locotenent-colonelul Francisc Butyka îşi amintea atunci despre ancheta grupului Luca: „În acea perioadă noi am avut consilieri sovietici care de la început au preluat iniţiativa. Şi ca regulă, şi în alte probleme de până atunci, nu s-a întreprins nimic fără ajutorul lor. Toate planurile de anchetă, inclusiv întrebările, erau
15 1952: Securitatea sovietică dezvăluie „păcatele” nomenclaturii de la Bucureşti, în „Cotidianul“, nr. 38, 23 iunie 1998, p. 12 (document descoperit la Moscova de Tatiana Pokivailova).
16 Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, traducere de Cristina Pupeza şi Ioana Gagea, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 175 (transcrierea şedinţei Biroului Politic al PMR, 29 noiembrie 1961, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, ff. 4-6).
17 Ibidem, p. 174, 297, nota 85; informaţiile provin din stenograma şedinţei Biroului Politic din 17 aprilie 1952, ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 30/1952, f. 5, şi de la Vladimir Tismăneanu.
18 Ibidem, p. 174.
19 Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, prefaţă de Mircea Mihăieş, traduceri de Mircea Mihăieş, Alina Ghimpu, Ioana Ploeşteanu, Diana Roţcu, Laura Sion, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 132.
20 Robert Levy, op. cit., p. 179 (declaraţia lui Gheorghe Stoica, O discuţie cu Alexandru Drăghici, 3 iunie 1968, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 264/18.02.1972, vol. 7, f. 2).
21 Ibidem (declaraţia locotenent-colonelului Francisc Butyka, 25 martie 1968, Raport privind procesul lui V. Luca, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 264/19, 18.02.1972, f. 90-91; declaraţia locotenent-colonelului Francisc Butyka, 18 iunie 1968, ASRI, fond P, dosar 40.005, vol. 182a, f. 6; declaraţia lui Petre M. Socol, 24 martie 1968, Raport privind procesul lui V. Luca, din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, nr. 264/19, 18.02.1972, f. 106-107).
22 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 560.

traduse în limba rusă şi urmărite de consilieri în desfăşurarea lor. Întrebările puse la începutul anchetei (nu numai în cazul Luca) erau formulate de dânşii”23. Desemnat de către Comisia Controlului de Partid să conducă ancheta privitoare la „devierea de dreapta”, Butyka a fost secondat de maiorii Gheorghe Mezei şi Teodor Rusu, menţinând legătură cu consilierii sovietici prin intermediul generalului Vladimir Mazuru, şeful Secţiei de anchete a Securităţii, sau direct la cabinetul ministrului de interne, Alexandru Drăghici24. Împotriva arestaţilor au fost utilizate presiunile fizice, altfel spus bătăile, la solicitarea expresă a ministrului de interne şi a consilierilor sovietici25.
Consilierii sovieticii controlau instruirea cadrelor autohtone, iar în acelaşi timp supravegheau activitatea direcţiilor naţionale ale Securităţii26. Pe lângă fiecare direcţie centrală şi regională de Securitate trebuiau să existe cel puţin doi consilieri sovietici, care fixau sarcinile şi obiectivele operative ale fiecărei unităţi. Ei conduceau în realitate activitatea poliţiei politice a Bucureştiului. Şeful consilierilor sovietici deţinea aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi şeful Securităţii27. În timpul menţionatelor „reevaluări” iniţiate în Partidul Comunist Român în cea de-a doua jumătate a anilor 1960, Alexandru Drăghici avea să sublinieze poziţiile deosebit de importante deţinute de trimişii Moscovei: „Consilierii sovietici lucrau pe diferite trepte. Era cel mare, care era la nivelul meu, sfătuitorul meu, erau alţii pe direcţii şi cei ce lucrau pe direcţii de fapt aceştia conduceau problemele în amănunt” (repetiţiile sunt conforme cu originalul, n. n.). Drăghici avea să menţioneze chiar că în fapt consilierul detaşat pe lângă el îi verifica acţiunile28.
Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a cunoscut prezenţa multor sovietici în anii 1950. A.M. Saharovski chiar ar fi spus la un moment dat: „serviciul de spionaj «din România», cum s-a referit el întotdeauna la DIE, a fost construit de ofiţeri sovietici, pe o fundaţie sovietică, şi are, deci (…) datoria să servească, cu prioritate, interesele sovietice”29. Sovieticii trasau direcţiile de activitate, adică ţările în care urmau să acţioneze românii, fixau obiectivele, implementau metodele şi mijloacele sovietice. În vreme ce la Securitatea internă activau câte doi consilieri pentru fiecare direcţie operativă, la DIE exista cel puţin un consilier pentru fiecare serviciu, cunoscut sub numele de razvedka sovetnik, „consilier de informaţii externe”. Ei erau în realitate conducătorii reali ai DIE30.
Un grup de consilieri sovietici a activat la Ministerul Afacerilor Interne, o perioadă şeful lor fiind Ivan Sergheevici Matuşenko. Ca şi în cazul Securităţii, şi la MAI era necesară aprobarea consilierilor sovietici în toate problemele importante. Până în anul 1958 nu s-au înregistrat cazuri
23 Idem, Comuniştii români sub control sovietic, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1947 – căderea cortinei, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 147 (declaraţia lui Francisc Butyka din 25 martie 1968, Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, dosar 264, vol. 19, ff. 90-95); vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, Mecanismul represiunilor intrapartinice din România anilor ‘40-’50 (Pe baza materialelor din arhivele ruse), în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953 – mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 417.
24 Marius Oprea, op. cit., p. 148.
25 Ibidem (Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, dos. 264, vol. 19, f. 73-74, 104-117). Vezi şi ASRI, fond D, dosar nr. 9604, vol. 4, ff. 141 (Notă cu unele probleme privind pe Drăghici Alexandru în legătură cu procesul lui Vasile Luca), 180, 190.
26 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, în româneşte de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 76.
27 Ion Mihai Pacepa, op. cit., vol. I, p. 149-150; idem, Moştenirea Kremlinului. Rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare, Bucureşti, Editura Venus, 1993, p. 61-62.
28 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 62/1968, f. 23.
29 Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. II, Viaţa mea alături de Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Omega, 1999, p. 11.
30 Ibidem, p. 12-13; idem, Moştenirea Kremlinului..., pp. 158-159.

în care ministerul să transmită ordine structurilor subordonate fără aprobarea consilierilor sovietici31.
În număr foarte mare au fost prezenţi consilierii sovietici şi în forţele armate ale Republicii Populare Române. Un consilier sovietic era deja prezent în noiembrie 1948 pe lângă Marele Stat Major al armatei române32, generalul Konstantin Stepanovici Kolganov. Acesta deţinea o autoritate deosebită, fapt reliefat şi de documentele interne, unde apare menţiunea că el ordona ofiţerilor români îndeplinirea anumitor dispoziţii33. Consilierii militari erau prezenţi la Marele Stat Major, Spatele armatei, Artileria antiaeriană, Comandamentele artileriei, aeronauticii, marinei, tancurilor, geniului, transmisiunilor, chimic, Direcţia cadre, Armata I, regiunile militare I, II şi III, corpurile I şi II, la cabinetul consilierului şef, generalul Kolganov. Într-o conferinţă care a avut loc la 8 iulie 1949, la Marele Stat Major al armatei române, erau prevăzute 41 de funcţii pentru consilieri: consilier superior, consilier armament şi muniţie, consilier dotare, consilier tehnic şi consilier (simplu)34. Secretariatul CC al PMR a hotărât, la 9 ianuarie 1950, să se ceară guvernului URSS suplimentarea numărului de consilieri pe lângă armata română35. Un „Tabel nominal cuprinzând ofiţerii sovietici”, din 23 mai 1950, menţiona existenţa a 40 de consilieri sovietici pe lângă forţele militare române. Dintre aceştia, 31 erau ofiţeri superiori, iar 9 ofiţeri inferiori. O dactilografă de pe lângă cabinetul consilierului şef era asimilată consilierilor36.
Dintr-o mărturie aflăm că ofiţerii sovietici „erau câte trei-patru la fiecare mare comandament (comandamente de armă, regiuni militare) şi câte unul la corpurile de armată, divizii, brigăzi, regimente, precum şi la batalioanele şi divizioanele independente”37. La eşaloanele superioare, cel puţin formal, ei au fost bine primiţi, unii dintre comandanţii români dovedindu-se slugarnici, în vreme ce alţii şi-au arătat în mod deschis nemulţumirea faţă de subordonarea armatei române38. În schimb, la unităţi, consilierii au fost primiţi cu reţinere, cei mai mulţi dintre comandanţii români neconsultându-i sau neexecutând întrutotul indicaţiile lor. Probabil acest lucru a şi determinat autorităţile române şi sovietice ca la încheierea stagiului de trei ani a primei serii de consilieri sovietici la unităţi ei să nu mai fie înlocuiţi de un alt grup. Consilierii au rămas numai pe lângă marile comandamente39.
Atât secretarul general al CC al PMR, Gheorghiu-Dej, cât şi ministrul Forţelor Armate, Emil Bodnăraş, solicitau sosirea consilierilor militari din Uniunea Sovietică. Bodnăraş a trimis la 30 ianuarie 1951 o scrisoare mareşalului M.A. Vasilievski, ministrul sovietic de război, cerând sosirea la Bucureşti a 49 de generali şi ofiţeri, în calitate de consilieri ai comandanţilor instituţiilor de învăţământ militar. După un an, la 30 ianuarie 1952, Gheorghiu-Dej trimitea la
31 Cristian Troncotă, Politica de cadre în instituţia Securităţii regimului comunist din România (1948-1964), în „Revista istorică“, nr. 5-6, septembrie-decembrie 1999, pp. 450-451.
32 Florin Şperlea, Controlul Partidului Comunist asupra Armatei, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953 – mecanismele terorii, ed. cit., p. 223 (document de la AMR, fond Microfilme, rola P II 1.1673, c. 329-330).
33 Ibidem, p. 234 (document de la AMR, fond Microfilme, rola P II 3.251, c. 307-312); vezi şi Alesandru Duţu, 1948. Armata română sub «lupa» consilierilor militari sovietici, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române“, nr. 2-3 (24-25)/2004, p. 50-54; Laurenţiu Constantiniu, Florin Şperlea, Generali români în vizorul Moscovei, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române“ nr. 4 (26)/2004, pp. 36-40.
34 Ioan Scurtu, op. cit., p. 13.
35 Ibidem.
36 Adrian Pop, op. cit., pp. 42-43 (document de la AMR, fond 3.027, dosar nr. 2014, ff. 75-76).
37 Grigore Răduică, Un ajutor nepreţuit cum se cuvine, în „Magazin istoric”, nr. 11, noiembrie 1998, p. 43; vezi şi Ion Şuţa, România la cumpăna istoriei. August ’44, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 368.
38 Grigore Răduică, op. cit., p. 43; vezi şi Florin Şperlea, Nicolae Ceauşescu în fruntea Direcţiei Superioare Politice a Armatei (1950-1953), în „Revista de istorie militară“, nr. 3-4/2001, pp. 6-7 (document de la AMR, fond Microfilme, rola P II 4.2661, c. 713-714).
39 Grigore Răduică, op. cit., p. 43.

rândul său o scrisoare lui Bulganin, cerând pentru anul 1953 un număr de 79 de consilieri militari, aceştia urmând să activeze pe lângă corpurile de armată şi divizii. Prin intermediul consilierilor sovietici, aflaţi în număr mare în structurile militare româneşti, Kremlinul şi-a asigurat controlul asupra armatei române40.
Comuniştii români manifestau o grijă aparte faţă de consilierii militari, care deţineau o influenţă sporită nu numai în chestiunile militare, ci şi în cele politice. Un exemplu este concludent. În 1951, generalul Riaposov, care deţinea funcţia de locţiitor al consilierului militar principal pentru probleme politice, îşi exprima îngrijorarea că „în România n-a avut loc până acum nici un proces politic important împotriva duşmanilor poporului”41. Riaposov a avut la 15 aprilie 1952 o discuţie cu Gheorghiu-Dej, în care au fost abordate şi relaţiile secretarului PRM cu alţi lideri de la Bucureşti, cum erau Constantin Doncea, Teohari Georgescu şi Emil Bodnăraş42.

Un comentariu:

Graham spunea...

Foarte bun articolul.
Vom retrimite de la site oficial Gheorghe Apostol la articolul dumneavoastra.
Sunteti de acord?
Gasiti pe site-ul oficial de asemenea si un interviu cu Gheorghe Apostol dupa 1989 , in care spune ca i s-a facut scarba de politica de acum din Romania
http://gheorgheapostol.blogspot.com/