17 martie 2009

Analiza dictaturii comuniste (XVII)


Comunism naţional în stil românesc?
Vechea gardă a PCR fusese neutralizată sau se împuţinase, iar a „doua generaţie” era lipsită de o bază instituţională. Pretenţiile ultranaţionaliste erau exacerbate, iar ideologia marxist-leninistă nu era nimic altceva decât un ritual lipsit de conţinut. O viziune despre dezvoltare caracteristică Lumii a Treia colora triumfalista şi iraţional de optimista credinţă a lui Ceauşescu în creşterea economică. În cazul regimului, călcâiul lui Ahile îl reprezenta, totuşi, anemica sa legitimitate – îi lipsea adevărata autoritate politică. Conducerea presupus carismatică nu era, de fapt, carismatică. Departe de a fi „eroul naţional” sărbătorit de mijloacele de informare oficiale, Ceauşescu era un aparatcic – era, într-adevăr, încarnarea aparatului partidului comunist şi principalul apărător al acestuia248.
Ceauşescu a fost prizonierul propriului său mit. El se considera simbolul viu al vigorii şi continuităţii partidului şi se aştepta ca şi ceilalţi să creadă acelaşi lucru. După cum am văzut, el crescuse în spiritul „revoluţiei de sus”, luase parte de bună voie la cele mai aberante excese staliniste din România şi, evident, nu s-a retras atunci când s-a confruntat cu nemulţumirea populară. Din moment ce se baza în principal pe supremaţia nomenclaturii de partid, garantată de teroarea exercitată de poliţia politică, regimul lui Ceauşescu nu poate fi descris ca o deviere de la modelul marxist-leninist. Înainte de toate, această ideologie a speculat înclinaţiile naţionaliste, a exploatat şi a cultivat prejudecăţile antimaghiare şi antisemite, s-a folosit de resentimentele antiruseşti adânc înrădăcinate şi a încurajat încercările absurde menite să demonstreze superioritatea românească asupra lumii occidentale în anumite domenii ale ştiinţei şi culturii (temele aşa-numitului protocronism românesc)249. Rămâne încă de stabilit dacă aceste campanii stridente au fost provocate de un nemărturisit complex de inferioritate sau de nostalgia pentru trecutele vânători jdanoviste de vrăjitoare împotriva „cosmopoliţilor dezrădăcinaţi” (adică, a evreilor).
Întregul şi părţile
Ca filosofie politică, stalinismul sublinia superioritatea întregului asupra părţilor, preeminenţa societăţii asupra individului250. Pentru regimul român – ca şi pentru cel sovietic, de altfel – individul era doar un simplu termen de referinţă abstract. Stalinismul nu poate fi redus, totuşi, la supremaţia puterii politice şi la teroarea de masă fără riscul de a neglija alte
248 Cu excepţia terorii de masă, regimul lui Ceauşescu tindea să perpetueze aspecte caracteristice „stalinismului matur”, printre care un sistem de dictatură personală şi „un sistem de valori eterogen care favoriza stratificarea economică, de statut şi a relaţiilor de putere, cultiva o extraordinară uniformitate culturală şi era ataşat de naţionalismul extrem”; vezi Seweryn Bialer, Stalin’s Successors. Leadership, Stability and Change in the Soviet Union, New York, Cambridge University Press, 1980, p. 10.
249 Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent, and Intellectual Consent. The Case of Romania, în „Orbis”, vara 1983, în special interpretarea pe care acesta o dă „tezelor” neostaliniste din iulie 1971 ale lui Ceauşescu (pp. 418-420). Shafir identifică doar un grup de scriitori (nucleul „oniric” de disidenţă intelectuală şi rezistenţă) ca oponenţi constanţi şi articulaţi ai dogmatismului anticultural al lui Ceauşescu. Nu trebuie însă ignorate efectele profunde ale atitudinilor din perioada 1971-1972 ale unor scriitori precum Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Alexandru Paleologu, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, N. Manolescu, Mircea Zaciu şi Dan Hăulică. În conflictul dintre „staliniştii naţionali” şi „evoluţioniştii liberali”, primii au încercat să se folosească de naţionalismul lui Ceauşescu, pe când ceilalţi au subliniat autonomia esteticului în faţa intruziunii sufocante a partidului. „Protocronismul” a fost ideologia, sponsorizată de partid, care afirma precedenţa românească în cazul unor descoperiri ştiinţifice şi culturale majore şi a reprezentat, de fapt, fundamentul tiraniei naţionaliste a lui Ceauşescu. Pentru amănunte privind „protocronismul” vezi K. Verdery, National Ideology under Socialism.
250 Pentru o analiză critică inspirată a stalinismului, vezi G. R. Urban (coord.), Stalinism. Its Impact on Russia and the World, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1986, în special interviurile realizate de Urban cu Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Adam B. Ulam şi Robert C. Tucker, precum şi textul lui Leonard Shapiro, Epilogue. Some Reflections on Lenin, Stalin, and Russia.

caracteristici, nu mai puţin organice, ale regimurilor de tip sovietic. Există o mare doză de optimism în următoarea afirmaţie din lucrarea lui Tom Bottomore, Dictionary of Marxist Thought, chiar dacă reflectă o interpretare des întâlnită a realităţilor comuniste: „Succesorii lui Stalin nu au transformat în mod fundamental structurile principale ale regimului pe care l-au moştenit de la acesta. Dar ei au pus capăt represiunii şi terorii de masă, iar în acest sens, se poate spune că stalinismul s-a sfârşit odată cu moartea lui Stalin”251.
În România, sursa puterii o constituia monoliticul aparat de partid, dictatul colectiv al birocraţiei PCR încarnată în declaraţiile Conducătorului. Pentru a frustra orice membru al nomenclaturii care ar fi încercat să-şi delimiteze un fief politic personal, Ceauşescu a accelerat rotaţia birocraţilor. Ca şi Stalin, el nu a permis apariţia centrelor de autoritate rivale, iar cei care au ignorat acest lucru au plătit scump pentru încercările lor nereuşite de a introduce un rudiment de dezbatere în luarea deciziilor de partid.
Deşi moştenirea teoretică leninistă a fost invocată în România mai puţin decât în alte ţări comuniste, Ceauşescu nu a abandonat niciodată regulile despotice instituite de bolşevici după 1921: eliminarea oricărei forme de democraţie intrapartinică, centralism birocratic şi omnipotenţa secretarului general. El nu putea accepta lupte fracţioniste şi avea o viziune militaristă asupra rolului şi structurii partidului. Din moment ce, în mintea sa, partidul şi liderul erau unul şi acelaşi lucru, cultul partidului însemna implicit şi divinizarea liderului252. Ritualurile bizantine de glorificare erau intercalate cu referiri la ortodoxia marxist-leninistă, în timp ce slujitori umili se întreceau unul pe celălalt în lăudarea valorii şi a „clarviziunii” Conducătorului. Lăsându-l deoparte pe Enver Hodja, nici un alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reuşit să conceapă un cult al personalităţii atât de sistematic şi de teatral. Probabil că acest cult al personalităţii atotcuprinzător îl va imortaliza pe Ceauşescu în istoria marxismului.
În noiembrie 1985, la primul Congres al Ştiinţei şi Învăţământului din România, Elena Ceauşescu a fost „numită în unanimitate” (nu aleasă) preşedinte al noului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Ea s-a bucurat de un cult al personalităţii similar, fiind publicate volume de pseudo-poezii pentru a-i proslăvi „extraordinarele merite ştiinţifice” şi „calda generozitate”. La acelaşi congres, s-a afirmat că Nicolae Ceauşescu era strategul întregii politici economice a României, în timp ce Elena era celebrată ca principalul executant al acestei politici şi ca garantul aplicării acesteia în viitor253. În 1986, ceremoniile dedicate aniversării zilei de naştere a Elenei au atins culmea adulaţiei publice. Elena şi Nicolae Ceauşescu erau zugrăviţi ca „un cuplu istoric, a cărui existenţă se împleteşte cu destinul ţării”254. Poetul Ion Gheorghe s-a referit extatic la „treime” şi la „cele trei dimensiuni” ale „unităţii sacre” dintre Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi patrie255. Acest elefantiazis sicofantic a culminat cu descrierea extaziată a Elenei Ceauşescu de către ziaristul Ilie Purcaru: „Femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma ţării, ia pe umerii ei – fragili ca orice umeri de femeie, dar puternici şi neclintiţi datorită convingerilor ei ferme şi neabătute –
251 Vezi Tom Bottomore (coord.), A Dictionary of Marxist Thought, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1983, p. 464.
252 Abordări mai detaliate ale acestor teme se pot găsi în Jeremy T. Paltiel, The Cult of Personality. Some Comparative Reflections on Political Culture in Leninist Regimes, în „Studies in Comparative Communism”, nr. 16, primăvara/vara 1983, pp. 49-64 şi Graeme Gill, Personality Cult, Political Culture and Party Structure, în Ibidem, primăvara/vara 1984, pp. 111-121.
253 Anneli Maier, Elena Ceauşescu Marches On and Up, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 17, 17 decembrie 1985, pp. 21-25.
254 Poetul Virgil Teodorescu în „Luceafărul”, nr. 1, 4 ianuarie 1986, p. 1.
255 Ion Gheorghe, Ibidem.

sarcini şi răspunderi copleşitoare, servind naţiunea cu un devotament de care nu a dat dovadă nici o altă femeie înaintea ei”256.
În acest sumbru climat cultural-politic, cultul delirant al lui Ceauşescu a ajuns la maturitate. Fiul său, Nicu, părea predestinat să moştenească tronul tatălui său, iar versuri ce prevesteau acest eveniment au fost auzite la aşa-numitul „Cenaclu Flacăra al tineretului revoluţionar” („Ceauşescu junior/Viitor Conducător”). Urmând exemplul mamei sale, primul secretar al UTC a devenit un „om de ştiinţă de reputaţie internaţională” şi aşa-zisul autor al mai multor volume de fizică nucleară257.
Limbajul folosit în cultul lui Ceauşescu amintea în mare măsură de Garda de Fier şi de deificarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, cel care intenţionase să transforme România într-un paradis, într-o ţară „ca soarele sfânt de pe cer”. De aceea, este legitim să ne întrebăm: Regimul român a reprezentat doar o distorsiune patologică a unui „socialism existent în realitate” cumva „mai sănătos”, mai beningn sau măcar mai puţin indecent? Răspunsul trebuie să includă: (a) tradiţiile (morale, politice, axiologice) ale PCR; (b) conservarea fidelă a moştenirii staliniste; (c) înstrăinarea intelighenţiei; (d) apariţia grupurilor de tehnocraţi (de „experţi”) nemulţumiţi de cursul aventuros şi penibil imprimat de Ceauşescu; şi (e) interesul sovieticilor de a păstra stabilitatea internă a regimului din România258.
Prin Nicolae Ceauşescu, bizantinismul a triumfat în cultura politică a comunismului românesc: intrigile, eliminarea inamicilor prin conspiraţii de culise, practicarea duplicităţii în gândire şi limbaj, demagogia ajunsă boală naţională, respingerea problemelor cu adevărat etice, manipularea şi înşelăciunea, toate aceste caracteristici dezgustătoare ale moştenirii Imperiului de Răsărit, recuperate şi consolidate sub Stalin, au atins apogeul în cultul personalităţii lui Ceauşescu. Poate că membrii aparatului de partid au fost uneori iritaţi de această pompă şi de atribuirea tuturor meritelor istorice lui Ceauşescu însuşi, dar s-au bucurat, cu toate acestea, de efectele psihologice ale cultului, adică de asfixierea întregii gândiri critice. Trebuiau doar să se supună orbeşte indicaţiilor lui Ceauşescu şi, atât timp cât nu-l supărau, li se îngăduia să-şi păstreze toate (sau cele mai multe dintre) privilegii. În acest sens, regimul român a fost numai o variantă a ceea ce a fost descris ca dictatura nomenclaturii259.
Interesul lui Ceauşescu pentru ideologie depindea de schimbările din politica externă şi din cea internă. Mitul care stătea la baza doctrinei sale poate fi descris ca „românismul socialist”, cu un accent deosebit pe specificul naţional al românilor în privinţa: (a) trecutului şi
256 Vezi Anneli Maier, Elena Ceauşescu’s Birthday, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 1, 10 ianuarie 1986, p. 40. Cu privire la locul Elenei Ceauşescu în ierarhia de partid şi la poziţia politică şi socială pe care o ocupa, vezi Mary Ellen Fischer, Women in Romanian Politics. Elena Ceauşescu, Pronatalism, and the Promotion of Women, in Sharon L. Wolchik şi Alfred G. Meyer, Women, State, and Party in Eastern Europe, Durham, N.C., Duke University Press, 1985, pp. 121-137. Numele Elenei Ceauşescu a fost asociat îndeaproape cu necruţătoarea politică a regimului de forţare a natalităţii. În 1984 a fost promulgat un decret care obliga femeile să se prezinte la controale ginecologice lunare pentru creşterea ratei natalităţii. Pentru o analiză aprofundată, vezi Gail Kligman, The Politics of Duplicity.
257 Vezi „Scânteia tineretului”, 19 februarie 1985; „Scânteia”, 25 iunie 1983; M. Shafir, Romania–Politics, Economics and Society, p. 77.
258 Exact această ultimă problemă l-ar fi putut face pe Gorbaciov să regândească atitudinea Uniunii Sovietice faţă de România. Moscova cunoştea prea bine cât de fragil era sistemul politic şi teoretic creat de Ceauşescu pentru a-l considera un obstacol real în faţa dorinţei sovieticilor de a „păstra omogenitatea blocului”, aşa cum tindeau să presupună anumiţi analişti (vezi Vladimir V. Kusin, Gorbachev and Eastern Europe, în „Problems of Communism”, ianuarie-februarie 1986, pp. 50-51). Pentru o descriere pătrunzătoare, bazată pe experienţa personală, a relaţiilor lui Gorbaciov cu Ceauşescu şi cu alţi lideri est europeni, vezi Anatoly Chernyaev, My Six Years with Gorbachev, University Park, Pennsylvania State University Press, 2000.
259 Michel Voslensky, Nomenklatura. The Soviet Ruling Class, Garden City, N.Y., Doubleday, 1984, pp. 243-319.

tradiţiilor istorice; (b) intereselor; şi (c) a valorilor declarate260. Internaţionalismul era invocat numai sporadic (şi de nevoie). Secretarul general însuşi se vedea în postura de profet al apropiatei explozii revoluţionare a Lumii a Treia şi nu ca un simplu lider comunist integrat în „comunitatea statelor socialiste” dominată de sovietici. După toate probabilităţile, aceasta era sursa principală a rebeliunii formale împotriva tutelei sovietice nemijlocite. Era cu neputinţă ca o asemenea personalitate ambiţioasă să poată menţine relaţii bune cu autoritatea tutelară, să confere legitimitate unei alte surse de înţelepciune şi putere. Prin urmare, Ceauşescu a pariat totul pe o autarhie de tip albanez în loc să devină un lider comunist obişnuit ca Honecker, Jivkov sau Husák. Rapoartele interne de partid din România, rostite de obicei de către aparatcici de rang superior, arată un anumit dispreţ faţă de statutul inferior al altor lideri ai Pactului de la Varşovia în relaţiile lor cu Moscova. Această viziune a fost instaurată în partid în 1963-1964, sub Gheorghiu-Dej, şi a fost apoi consolidată sub Ceauşescu, care, aparent, se mândrea pentru faptul că respingea pretenţiile hegemonice ale sovieticilor.
Pentru a-şi păstra această imagine de luptător intransigent pentru independenţa naţională, Ceauşescu a fost deseori în dezacord cu intervenţiile sovietice în arena internaţională. Ion Mihai Pacepa, care a fost consilierul său personal şi director adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe române până în 1978, când i s-a acordat azil politic în Statele Unite, a oferit detalii fascinante cu privire la relaţiile ambigue ale lui Ceauşescu cu Moscova. Pacepa a avut gradul cel mai înalt dintre toţi ofiţerii de informaţii comunişti care au dezertat vreodată în Occident. „Cu toată nepriceperea sa în economie, domnul Ceauşescu exportă încă produse importante în Uniunea Sovietică, servind drept canal pentru transferul tehnologiei occidentale către Moscova”, nota el şi adăuga semnificativ: „Înţelegerile bilaterale secrete cu Moscova, cum ar fi acelea dintre cele două servicii secrete privind procurarea de tehnologie occidentală, sunt obligaţii sacre pentru domnul Ceauşescu”261.
Prins în tensiunea dintre nemăsuratele sale aspiraţii politice şi mai limitatele angajamente ideologice, Ceauşescu a încercat să combine o politică internă strict stalinistă cu un simulacru de „titoism radical” în afacerile externe. Evident, el nu emula experimentul iugoslav al „autoconducerii muncitoreşti”, ci naţionalismul care inspirase respingerea de către Tito a ultimatumului Cominformului în 1948-1949. Spre deosebire de Tito, Ceauşescu nu se bucura cu adevărat de susţinere în ţara sa. Pentru a-şi construi o astfel de susţinere, toate opiniile disidente au fost reduse la tăcere, iar liderul partidului a fost caracterizat ca fiind purtătorul de cuvânt al „conştiinţei naţionale”. Această farsă a fost accentuată de gălăgioşii scriitori naţional-stalinişti, doritori să se bucure de încrederea lui Ceauşescu şi să obţină poziţii culturale importante. Ceauşescu era vrăjit de propria-i legendă dar era, în acelaşi timp, şi victima celor care o manipulau cu cinism. Izolat şi alienat faţă de aparatul de partid, el s-a plâns în mod public de ceea ce numea „semne de lipsă de respect” – adică, de ascunderea realităţilor faţă de conducerea partidului. Ţintele atacului său erau, în principal, aparatcicii de la nivel judeţean şi membrii Comitetului Executiv al partidului262.
260 După 1968, Ceauşescu a enunţat doctrina care îl definea ca pe păstrătorul tradiţiei istorice româneşti datând de pe vremea conducătorului „antiimperialist” Burebista şi care prezicea „edificarea comunismului în cadrul graniţelor istorice ale României şi asigurarea securităţii poporului împotriva acţiunilor ostile ale imperialiştilor şi revizioniştilor”. Vezi Stephen Fischer-Galati, Marxist Thought and the Rise of Nationalism, în Jeffrey Simon şi Trong Gilberg (coord.), Security Implications of Nationalism in Eastern Europe, Boulder, Colo., Westview Press, 1986, p. 76.
261 Vezi Ion Mihai Pacepa, Ceauşescu. America’s Most favored Tyrant, în „Wall Street Journal”, 13 ianuarie 1986. Credibilitatea afirmaţiilor lui Pacepa privind colaborarea strânsă dintre serviciile de informaţii româneşti şi sovietice este susţinută de informaţii suplimentare publicate în Thierry Wolton, Le KGB en France, Paris, Bernard Grasset, 1986, pp. 97-110 şi 229-239. Corespondenţa particulară dintre VT şi generalul Pacepa a lămurit şi mai mult natura relaţiilor dintre Ceauşescu şi Kremlin în perioada lui Brejnev.
262 Speech by RCP General Secretary Nicolae Ceauşescu to RCP Central Committee Plenum Held in Bucharest, November 13-14, 1985, FBIS, în „Eastern Europe”, 26 noiembrie 1985, p. H11.

Niciun comentariu: