Biografia secreta a lui Ion Iliescu (X)
ILIESCU, INGINER IN MASKIROVKA
Cursurile de dezinformare si actiuni sub acoperire, rezervate viitoarelor cartite recrutate dintre studentii si aspirantii de la Moscova, erau organizate de Serviciul A, din cadrul "Directoratului I" al KGB-ului, insarcinat cu operatiunile in exteriorul Uniunii Sovietice. Deoarece submarinii, care urmau sa fie infiltrati in diversele organizatii internationaliste de front manipulate din umbra de Kremlin, actionau exact ca niste agenti de influenta, aflati in misiune in afara granitelor sovietice.
Dupa 1971 - atunci cand Ceausescu se temea ca sovieticii l-ar putea inlocui la varf, in Romania, cu Iliescu -geniul carpatin a ordonat sa i se deschida un dosar de urmarire informativa speciala identic cu cel al oricarui agent strain aflat in Romania, in slujba unui servicin secret strain. Aaa s-a nascut celebrul "Dosar Iancu" (numele codificat al lui Ion Iliescu), aflat in atentia "Directiei a II-a Contraspionaj" din cadrul DSS. Dosar intocmit, intre 1970-1975, de colonelul Mircea Aurel, pe baza sintezelor provenind de la UM 0920/A si UM 0110. Cursurile de maskirovka (procedeele de dezinformare activa si tehnica actiunilor sub acoperire), din cadrul "Serviciului A" al Directoratului I KGB, erau organiate intr-o scoala speciala, adininistrata de "Directoratul invatamant" al KGB-ului, condus de generalul Konovalov. Scoala prin care au trecut, de altfel, mai multe personalitati din Romania ante si post decembriste. Unele, surprinse in U.R.S.S., la cursuri intensive, chiar in momentul declansarii evenimentelor din decembrie '89, aduse urgent in tara de la Moscova, cu un avion special, in momentul cand Aeroportul Otopeni fusese declarat, oficial, inchis traficului international.
In aceasta scoala speciala se instruiau viitoarele cartite, pe care KGB-ul urma sa le infiltreze atat in conducerile partidelor comuniste fratesti (ale Tratatului de la Varsovia), in cele occidentale ori in miscarile din Lumea a Treia, cat si in organizailie de front ale Moscovei, asa cum era "Uniunea Internationala a Studentilor" (UIS). Toate cadrele de conducere ale UIS, incepand din 1946, au urmat cursurile speciale ale Sectiai A. Viitorii ingineri in maskirovka erau initiati in tehnica intoxicani informative, a manipularii informatiilor, a infiltrarii si inscenani cu caracter provocator, a subminarii si subversiunii politice.
Cursul special, organizat de "Sectia A" a "Directoratului I” al KGB, se ocupa de cele trei mari tehnici de dezinformare:
1. Suprimarea informatiei
2. Minimalizarea informatiei
3. Modificarea sensului informatiei
Cursul prezenta, mai intai, asa-zisele procedee preventive si defensive. Mai pe romaneste, cursantii erau initiati in telinica sovietica a cenzurarilor de tot felul, pe care generalul Ogarkov o numea camuflajul informatiei. Acesta nu era decat primul pas in materie de maskirovka. In continuare, cursul se dovedea la fel de palpitant ca un roman politist. Caci, odata trecute de ABC-ul cursului, de camuflarea informatiei, viitoarele cartite din organizatiile de front ale KGB-ului intrau in esenta viitoarei lor activitati. Initierea in ceea ce cursul numea procedeele agresive si ofensive ale dezinformarii. Care erau acestea, aflam din programa. Si merita toata atentia, pentru a intelege mai bine cu ce anume urmau sa se indeletniceasca cei de la UIS, intre care si Ion Iliescu.
Se vedem si noi care erau, asadar, procedeele dezinformarii tip maskirovka.
I. PROVOCAREA
Cursul definea Provocarea ca fiind acel procedeu ofensiv al dezinformarii, care consta in incitarea unui individ sau un grup de indivizi sa comita o eroare politica, prin reactia gresita la un eveniment regizat, o miscare politica pasnica, un partid sau o idee puteau fi, astfel, usor de compromis in ochii opiniei publice, daca se orchestrau in numele acestora manifestari cu caracter violent ori distructiv. De regula, provocarea se realiza prin infiltrarea unor agenti de influenta in tabara adversa (miscare, partid, organizatie), pentru a o compromite public, in momentul apreciat de initiatori drept cel mai potrivit. In anii '60, cand aparusera in R.F.G. germemi unei politici de destindere cu tarile Estului comunist, cartitele KGB-ului au fost instruite sa organizeze asa-zise miscari naziste, ai caror membrii pictau zvastici pe ziduri ori scriau lozinci reactonare, oferind astfel Kremlinului posibilitatea sa denunte cercurile revansiste din R.F.G., sa refuze reluarea relatiilor diplomatice si sa blocheze semnarea oricarui acord dintre cele doua. Un exemplu tipic de provocare, tip maskirovka, in Romania a fost in iunie 1990 regizarea atacului asupra televiziunii. Pretext pentru inchiderea emisiei si, prin aceasta, incitarea venirii minerilor la Bucuresti. Ori incendierea unei masini a politiei, langa Institutul de Arhitectura, de catre politisti in civil, incendiere pusa apoi pe seama elementelor legionare, justificand astfel reactia minerilor si autoritatilor. De altfel, toate mineriadele din Romania anilor '90-'91 sunt exemple tipice de provocari, orchestrate in scop politic. In acest context, sa ne reamintim si de teroristii din decembrie '89, o provocare abila, care a permis unui anume grup politic sa acapareze, puterea si sa o confiste apoi, pe fundalul socului colectiv provocat populatiei.
II. DEZVALUIRILE
Cursul de maskimvka isi initia agentii de influenta, si in tehnica dezvaluirilor publice. Potrivit KGB-ului, existan trei procedee de dezvaluiri publice.
1. DIVULGAREA VOLUNTARA (KGB-ul o numea scurgere dirijata de documente sau informatii catre opinia publica. Se lansa in mass media un document autentic, dar compromitator pentru o personalitate, miscare ori partid.
2. FALSURILE SAU DIVULGARILE INVOLUNTARE (accidentale), ale unor documente fabricate in laboratoarele KGB-ului, avand aparent toate datele autenticitatii, lansate sa ajunga intamplator si anonim la un destinatar (ziar, radio, post de televizlune), capabil sa le exploateze public. Ca de pilda, publicarea in facsimil, in ziarul italian "Sette Giorni" (o publicatie obscura),la 13 martie 1983, a unei asa-zise scrisori purtand antetul sindicatului american AFL CIO, care sugera ca acesta ar finanta, in secret, sindicatul polonez "Solidaritatea", cu scopul de a compromite nu numai "Solidaritatea" poloneza, ci de a induce in mass media intemationala ideea ca si Lech Walesa (liderul "Solidaritatii") ar fi finantat la randul sau. Pentru a se lansa apoi celebra acuzatie: agent CIA!
3. DIVULGAREA PRIN INTERMEDIAR, dezvaluiri compromitatoare pentru un lider politic sau partid, realizate printr-un martor ori membru onest de partid, manipulat din umbra de profesionistii dezinformarii, care se confeseaza public, intr-o conferinta de presa, printr-un interviu ori intr-un volum de memorii. Scurgerile dirijate, falsurile bine ticluite ori confesiunile unui martor formau in conceptia KGB-ului, baza oricarei dezvaluiri, la care trebuia sa apeleze un agent de influenta dintr-o organizatie de front, partid sau miscare, in scopul compromiteni unui rival sau a altuia.
4. SOCAREA OPINIEI PUBLICE Actiuni violente si spectaculoase, care nu lasa opinici publice timp de reflectie. Clasica a devenit, in acest sens, binecunoscuta secventa a mortilor din Timisoara: expunerea unor cadavre dezgropate, pentru a soca, cu ajutorul mass media, opinia publica intemationala.
5. AGRESIUNEA VERBALA Consta in anunturi ori afirmatii socante, care pot sa paralizeze mental o colectivitate, incitand-o la o reactie pur emotionala. Lozinca "vin mosierii!" (categorie disparuta din viata sociala romaneasca dupa reforma agrara de la sfarsitul primului razboi mondial) a fost utilizata de Ion Iliescu, cu mare impact in opinia publica, dupa 1990. Regula spune ca intotdeauna trebuie sa minti primul, deoarece dezmintirie ori corectarile ulterioare nu mai intereseaza pe nimeni. Iliescu nu facea de fapt decat sa manipuleze, in stil maskirovka, un stereotip mental, creat de propagnda comunista in jumatate de secol de manipulare a populatiei. In acelasi scop, Ion Iliescu a mai apelat dupa 1990, in stil maskirovka, si la alte stereotipii din mentalitate colectiva: "elemente legionare", "nu ne vindem tara", "reinstaurarea monarhiei", de cate ori avea un interes politic precis. Cuin vom vedea in capitolul urmator, omul isi facuse practica temeinic, la UIS, in 1955-1956, unde stereotipule erau altele: "imperialism", "lupta pentru pace si dezarmare", fabricate de Uniunea Sovietica, autodeclarata, in schimb, "bastion al pacii".
6. RAZBOIUL PSIHOLOGIC Cursul de pregatire de la Moscova al viitoarelor cartite KGB descria si cea mai importanta forma de razboi psihologic: spalarea creierelor. Altfel spus, convertirea de constiinta. Fenomenul Pitesti, sistemul de asa-zisa reeducare a prizonierilor politici, de catre un grup autointitulat "grupul detinutilor cu convingeri comuniste" (GDCC), constituie poate cel mai bun exemplu de import sovietic in materie de spalare a creierelor, dupa modelul NKVD-ist, utilizat in cursul marilor epurari staliniste din ami '30 si introdus in Romania de gen. Alexandr Nikolski, inca din 1948.
Sa urmarim, in capitolul urmator, felul in care va functiona maskirovka, insusita in U.R.S.S., la Uniunea Internationala a Studentilor. Organizatie de front a Moscovei, in care Ion Iliescu va fi propulsat in 1955, conform referatului de cadre al C.C. al P.M.R..
"Cum îşi permite ambasadorul SUA să ne dea lecţii ? România nu este coruptă!" (Bogdan Olteanu –finu’ lui Tăriceanu)
Ca să se ia zăpada de pe strada mea, am deturnat un tractor cu lamă de pe un bulevard mare din Capitală. M-a costat 20 de lei. Atât i-am dat tractoristului ca să o cotească la stânga, pe strada mea. Cu banii ăştia am amânat cu cel puţin o jumătate de oră curăţarea bulevardului. Dacă ne strângeam mai mulţi şi puneam bani mână de la mână, puteam să întârziem şi cu o lună acţiunea de deszăpezire pe o arteră principală a Bucureştiului. Am fi putut avea cel mai nedeszăpezit bulevard din Europa. Ar fi venit mii de oameni să-l vadă, să-l fotografieze şi oamenii şi-ar fi pierdut copii în nămeţi. Ce ieftin e să faci un rău monumental în România! Şi tractoristul meu tot a făcut un efort pentru cei 20 de lei. A tras de volan stânga, s-a căznit să dirijeze lama pe strada mea, să stivuiască zăpada pe lângă trotuar. Dar se pot obţine bani şi pentru gesturi mai simple. Importante sunt locul şi momentul în care faci gestul. Un consilier general de la Primăria Bucureştiului mi-a mărturisit că pentru o ridicare de mână poate primi o mie de euro. Asta ca să voteze un anumit proiect de consiliu, favorabil unui partid. Dacă partea adversă dă mai mult, poate să nu voteze. În loc să ridice mâna, se scarpină în fund, ceea ce în termeni de eligibilitate se cheamă că se abţine de la vot. Deci, în funcţie de ordinea de zi, un scărpinat în fund poate fi mai profitabil decât o ridicare de mână.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.1/2008
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.1/2008
Cenzura pesedista din anii 2001-2004
Căluşul în gura presei a fost una din caracteristicile guvernării pesediste din perioada 2001-2004, iar una din formaţiile interzise în acea perioadă a fost “Paraziţii”. Nu-i întâmplător îndemnul lor: Jos cenzura! Piesa a fost compusă în acei ani.
Un pesedist încalcă legea – pleonasm evident (VII)
Ce ţi-e, dom’le, şi cu oamenii ăştia care se ştiu cu problemele ferestiere! De mai bine de un sfert de secol, senatorul pesedist (sau fost) Ion Dumitru s-a tot perfecţionat în ale silviculturii. Şi cu toate acestea, omu’ tot nu a învăţat să îşi completeze declaraţia de avere. Anul trecut (2007) făceam o sesizare penală, unde îl menţionam şi pe silvicultorul nostru. Aberaţia din declaraţie se referea la o sumă frumuşică, de vreo 68 de mii de euro, pe care pesedistul a împrumutat-o unor prieteni. Nu tu un nume acolo, nu tu cel mai mic detaliu despre fericiţii ajutoraţi. Am şi vorbit atunci cu pesedistul, dar nu am aflat mare lucru. Explicaţia noastră, cum că formularul declaraţiei cere să fie menţionate numele celor pe care îi împrumuţi cu bani, nu l-a convins. Documentul actualizat după ce am depus noi sesizarea conţine aceleaşi anomalii. Adică bani împrumutaţi unor “prieteni”.Răspunsul senatorului e hilar: “Dacă vă interesează personal, o să iau elementele de identificare şi bineînţeles şi acceptul lor pentru că, vă daţi seama, nu?”. Nu, nun e dăm seama. Dacă parlamentarii nu şi-au dat seama când au votat legea prin care sunt obligaţi să precizeze aceste detalii, atunci noi, alegătorii, nu ne dăm seama. Ne dăm doar seama că aleşii noştri nu dau doi bani pe ce au votat ei înşişi. Sfatul părintesc al pesedistului ne-a impresionat până la lacrimi: “Aţi făcut o sesizare penală, lăsaţi să aibă cursul normal şi după aceea discutăm”. Şi ca să ne liniştească, recidivistul nostrum ne-a râs în telefon: “Între timp, prietenii respectiv mi-au şi returnat împrumutul şi atunci, la actualizare, cauza rămâne fără obiect”.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.1/2008
21 DECEMBRIE 1989 - si totusi a fost revolutie
In orice ţară, nu există cu adevărat decît două partide: partidul
celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăz-
nesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc covîrşeşte numărul
celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.
În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)
Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci.
Unul să nu iasă viu.
(Elena Ceauşescu,
stenograma şedinţei
Comitetului Politic Executiv
al CC al PCR din 17 XII 1989)
Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească.
De acum înainte el este supus imperativului moral de a
vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai va-
dă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu
are dreptul să rămînă ascuns. Liber eşti numai atunci
cînd ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat
faptul că, urmînd un vechi cuvînt al Evangheliei, în Ro-
mânia şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi pu-
tut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei
vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am vă-
zut în cele 26 de ore cît am fost arestat, mai întîi la
Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul
Jilava. Am fost ridicat printre primii, cînd incredibila
rezistenţă a poporului Bucurestiului împotriva dicta-
turii comuniste abia începea.
La început am fost doar şase, într-o încăpere din
IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La
început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un
miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a
fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni
înarmaţi. De pe culoar răzbăteau pînă la noi, năclăite,
zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei
respiraţii înfundate cu căluş — şi gîfîite.
Cînd a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de
funcţionar, a citit cîteva nume de pe o listă bătută la
maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos si întors cu
faţa la zid, cu mîinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau.
Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală
cînd mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi
brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mîini: formam
un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil
pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici
aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii
care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam,
răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat,
dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate
gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întîl-
neam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc
„trupuri", si anume o grămadă de trupuri stîlcite. Erau
înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stîlciţi si speriaţi. Un tînăr
tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocan-
cul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi
trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei
sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat
bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un
miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau
bătuţi numai sporadic, cînd miliţienii, care se întărîtau
între ei, se năpusteau, înjurînd, să lovească. Cei care nu
aveau încă mîinile zdrelite se ţineau de zid precum beţi-
vii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mîinile înroşite
de sînge, se agătaseră de pereţi cu pieptul si cu obrajii,
de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau conti-
nuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept,
boule, nu auzi! ai?" — şi urma lovitura, si apoi altele şi
aşa pînă cînd icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi
pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau dese-
nele neregulate ale sîngelui împrăştiat.
Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma.
Printre ele, călcînd şi izbind, cizmele miliţienilor făceau
poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură.
îşi întreţineau prin vorbe îndîrjirea pe care un maior
crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe
tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea
de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe
feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decît
schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa
împăcată. Loveau în cine apucau, la întîmplare: pum-
nii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, — to-
tul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era
un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe mar-
gine rînjeau, fumînd. Nu exista nici un trup de deţinut,
pe culoare, din care să nu curgă sînge. Aproape toţi ge-
meau. Fuseseră bătuţi îngrozitor, iar cîţiva dintre cei
întinşi pe jos implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia
era răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau
urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să
nu priveşti: dacă am fi fost orbi, pielea noastră îngrozită
s-ar fi transformat în privire.
în fine, îmbrînciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care
era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndo-
liate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cine-
va să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Mili-
ţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele
cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au
ordonat să stăm numai pe partea stingă. Nici nu se pu-
tea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea
strimt, si doi dintre noi, rănindu-si mîinile, erau con-
strînsi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce
autoritară întrebînd cîte „bucăţi" sunt înăuntru. I s-a
răspuns „şapte". „Mai aduceţi şapte", a strigat înăbuşit
prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat,
cu o voce mult mai lipsită de autoritate: „îi... îi... îm-
puşcă acum?" „Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul",
a fost răspunsul. Am înţeles cu tristeţe că represiunea
fusese mai puternică decît demonstranţii, că la Timişoa-
ra uciderea va continua si că, la Bucureşti, noi, cei deja
arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victi-
me exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gu-
rii (aveam mîinile imobilizate) şi am început să mă rog.
M-am lepădat de amărăciune îngînînd Tatăl Nostru.
Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlîcul de
deasupra şoferului, am început să privim drumul. A
coborît pe strada Eforie, a trecut Dîmboviţa pe la Izvor,
apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa
Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, „Casa
Republicii"). Am fost imediat frapat de simbolistica
acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor
prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost pri-
mele care au inaugurat glorioasa „victorie a socialismu-
lui". Simbolul dicta această confirmare: la victoria so-
cialismului se ajunge numai prin moarte organizată.
Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era
Fortul Jilava. Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi.
Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vîrîţi în-
tr-un soi de arest preventiv, o încăpere cu mai puţin de
15 m2 suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o
aerisire de tip lejov & lagoda: calculată să te sufoci fără
să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram
atît de înghesuiţi, încît, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală,
am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea:
torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa
că vom fi împuşcaţi.
Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a
fost nici o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemîncat.
Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să
descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor iden-
titatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe veci-
nul de celulă ce nume poartă şi, la rîndul său, nici nu s-a
recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi
indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu natura-
leţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.
Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate.
Mulţi aveau răni deschise; sîngele se închegase pe răni
într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care
plaga fusese tîrîtă. Hainele, mototolite, erau mînjite de
sîngele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui — incon-
fundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu
marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am vă-
zut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui
faţă hidos tumefiată sîngele continua să curgă, nestă-
vilit, coagulîndu-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gît. Un
tînăr fusese bătut atît de tare încît, în ciuda feţei, care
nu zîmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu,
înfricosîndu-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la su-
pliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii nu-
mai în cap, de către doi miliţieni (un plutonier si un
sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte,
Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir
efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea
lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii
sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul si
suferinţa. Rămîne faptul că fiecare dintre aceşti oameni
fusese torturat cu sînge rece de un semen al său, semen
a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat
şi o seamă de privilegii meschine.
Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai
proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am
aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată
decît noaptea tîrziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi
sau pur şi simplu striviţi de autoblindate, că, în susul
străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în
sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntîlnită. Mi
s-a povestit de arestaţi tîrîţi de picioare pînă în dreptul
hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid si apoi
zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la inter-
vale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau
băgaţi în dube şi expediaţi la Jilava. Unii vorbeau cu
groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a
căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărîmă osul
si poate crăpa ţeasta. Un tînăr cu barbă mi-a relatat de-
spre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în
dreptul blocului Dunărea; văitîndu-se si tîrîndu-şi cio-
tul însîngerat, continua să strige împotriva lui Ceauşes-
cu; doi miliţieni l-au tras în antreul blocului unde, în
spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.
Cînd au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne
sufocasem unii de alţii, cîte opt, şi ne-au băgat iar într-o
dubă. în faţa mea, pe banchetă, se afla un tînăr masiv
care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu
de la el că fusese bătut peste ceafă cu bastonul pînă cînd
si-a pierdut cunoştinţa; cînd şi-a revenit, a descoperit că
nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că
urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea
au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi
testicule — de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în
faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, in-
termitent, o voce mică, tînguioasă şi pierdută.
Sfîşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de
asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul Jilavei. Am
străbătut două garduri circulare de sîrmă ghimpată,
înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa
unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat.
Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu un-
de a fost dus. Mai tîrziu, l-am căutat printre cei elibe-
raţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă.
Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui
nu îi cunosc numele...
Am intrat într-un soi de cramă avînd pereţi cu o gro-
sime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia po-
delei. Zidurile erau albe şi zgrunturoase. Ne-au îndrep-
tat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au
somat, înjurîndu-ne, să nu întoarcem capetele, în
dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit
nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare.
Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sînge uscat. Vreun mili-
tar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste
ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sînge, am înce-
put să-i simt mirosul.
Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care
ne păzea să ne ducă alături: „pe ăştia îi aranjez acum", a
adăugat. Cînd ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu
ce au gîndit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru
prima oară frică. Camera de „alături", unde trebuia să
fim noi „aranjaţi", părea şi ea, ca toate celelalte, zidită
în pămînt. O neliniştitoare „cramă de spital". Lîngă zi-
dul din stînga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat.
Abia cînd mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am în-
ţeles unde fusesem aduşi, în mijlocul încăperii se afla
un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frîn-
ghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un me-
tru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de
fier si cîteva cîrpe mototolite; două butoaie de plastic de
50 l, un polonic şi o pîlnie uriaşă se aflau alături; dar
ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe
care ochii mei îl vedeau, erau petele de sînge neînche-
gat de pe podea şi cîrpele îmbibate cu sînge proaspăt.
In jurul scaunului — sînge, pe zidul de lîngă masă —
sînge, cîrpele — murdărite de sînge... Acolo.fusese tor-
turat un om cu foarte puţin timp înainte, iar noi fuse-
sem aduşi acolo pentru a-i lua locul.
Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bi-
ne, nici unul dintre întîmplătorii mei camarazi nu a dat
semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Si
atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am
schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare
credea că celălalt va scăpa cu viaţă, găsea acest lucru
normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta
care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul
meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi
durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te
poate face să roşeşti.
Dar Dumnezeu a voit să treacă si acest pahar de la
noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce bruta-
lă a tîrît pînă la scaunul din centru un bărbat matur în-
grozitor mutilat, căruia îi zvîcnea, ca la muribunzi, pi-
ciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure,
pînă la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma,
probabil intenţionat, pînă ce am ajuns să stăm cîte trei
în acelaşi pat.
Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciu-
leam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula.
Ne obisnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temni-
ţei. Timpul trecea. Din cînd în cînd uşa se deschidea,
era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu
ne-a mai produs emoţie. Ne obisnuiam cu detenţia în ace-
laşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila mur-
dărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul de-
menţei energumenului care luase România în posesiu-
ne absolută, ştiam că suntem pîndiţi de moarte la fieca-
re pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au început
discuţiile: astfel, pentru prima oară de cînd eram în-
chişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii de-
monstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă ge-
nerală pentru 22 decembrie, în noi, cum se întîmplă
adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu re-
semnarea. Este poate motivul pentru care, fiecare'faţă
de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem în-
că individualităţi. Nu avea nimeni nevoie de un nume
pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de în-
credere, în mod spontan, noi, încarceraţii unei răzmeri-
ţe căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român,
nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student
la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în
grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu
că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Uni-
versităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Lauren-
ţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Văii Constanti-
nescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Ma-
riana Berechet. In rest, nu mai ştiu nici un nume.
înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui ră-
mînînd încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu
ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în mo-
mentul în care, după vremea amiezei, am fost anunţaţi
că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din
Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu
glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă
către Fecioara Măria care începe prin cuvintele „Cuvi-
ne-se cu adevărat să te cinstim...". Nu ştiu cîti dintre
cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt
este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii,
parcă cerîndu-ne iertare, am plîns. A fost de departe
momentul cel mai emoţionant al detenţiei.
în fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost
spitalizaţi iar bolnavii au primit medicamente: fără
acest ordin ne-ar fi lăsat să murim avînd conştiinţa că
nu şi-au făcut decît datoria.
Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi
din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clă-
diri, avînd aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapo-
iate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea
avea două laturi de zid şi una de pămînt sub formă de
val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mi-
traliere de cîmp. Latura curţii formată de zidul îngust
era, aparent, locul în care se executau sentinţele de con-
damnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era ma-
roniu-roşcat, mîncat ca de lepră de găurile lăsate în
mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pămîntul era
atît de bătătorit, încît netezimea lui, prin apa pe care nu
o lăsa să-l pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii
de mort. înţelepciunea hazardului făcuse să fim elibe-
raţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa.
Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în
viaţa de după Ceauşescu.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie
1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, ma-
joritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi
fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exer-
sat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, îm-
puşcare — distrugerea cadavrului. Din acest motiv,
pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22
începînd, oamenii se împart în două categorii: cei care
au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind
că riscă să fie împuşcaţi, — si care mi-au salvat viaţa; si
sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în con-
cepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii.
Rudele mele de sînge, spre pildă, nu au demonstrat în
ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă
ce se mai întîmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi
aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se ho-
tărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau
în altul.
Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei
care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt
oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu sus-
pendare, anume salarizaţi spre a tortura si ucide. Aceşti
oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor
majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu
că nu şi-au făcut decît datoria. Astăzi, ca şi cînd nimic
nu s-ar fi întîmplat, se amestecă pe stradă printe noi:
asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele
lor victime. Ei nu aşteaptă decît un nou regim care să le
redea posibilitatea legală de a intimida, tortura si ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit:
iubirea mea către ei se îndreaptă
HORIA ROMAN PATAPIEVICI
celor care îndrăznesc să spună nu şi partidul celor care nu îndrăz-
nesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc covîrşeşte numărul
celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.
În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)
Ii împuşcaţi şi îi băgaţi în beci.
Unul să nu iasă viu.
(Elena Ceauşescu,
stenograma şedinţei
Comitetului Politic Executiv
al CC al PCR din 17 XII 1989)
Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească.
De acum înainte el este supus imperativului moral de a
vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai va-
dă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu
are dreptul să rămînă ascuns. Liber eşti numai atunci
cînd ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat
faptul că, urmînd un vechi cuvînt al Evangheliei, în Ro-
mânia şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi pu-
tut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei
vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am vă-
zut în cele 26 de ore cît am fost arestat, mai întîi la
Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul
Jilava. Am fost ridicat printre primii, cînd incredibila
rezistenţă a poporului Bucurestiului împotriva dicta-
turii comuniste abia începea.
La început am fost doar şase, într-o încăpere din
IGM, şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La
început uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un
miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a
fost închisă iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni
înarmaţi. De pe culoar răzbăteau pînă la noi, năclăite,
zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei
respiraţii înfundate cu căluş — şi gîfîite.
Cînd a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de
funcţionar, a citit cîteva nume de pe o listă bătută la
maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos si întors cu
faţa la zid, cu mîinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau.
Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală
cînd mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi
brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mîini: formam
un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil
pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici
aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii
care se desfăşura afară. Culoarul pe care îl străbăteam,
răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat,
dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate
gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întîl-
neam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc
„trupuri", si anume o grămadă de trupuri stîlcite. Erau
înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stîlciţi si speriaţi. Un tînăr
tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocan-
cul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi
trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei
sale să îşi ţină dracului faţa întoarsă la zid. Un bărbat
bărbos cu alură de pictor urla de baioneta cu care un
miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau
bătuţi numai sporadic, cînd miliţienii, care se întărîtau
între ei, se năpusteau, înjurînd, să lovească. Cei care nu
aveau încă mîinile zdrelite se ţineau de zid precum beţi-
vii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mîinile înroşite
de sînge, se agătaseră de pereţi cu pieptul si cu obrajii,
de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau conti-
nuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept,
boule, nu auzi! ai?" — şi urma lovitura, si apoi altele şi
aşa pînă cînd icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi
pierdea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau dese-
nele neregulate ale sîngelui împrăştiat.
Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma.
Printre ele, călcînd şi izbind, cizmele miliţienilor făceau
poteci de ordine, înjurau continuu, monoton şi cu ură.
îşi întreţineau prin vorbe îndîrjirea pe care un maior
crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe
tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea
de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe
feţele acelor puştani în uniformă, care nu cereau decît
schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa
împăcată. Loveau în cine apucau, la întîmplare: pum-
nii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei, — to-
tul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era
un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe mar-
gine rînjeau, fumînd. Nu exista nici un trup de deţinut,
pe culoare, din care să nu curgă sînge. Aproape toţi ge-
meau. Fuseseră bătuţi îngrozitor, iar cîţiva dintre cei
întinşi pe jos implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia
era răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau
urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să
nu priveşti: dacă am fi fost orbi, pielea noastră îngrozită
s-ar fi transformat în privire.
în fine, îmbrînciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care
era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndo-
liate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cine-
va să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Mili-
ţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele
cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au
ordonat să stăm numai pe partea stingă. Nici nu se pu-
tea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea
strimt, si doi dintre noi, rănindu-si mîinile, erau con-
strînsi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce
autoritară întrebînd cîte „bucăţi" sunt înăuntru. I s-a
răspuns „şapte". „Mai aduceţi şapte", a strigat înăbuşit
prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat,
cu o voce mult mai lipsită de autoritate: „îi... îi... îm-
puşcă acum?" „Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul",
a fost răspunsul. Am înţeles cu tristeţe că represiunea
fusese mai puternică decît demonstranţii, că la Timişoa-
ra uciderea va continua si că, la Bucureşti, noi, cei deja
arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victi-
me exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gu-
rii (aveam mîinile imobilizate) şi am început să mă rog.
M-am lepădat de amărăciune îngînînd Tatăl Nostru.
Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlîcul de
deasupra şoferului, am început să privim drumul. A
coborît pe strada Eforie, a trecut Dîmboviţa pe la Izvor,
apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa
Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, „Casa
Republicii"). Am fost imediat frapat de simbolistica
acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor
prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost pri-
mele care au inaugurat glorioasa „victorie a socialismu-
lui". Simbolul dicta această confirmare: la victoria so-
cialismului se ajunge numai prin moarte organizată.
Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era
Fortul Jilava. Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi.
Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vîrîţi în-
tr-un soi de arest preventiv, o încăpere cu mai puţin de
15 m2 suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o
aerisire de tip lejov & lagoda: calculată să te sufoci fără
să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram
atît de înghesuiţi, încît, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală,
am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea:
torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa
că vom fi împuşcaţi.
Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a
fost nici o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemîncat.
Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să
descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor iden-
titatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe veci-
nul de celulă ce nume poartă şi, la rîndul său, nici nu s-a
recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi
indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu natura-
leţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.
Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate.
Mulţi aveau răni deschise; sîngele se închegase pe răni
într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care
plaga fusese tîrîtă. Hainele, mototolite, erau mînjite de
sîngele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui — incon-
fundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu
marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am vă-
zut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui
faţă hidos tumefiată sîngele continua să curgă, nestă-
vilit, coagulîndu-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gît. Un
tînăr fusese bătut atît de tare încît, în ciuda feţei, care
nu zîmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu,
înfricosîndu-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la su-
pliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii nu-
mai în cap, de către doi miliţieni (un plutonier si un
sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte,
Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir
efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea
lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii
sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul si
suferinţa. Rămîne faptul că fiecare dintre aceşti oameni
fusese torturat cu sînge rece de un semen al său, semen
a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat
şi o seamă de privilegii meschine.
Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai
proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am
aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată
decît noaptea tîrziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi
sau pur şi simplu striviţi de autoblindate, că, în susul
străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în
sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntîlnită. Mi
s-a povestit de arestaţi tîrîţi de picioare pînă în dreptul
hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid si apoi
zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la inter-
vale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau
băgaţi în dube şi expediaţi la Jilava. Unii vorbeau cu
groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a
căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărîmă osul
si poate crăpa ţeasta. Un tînăr cu barbă mi-a relatat de-
spre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în
dreptul blocului Dunărea; văitîndu-se si tîrîndu-şi cio-
tul însîngerat, continua să strige împotriva lui Ceauşes-
cu; doi miliţieni l-au tras în antreul blocului unde, în
spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.
Cînd au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne
sufocasem unii de alţii, cîte opt, şi ne-au băgat iar într-o
dubă. în faţa mea, pe banchetă, se afla un tînăr masiv
care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu
de la el că fusese bătut peste ceafă cu bastonul pînă cînd
si-a pierdut cunoştinţa; cînd şi-a revenit, a descoperit că
nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că
urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea
au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi
testicule — de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în
faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, in-
termitent, o voce mică, tînguioasă şi pierdută.
Sfîşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de
asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul Jilavei. Am
străbătut două garduri circulare de sîrmă ghimpată,
înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa
unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat.
Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu un-
de a fost dus. Mai tîrziu, l-am căutat printre cei elibe-
raţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă.
Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui
nu îi cunosc numele...
Am intrat într-un soi de cramă avînd pereţi cu o gro-
sime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia po-
delei. Zidurile erau albe şi zgrunturoase. Ne-au îndrep-
tat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au
somat, înjurîndu-ne, să nu întoarcem capetele, în
dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit
nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare.
Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sînge uscat. Vreun mili-
tar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste
ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sînge, am înce-
put să-i simt mirosul.
Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care
ne păzea să ne ducă alături: „pe ăştia îi aranjez acum", a
adăugat. Cînd ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu
ce au gîndit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru
prima oară frică. Camera de „alături", unde trebuia să
fim noi „aranjaţi", părea şi ea, ca toate celelalte, zidită
în pămînt. O neliniştitoare „cramă de spital". Lîngă zi-
dul din stînga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat.
Abia cînd mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am în-
ţeles unde fusesem aduşi, în mijlocul încăperii se afla
un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frîn-
ghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un me-
tru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de
fier si cîteva cîrpe mototolite; două butoaie de plastic de
50 l, un polonic şi o pîlnie uriaşă se aflau alături; dar
ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe
care ochii mei îl vedeau, erau petele de sînge neînche-
gat de pe podea şi cîrpele îmbibate cu sînge proaspăt.
In jurul scaunului — sînge, pe zidul de lîngă masă —
sînge, cîrpele — murdărite de sînge... Acolo.fusese tor-
turat un om cu foarte puţin timp înainte, iar noi fuse-
sem aduşi acolo pentru a-i lua locul.
Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bi-
ne, nici unul dintre întîmplătorii mei camarazi nu a dat
semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Si
atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am
schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare
credea că celălalt va scăpa cu viaţă, găsea acest lucru
normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta
care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul
meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi
durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te
poate face să roşeşti.
Dar Dumnezeu a voit să treacă si acest pahar de la
noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce bruta-
lă a tîrît pînă la scaunul din centru un bărbat matur în-
grozitor mutilat, căruia îi zvîcnea, ca la muribunzi, pi-
ciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure,
pînă la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma,
probabil intenţionat, pînă ce am ajuns să stăm cîte trei
în acelaşi pat.
Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciu-
leam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula.
Ne obisnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temni-
ţei. Timpul trecea. Din cînd în cînd uşa se deschidea,
era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu
ne-a mai produs emoţie. Ne obisnuiam cu detenţia în ace-
laşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila mur-
dărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul de-
menţei energumenului care luase România în posesiu-
ne absolută, ştiam că suntem pîndiţi de moarte la fieca-
re pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au început
discuţiile: astfel, pentru prima oară de cînd eram în-
chişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii de-
monstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă ge-
nerală pentru 22 decembrie, în noi, cum se întîmplă
adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu re-
semnarea. Este poate motivul pentru care, fiecare'faţă
de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem în-
că individualităţi. Nu avea nimeni nevoie de un nume
pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de în-
credere, în mod spontan, noi, încarceraţii unei răzmeri-
ţe căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român,
nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.
* Dau aici singurele nume de care îmi amintesc: Mihai (student
la electronică în primul an), Gradin Bogdan (pe care l-am revăzut în
grupul PNŢ la marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990 şi care ştiu
că a făcut apoi parte din grupul de grevişti ai foamei din Piaţa Uni-
versităţii), Gabi Garabet, Andrei Ion, Alecu Ivan Ghilia, Popa Lauren-
ţiu, Nicolescu Lucian. Am fost arestat împreună cu Văii Constanti-
nescu şi am fost depozitat la IGM în aceeaşi sală de aşteptare cu Ma-
riana Berechet. In rest, nu mai ştiu nici un nume.
înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui ră-
mînînd încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu
ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în mo-
mentul în care, după vremea amiezei, am fost anunţaţi
că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din
Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu
glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă
către Fecioara Măria care începe prin cuvintele „Cuvi-
ne-se cu adevărat să te cinstim...". Nu ştiu cîti dintre
cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt
este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii,
parcă cerîndu-ne iertare, am plîns. A fost de departe
momentul cel mai emoţionant al detenţiei.
în fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost
spitalizaţi iar bolnavii au primit medicamente: fără
acest ordin ne-ar fi lăsat să murim avînd conştiinţa că
nu şi-au făcut decît datoria.
Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi
din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clă-
diri, avînd aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapo-
iate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea
avea două laturi de zid şi una de pămînt sub formă de
val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mi-
traliere de cîmp. Latura curţii formată de zidul îngust
era, aparent, locul în care se executau sentinţele de con-
damnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era ma-
roniu-roşcat, mîncat ca de lepră de găurile lăsate în
mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pămîntul era
atît de bătătorit, încît netezimea lui, prin apa pe care nu
o lăsa să-l pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii
de mort. înţelepciunea hazardului făcuse să fim elibe-
raţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa.
Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în
viaţa de după Ceauşescu.
Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie
1989, regimul comunist din România nu ar fi căzut, ma-
joritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi
fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exer-
sat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, îm-
puşcare — distrugerea cadavrului. Din acest motiv,
pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22
începînd, oamenii se împart în două categorii: cei care
au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind
că riscă să fie împuşcaţi, — si care mi-au salvat viaţa; si
sunt cei care au refuzat să protesteze, şi care, în con-
cepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii.
Rudele mele de sînge, spre pildă, nu au demonstrat în
ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă
ce se mai întîmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi
aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se ho-
tărască prin alţii, iar ei doar să profite, într-un sens sau
în altul.
Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei
care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt
oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu sus-
pendare, anume salarizaţi spre a tortura si ucide. Aceşti
oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor
majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu
că nu şi-au făcut decît datoria. Astăzi, ca şi cînd nimic
nu s-ar fi întîmplat, se amestecă pe stradă printe noi:
asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele
lor victime. Ei nu aşteaptă decît un nou regim care să le
redea posibilitatea legală de a intimida, tortura si ucide.
Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit:
iubirea mea către ei se îndreaptă
HORIA ROMAN PATAPIEVICI
Cuvinte noi
Cuvintele nu mai au astazi valoarea lor de altadata:
1.cinstit = tâmpit
2.nevasta = napasta
3.cununie = nebunie
4.însurat = încornorat
5.voiaj de nunta = plictiseala crunta
6.menaj = concubinaj
7.chirias = nevoias
8.cuvant de onoare = angajament fara valoare
9.elev de liceu = droguri si tupeu
10.moda actuala = femeie aproape goala
11.tata = chestiune discutata
12.mama devotata = mama demodata
13.fata singura la parinti = fata care te scoate din minti
14.sot fidel = nu crede nici el
15.a facut avere = a fost la putere
16.cerere în casatorie = o iau dar cât îmi dati mie?
17.ca doi porumbei = fac ce vreau, faci ce vrei
18.trai minunat = el înca n-a aflat
19.sot fericit = orb si tâmpit
20.sotie care s-a cumintit = e mai bine c-a mintit
21.menaj fara cearta = orice-ar fi el o iarta
22.încredere în sotie = ultima forma de nebunie
23.vaduva neconsolata = pe furis o face lata
24.camin studentesc model = noaptea bordel
25.maritata de curând = cine e la rând?
26.maritata de o luna = a-nceput sa fie buna
27.maritata de un an = alte arcuri la divan
28.nunta de argint = 25 de ani de când mint
29.femeie bruna = era blonda acum o luna
30.blondina = negru la radacina
31.par roscat = iar l-a schimbat
32.cu taica-su seamana leit = cum dracu’ s-a potrivit."
Biografia secreta a lui Ion Iliescu (IX)
LA MOSCOVA, ILIESCU A
DEVENIT "INGINER AL SUFLETELOR"
SI EXPERT IN "MASKIROVKA"
LA 19 ANI, MEMBRU C.C. AL U.T.M., ILIESCU VINA "COSMOPOLITII", "MALAGAMBISTII" SI "CODASII", EXPEDIATI ULTERIOR LA CANAL
In 1950, Ion Iliescu - membru C.C. la U.T.M., Sectia "Invatamant Mediu si Superior" - intra la Facultatea de Hidrotehnica din Bucuresti. Ca si la bacalaureat, el era in pozitia de a fi sefu’ pe linia ideologica, al profesorilor sai. Conform sistemului de subordonare al momentului, Ministerul Educatiei si Invatamantului nu juca decat rolul unei simple anexe a Sectiei "Invamant Mediu si Superior" din C.C. al U.T.M., sectia care transpunea in viata (in scoli, licee, facultati etc) politica partidului in randul tineretului studios. Mai exact, Ministerul invatamantului nu era decat o simpla curea de transmisie a ordinelor si directivelor primite de la sectia sus-amintita, angrenata pana peste cap cu aplicarea reformei invamantului introdusa in 1948. Un amplu plan de epurari (dupa modelul sovietic) a programelor de invatamant, dar si al elevilor, studentlor si profesorilor cu pete la dosar. Pe 25 mai 1949, printr-o hotarare a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. - la indicatia expresa data de Stalin lui Dej, de a elimina din societatea romaneasca orice forma de rezistenta la procesul de sovietizare - se anunta, triumfator, deschiderea lucrarilor la Canalul Dunare-Marea Neagra. Vastul sistem al lagarelor de munca fortata, dupa modelul Gulagului sovietic, in care isi vor lasa oasele, exterminati fizic, cateva zeci de mii de Romani, in numai cativa ani. lar U.T.M.-ul, in a carei conducere facea parte din martie 1949 si Ion Iliescu, urma sa-si aduca o contributie specifica la planul de exterminare al Romanilor, intruchipat de Canal. Sa observam ca U.T.M.-ul aparea ca orgamzatie unica de manipulare a tineretului din Romania in martie '49 iar Canalul Dunare-Marea Neagra, cu coloniile sale penitenciare, doua luni mai tarziu, in mai '49, ca sa intelegem astfel legatura stransa dintre cele doua evenimente. Epurarea invatamantului romanesc, la toate nivelurile si pe toate planurile, constituia sarcina specifica incredintata de P.M.R.U.T. M.-ului, sustinut de "DOSP", infiintat - coincidenta - cu cateva luni inaintea constituini U.T.M.-ului, in august '48. Practic, U.T.M.-ul (in conducerea caruia se afla Ion Iliescu), Canalul Dunare-Marea Neagra (vastul sistem concentrationar de exterminare a romanilor, conceput dupa modelul Gulagului sovietic) si "Directia Generala a Securitatii Poporului" (in care activa Eftimie Iliescu, unchiul bravului utemist-sef Ion Iliescu) - apar toate trei aproape concomitent, intr-un rastimp de numai cateva luni. Mecanismul fusese, asadar, pus la punct: ceea ce epura U.T.M.-ul in randul elevilor, studentilor si al profesorilor, cu ajutorul neprecupetit al DGPS-ului, inghitea - de multe ori pe veci - Canalul. Ce ne spune Ion Iliescu despre aceasta penoada prodigioasa din existenta sa? Despre rolul sau, ca membru al C.C. al U.T.M. ("Sectia Invatamant Mediu si Superior"), in epurarea liceelor si facultatilor de aceia considerati ca avand origine nesanatoasa, de cosmopoliti, de malagambisti ori de asa-zisii codasi (cei care se opuneau stahanovismului, spargerii normelor de munca in stil sovietic)?
Despre toate acestea Ion al nostru nu sufla o vorba. Sa nu fi fost nici membru C.C. al U.T.M.? Sa nu fi participat nici, ca membru al "Sectiei invatamant Mediu si Superior", la aplicarea reformei invatamantului in licee si facultati? Iata cum isi rezuma activitatea din acei ani Ion Iliescu:
"Am intrat la Politehnica, la Facultatea de Hidrotehnica din Bucuresti, ca bursier. Peste un an, am fost cooptat intr-un grup de studenti bursieri pentru studii in strainatate, la Moscova."
Nici o vorba despre alegerea sa in C.C. al U.T.M., nici o vorba despre epurarile din invatamant! Si - mai ales - nici o vorba despre Canal si tinerii expediati, acolo, via DGPS. Ce treaba avea cu toate astea el, Ion Iliescu? Baiat studios, Ion intra in 1949, ca bursier, la Politehnica. Peste un an, in 1950, era cooptat (interesanta exprimare!) intr-un grup de studenti bursieri pentru studii in strainatate. Unde? La Moscova. Sa retinem insistenta lui Iliescu pe cuvantul bursier, care induce in constunte ideea de tanar studios: a intrat la Politehnica ca bursier, a fost cooptat, intr-un grup de bursieri, pentru studii in strainatate. Ion al nostru era chiar bursier. Numai ca la Politelinica, Iliescu a intrat in 1949 in calitate de membru in C.C. al U.T.M.. Ce sanse avea sa cada la examenul de admitere de la Pohtchnica, in 1950, un membru C.C. al U.T.M.? Aceleasi pe care le avea un membru C.C. al P.M.R. Adica: vai de mama profesorilor aceia! La fel stateau lucrurile si cu cooptarea lui Iliescu pentru studii in strainatate. Mai exact, la Moscova. Desi nu ni se spune cine anume il cooptase pe Iliescu pentru studii la Moscova, nu este prea greu de dedus: consilierii sovictici. Era cat se poate de normal, la urma urmelor, ca un tanar care din 1944 (de la 14 ani) se implicase in activitatea tineretului comunist, participand la diferite actiuni ale partidului (nespecificate in referatul din iulie 1955), care condusese U.A.E.R., iar vara mergea cu brigada "Vasile Roaita", la reciclare in Albania, si care devenise membru al C.C. al U.T.M. (Komsomolul romanesc) sa fie cooptat pentru studii in U.R.S.S..
Ce a mai uitat Ion Iliescu sa spuna? Citim in referatul din 1955:
"In noiembrie acelasi an (1949 n.n.), cu ocazia saptamanii internationale a studentilor de la Praga, a fost trimis in R. S. Cehoslovaca, ca delegat C.C. al U.T.M.".
Altfel spus, Iliescu avea activitate internationalista inca de la 19 ani! (Cam tarziu, vor marai poate unii, familiarizati cu biografia celui dinaintea lui Iliescu si legenda revolutionarului in pantaloni scurti). De ce oare uita Iliescu sa includa episodul "Praga, 1949" in biografia sa post comunista? Poate pentru ca "Saptamana tineretului studentesc" de la Praga era organiata de UIS (Uniunea lnternationala a Studentilor) cea care, cum aratam anterior, nu era altceva decat o organizatie de front a Moscovei, impanzita de submarine, cum ii numea Joel Kotek, ale serviciilor secrete sovietice. si, adaugam, o organizatie in conducerea careia Iliescu insusi va fi propulsat, cativa ani mai tarziu. Acum pare mai usor de inteles cine anume l-a cooptat pe Ion Iliescu pentru studii la Moscova. Si, mai ales, pentru ce anume urma el sa fie pregatit in U.R.S.S.. Pentru a deveni, ulterior - la randul sau - un submarin al sovieticilor.
LA MOSCOVA, ION ILIESCU – SECRETARUL "SOVIETULUI UNIONAL AL STUDENTILOR SI
ASPIRANTILOR ROMANI DIN U.R.S.S. - TINEA LEGATURA CU SECTIA A -IX-A (STUDENTII STRMNI), DIRECTORATUL II CONTRAINFORMATII AL KGB
A fost Ion Iliescu un student obisnuit, ca multi altii, in anii cand a avut - cum spunea el la acea vreme - marea bucurie de a invata si trai in U.R.S.S.?"
Asa lasa, recent, sa se inteeleaga fostul presedinte, atunci cand evoca conditiile de viata ale studentilor straini, aflati la studii in U.R.S.S..
"Stateam in niste conditii mai mult decat modeste, intr-un camin in care studentii de azi nici n-ar calca. Eram cinci baieti intr-o camera, cu grup sanitar la capatul etajului. Aveam o bursa insa mancam la cantina studenteasca si cheltuiam acolo mai mult din jumatate din bani, pentru ca aveam asigurata doar cazarea. Masa ne-o plateam noi".
Sa observam insa ca, la inceputul anilor '50 - si chiar ani de zile mai tarziu - nici studentii din Romania nu aveau alte conditii in camine si ca se inghesuiau, mai multi, intr-o camera. si ei aveau grupul sanitar la capatul etajului. Fara sa se planga din cauza aceasta. Mai mult, ceea ce Ion Iliescu ar fi trebuit sa stie: in acea perioada, aceleasi conditii de viata le aveau milioane de romani, siliti de politica partidului sa se inghesuie la comun prin apartamente, unde mai multe familii utilizau de regula unul si acelasi grup sanitar, una si acceasi bucatarie, una si acceasi camara. Cat despre camerele de trecere, nu de putine ori se intampla ca accasta sa coincida cu dormitorul unei alte familii, inghesuita la comun. Promiscuitatea epocii era, asadar, generala.
Ceea ce incearca insa Iliescu sa sugereze, in context postdecembrist, este conditia sa de student "cinstit si sarac", pe care ar fi avut-o in tot timpul studiilor de la Moscova. Ca de obicei, Iliescu uita sa ne spuna esentialul. Anume, ca el nu a fost in U.R.S.S. un student oarccare, ci unul cu insarcinari speciale. Mai exact, Ion Iliescu a fost pe timpul studiilor in U.R.S.S. secretarul "Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani" aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica - asa cum o indica si titulatura -subordonata direct conducerii Komsomolului. cu alte cuvinte, Ion Iliescu a fost - in timpul studiilor sale in U.R.S.S. - secretarul unei organizatii sovietice a studentilor si aspirantilor Romani. Altfel spus, Ion al nostru nu era la Moscova doar un biet student roman, ci un slujbas sovietic, subordonat ierarhiilor sovietice. In ultima instanta, statului sovietic. Ion Iliescu, pe timpul studiilor sale in U.R.S.S., a fost de fapt un cetatean roman in slujba statului sovietic.
Exact ca si tatal, Alexandru Iliescu, cel care in calitate de conducator Kominternist al Partidului Comunist din Romania (P.C.d.R.), aflat in U.R.S.S. la inceputul anilor '30, nu era altceva decat un slujbas al guvernului sovietic. Mai exact, al unui departament din Ministerul de Exteme sovietic: cel care conducea si remunera activitatea Komintern-ului, a angajatilor sai.
Daca Alexandru Iliescu se subordonase in anii 30, in U.R.S.S., institutiei sovietice numita Komintern, Ion Iliescu s-a subordonat in anii '50, tot in U.R.S.S., altei institutii sovietice, numita Komsomol.
Faptul ca un presedinte al Romaniei a fost, anterior, conducatorul unei organizatii sovietice - subordonata nemijlocit Statului sovietic - comporta implicatii nu numai foarte grave, in plan juridic ori constitutional, dar si cu adevarat dramatice pentru Statul roman.
Dramatice, in primul rand, prin consecintele pe care le-a avut subordonarca lui Ion Iliescu in anii '50, la Moscova, in calitatea sa de secretar al "Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani", fata de unele persoane si institutii sovictice.
Sa remarcam ca referatul din iulie 1955, mentionat anterior, folosesc cu abilitate exprimarea comitet unional, in locul celei reale, de soviet unional, pentru a ascunde astfel caracterul pur sovietic al organizatiei.
Prima consecinta a caracterului sovietic al organizatiei conduse la Moscova de Ion Iliescu: seful direct al acestuia, omul caruia ii dadea raportul si de la care Iliescu primea directive, era insusi secretarul Komsomolului sovietic; in acel moment, Alexandr Selepin. Cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de Presedinte al KGB.
Ca Ion Iliescu a corespuns complet exigentelor sovietice in tot timpul studiior sale la Moscova - de fapt, in functia de secretar al sovietului unional - o dovedeste urmatorul pasaj din referatul de cadre din 1955:
"Ca urmare a muncii pozitive depuse si a rezultatelor bune obtinute la studii, a primit diploma de onoare a C.C. al U.T.M. iar in 1953 a fost primit candidat de partid. La conferinta pe tara a U.T.M. din 1954 a fost reales in C.C. al U.T.M. si membru supleant in birou."
Referatul face clar distinctia intre munca pozitiva depusa si rezultatele bune obtinute la studii de catre Ion Iliescu. Adica intre activitatea de secretar al sovietului unional al studentilor si aspirantilor romani din U.R.S.S. si activitatea studenteasca, proprin-zisa, a lui Iliescu.
Ca subordonat al conducerii Komsomolului, Ion Iliescu avea ca principala misiune sa faca propaganda sovietica printre studentii si aspirantii Romani din U.R.S.S..
Altfel spus, Ion Iliescu era agentul de influenta principal al Komsomolului, in randul studentilor si aspirantilor romani, aflati la studii Uniunea Sovietica. Omul care transmitea studentilor si aspirantilor Romani consemnele Moscovei; omul care indeplinea, printre tinerii romani, ordinele Kremlinului, omul care ii subordona ideologic, pe cei ce studiau la Moscova, comandamentelor Komsomolului sovietic.
O a doua consecinta, determinata de caracterul pur sovietic al organizatiei conduse de Ion Iliescu la Moscova, in anii '50:
Colaborarea cu KGB-ul! Mai exact, cu Sectia a IX-a (studenti straini), din cadrul Directoratului II (Contrainformatii) al KGB.
Studentii si aspirannii straini, aflati la studii in U.R.S.S., faceau obiectul activitatii Sectiei a IX-a, din cadrul Directoratului II al KGB, prin prisma a doua unghiuri: primul, cel contrainformativ, urmarea sa previna infiltrarea unor agenti ai serviciilor secrete occidentale in Uniunea Sovietica, sub acoperirca de studenti sau aspiranti. Pe de alta parte, Sectia a IX-a urmarea si recrutarea cat mai multor studenti si aspiranti straini aflati in U.R.S.S. drept viitoare cartite ale KGB-ului, care urmau sa fie utilizate de sovietici dupa reintoarcerca acestora in tara. In principiu, studentii si aspirantii selectionati si expediati in Uniunea Sovietica la studii trebuiau sa formeze, dupa revenirea in tara de bastina, noua elita sovietizata si, totodata, sovietizanta - care urma sa preia locul vechii elite nationale, de regula marginalizata ori exterminata in tarile Europei de Est. Aceasta veritabila coloana a V-a sovietica, era, ulterior, promovata prin intermediul consilierilor sovietici, si infiltrata in absolut toate punctele-cheie ale structurilor de stat din tarile aflate sub ocupatia militara de Armatei Rosii. Studiile in U.R.S.S. reprezentau, de aceca, un fel de pasaport in alb: studentul sau aspirantul, care se reintorcea dupa studii in U.R.S.S., nu era doar un simplu specialist intr-un domeniu sau altul, ci un veritabil homo sovieticus. Un individ format sa gandeasca si sa reactioneze conform modelului sovietic, un element recrutat dintre bastinasi dar instruit in Uniunea Sovietica pentru a deveni factor activ al procesului de sovietizare, indiferent de domeniul de activitate. Un soldat devotat al Moscovei care, in orice moment ar fi putut exclama, fara mustrari de constiinta: servesc Uniunea Sovietica. Acelasi lucru se petrecea si cu studentii ori aspirantii din Lumea a Treia, veniti la studii in U.R.S.S., de regula, recomandati de partidele comuniste ori alte grupari pro-sovietice din tarile lor. Pe langa pregatirea profesionala, tinerii din Lumea a Treia - provenind din tari subdezvoltate - mai erau instruiti, in secret, in tehnicile de gherila si terorism, pentru a putea deveni ulterior conducatorii politici sau militari ai unor asa¬-zise fronturi populare ori miscari de eliberare - manipulate, finantate si inarmate de KGB ori GRU - care sa preia puterea intr-o tara sau alta, instaland o conducere formata din cadrele devotate Moscovei si intereselor geopolitice ale Kremlinului. Cateva exemple, notorii, de studenti si aspiranti formati in U.R.S.S.: Nelson Mandela, Yasser Arafat, Carlos "Sacalul". Pana la prabusirea comunismului in Europa de Est si dezmembrarea U.R.S.S., ei mentinusera permanent firul rosu cu Moscova, indeplinind ordinele si consemnele Kremiinului, de multe ori prin intermediul unor servicli secrete din tarile comuniste, aliate Moscovei. Sunt notorii, in acest context, relatiile lui Ceausescu si serviciilor sale secrete cu Arafat, Carlos ori diversi alti lideri marxisti din Africa, Asia ori ai unor partide comuniste occidentale.
Pentru a selectiona o viitoare cartita dintre studentii si aspirantii trimisi la studii in U.R.S.S. - verificati si trecuti, in prealabil, prin sita serviciior secrete comuniste din tarile lor - Sectia a IX-a a Directoratului II KGB se baza, ca principal colaborator, pe secretarul sovietului unional al studentilor si aspirantilor din tara respectiva. Ofiterii Sectiei a IX-a aveau, asadar, obligatia profesionala de a se intalni in mod regulat cu fiecare secretar de soviet unional studentesc, pentru a se informa (si, la randul sau, a face mai departe raport) asupra starii de spirit din randul studentilor si aspirantilor provenind dintr-o tara sau alta, pentru a lua relatii privind pe unul sau altul dintre studentii vizati spre recrutare de KGB sau pentru a trasa noi ordine.
Secretaral unui soviet unional studentese dintr-o tara sau alta, subordonat direct conduceni Komsomolului, constituia deci principala parghie a KGB-ului in recrutarea, dintre studentii si aspirantii aflati in U.R.S.S., a viitoarelor cartite. Acestea urmau apoi, in secret, o pregatire speciala intr-una dintre scolile KGB-ului, in paralel cu studule profesionale, in functie de profilul pe care KGB-ul urma sa i-l imprime: agent de spionaj, agent de dezinformare, agent de influenta politica etc.
Fara exceptie, TOTI CONDUCATORII STATELOR COMUNISTE DIN EUROPA DE EST AU FOST INSTRUITI, ANTERIOR, IN U.R.S.S., cu consecintele de rigoare.
Prima generatie de conducatori comunisti din Europa de Est, si nomenclatura rosie din aceste tari ocupate de sovietici, a fost recrutata dintre fostii Kominternisti care petrecusera ani de zile in U.R.S.S., inainte de a reveni in tarile lor de bastina, odata cu tancurile Armatei Rosii, ori dintre comunistii autohtoni, instruiti de ofiteri ai NKVD-ulni, aflati in misiune sub acoperire.
Astfel, Gherghiu-Dej, alias "Ivanov", fusese instruit in anii '30 de colonelul Dimitri Fedicikin, rezidentul NKVD-ului in Romania, omul care a coordonat "greva" de la Grivita din 1933, si care va reveni, in calitate de rezident, la Bucuresti intre 1944 si 1947. (Va organiza, impreuna cu diviziiie "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan", formate in U.R.S.S., puciul de la 30 decembrie 1947).
La randul sau, nationalistul Nicolae Ceausescu - precedesorul lui Iliescu - fusese instruit, tot in anii '30, de Vladimii Tarnovski, alt ofiter NKVD aflat sub acoperire in Romania, condamnat in procesul de la Brasov din 1936. Eliberat apoi, in urma unui schimb de detinuti, dupa care Tarnovski si-a reluat activitatea normala, in cadrul NKVD-ului. In nici o carte sau articol despre procesul de la Brasov din 1936, nu apare numele lui Vladimir Tarnovski ca ofiterul-instructor NKVD al grupului, tocmai pentru ca romanii sa nu descopere ca “marele carmaci” a actionat, in anii '30, intr-o celula conspirativa, Kominternista, condusa de un ofiter NKVD aflat in misiune sub acoperire in Romania. Asadar, ca Ceausescu lucra, inca de atunci, pentru sovietici.
Intre anii 1951 si 1952- cate doua luni succesiv - Ceausescu a frecventat cursurile speciale, rezervate viitorilor lideri comunisti din tarile fratesti (ale Tratatului de la Varsovia), de la Academia Militara "M. Frunze" din Moscova.
Dar Ion Iliescu? Ce rol viitor ii pregatea KGB-ul "secretarului sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani", aflati la studii in U.R.S.S.? Raspunsul il descoperim in referatul de cadre din 22 iulie 1955: Ion Iliescu urma sa fie propulsat in conducerea "Uniunii Internationale a Studentilor" (UIS). Asadar, intr-o organizatie de front a Kremlinului, devenind astfel unul dintre acele submarine ale KGB-ului, cum ii numeste Joel Kotek pe agentii de influenta ai Moscovei, instruiti in U.R.S.S. In materie de dezinformare, provocare si razboi psihologic. Intr-un cuvant, in ceea ce generalul Ogarkov - tatal dezinformarii de tip sovietic - numea, eufemistic, maskirovka: tehnica sovietica a dezinformarii si manipularii in masa.
De Stalin si Ceausescu se poate rade neriscand puscaria sau moartea (ca acum zeci de ani)
Ambasadorul URSS in vizita la Casa Alba. La intrare, soferii americani cu cel rus, asteapta... Sa-si omoare vremea. isi lauda rusul Volga, americanul, Cadillac-ul. Nu ajung la intelegere si fac concurs de masini. Bineinteles, Volga e mult in urma Cadillacului. A doua zi, mare editorial in Pravda cu titlul: "In America, concurs de masini unde Volga noastra pe locul doi, americanii, penultimii.
La întrunirea recenta a G8, unde se discuta problema Kosovo-ului, a sîrbilor si albanezilor, dupa o ora de discutii, Jacques Chirac scoate un ceas cu capac sa vada cît este ora, iar pe capac era gravat "De la Bill Clinton pentru Jacques Chirac". Dupa o perioada de discutii, scoate si Clinton un ceas de argint cu capac, iar pe capac era gravat "De la Jacques Chirac pentru Bill Clinton". Dupa alta ora de discutii aprinse, Boris Eltîn scoate un ceas din aur cu diamante, iar pe capac era gravat "De la Matei Basarab pentru Vasile Lupu".
I se citeste lui Stalin presa occidentala. Asa si pe dincolo, în Uniunea Sovietica este antisemitism.
- Antisemitism?! De ce?!
- Pai, scriu astia ca la Moscova n-a mai ramas nici o sinagoga.
Nici o sinagoga?! Asa sa fie?! Verifica aia si-i raporteaza lui Stalin: Chiar asa si este. Da Stalin ordin:
- Într-o luna, construiti o sinagoga. Lucreaza aia din greu si construiesc sinagoga. Îsi aduce Stalin aminte: Cum mai sta chestia cu sinagoga aceea? Functioneaza?
- Nu.
- De ce?
- N-are rabin.
Da Stalin ordin: Într-o saptamîna sa gasiti un rabin. Dupa o vreme, îsi aminteste Stalin:
- Cum e cu rabinul acela? L-ati gasit?
- Pai, am gasit noi vreo doi-trei, dar toti sînt jidani.
Pe vremea lui Ceausescu, iese un timbru cu Ceausescu. Se duce Ceausescu, deghizat, la un oficiu postal, sa vada cum se vinde timbrul.
- Nu se vinde, spune functionarul.
- De ce?
- Nu se lipeste.
Cere Ceausescu un timbru, scuipa pe lipici, îl pune pe un plic si-i arata functionarului:
- De ce spui ca nu se lipeste? Uite, se lipeste!
- Da, spune functionarul, dar toti scuipa pe partea ailalta.
De ce n-au voie salariatii de la guvern sa se uite pe fereastra dimineata? Ca n-or sa aibe ce sa mai faca dupa amiaza.
Feciorul unui demnitar comunist pleaca in State pentru studii. Acasa trimite o telegrama scurta :TRAIASCA PARTIDUL COMUNIST. RAMAN!
Moare Vladimir Ilici Lenin. Ca orice om care-si imagineaza ca n-are nimic pe constiinta, se prezinta la poarta Raiului.
- Tu ce vrei, plesuvule? - zice Sfântu' Petru.
- Pai, am murit, si vreau sa intru...
- Du-te, bai, dracului !
Si asa se facu. Dupa o vreme, se întâlneste Sfântu' Petru cu Aghiuta.
- Auzi, bai Drace, m-a întrebat Dumnezeu zilele astea ce mai face prapaditul ala de Lenin?
- Stii ce, mai întâi de toate eu sunt tovarasu' Dracu...
- Asa ne-a spus noua tovarasul Vladimir Ilici Lenin.
- Si sa stii ca Dumnezeu nu exista...
Manifestatie mare, mare (unii stiu despre ce e vorba). Lumea striga: "Ceausescu, PCR! Ura! Ura!" Unul singur, mai amarat, sta mai in spate si nu spune nici un cuvant. Un "om de ordine" (citeste securist) se apropie de el si il intreaba:
- Ce faci tovarase, de ce nu strigi ura?
- Sunt ragusit, raspunde cel interpelat (cum va place exprimarea?), dar ura e aici, in suflet.
Ceausecu,Bush si Gorbaciov au vrut sa vada care soldat este mai devotat tarii sale. Se duc toti trei la Washington.
Bush : - John,la mine!
John : - Da,sa traiti!
Bush : - Soldat esti gata sa faci orice pentru patrie...
John : - Da,sa traiti!
Bush : - Atunci intra in oceanul Atlantic si adu-mi un rechin in 5 minute!
John intra in apa,se scufunda,iese la suprafata...si peste 5 minute apare epuizat si fara un picior cu un rechin.
Gorbaciov este indiferent si le propune celor trei sa mearga la Moscova.La Moscova:
Gorbaciov : - Ivan,la mine!
Ivan : - Da,sa traiti!
Gorbaciov : - Soldat tu esti gata sa mori pentru patrie si partid!
Ivan : - Da,sa traiti!
Gorbaciov : - Du-te in oceanul inghetat si adu-mi 2 rechini in 5 minute!
Ivan intra in apa,se scufunda....peste 5 minute iese cu 2 rechini aproape morti...
Ceausescu : - Ba,la noi asta e treaba de muiere...
Bush : - Bine,hai sa mergem la Bucuresti sa vedem.
La Bucuresti:
Ceausescu : - Ion,la mine!
Ion : - Ce e,ba!
Ceausescu : - Ba tu esti gata sa mori pentru tara ta?
Ion : - Ntziu...
Ceausescu : - Atunci mars in Marea Neagra si adu 3 rechini in 5 minute!
Ion : - Ba,sa se duca mata...
Ceausescu : - E...,nu v-am spus eu ca asta la noi e treaba de muiere...
Ceausescu cu nevasta, în elicopter. Leana îi zice:
- Uite, Nicule, se vede râurile!...
- Nu tu, astea nu e râurile astea e soselele!...
Pilotul intervine:
- Nu, astea-s cozile!...
Presedintele Frantei e în vizita la Bucuresti. Dupa prima zi de vizita demnitarii se retrag în camerele lor.
Nicu are niste microfoane plantate în camerele francezilor si îl aude pe la miezul noptii pe presedintele Frantei batând la usa nevestei sale.
- Qui c'est la? întreaba prima doamna a Frantei.
- C'est moi, îi raspunde sotul.
Hotarât sa-si impresioneze nevasta, Nicu da si el fuga la dormitorul nevestei si bate la usa.
- Care esti acolo ba?, sare Leana din bat.
La care Nicu îl citeaza pe francez: - Se moaie, se moaie!...
Un reporter occidental îl întrebã pe Ceausescu, prin 1989:
- Am auzit cã în Romania e frig în case. Asa e?
- Da, dar n-a murit nimeni din cauza asta.
- Dar am auzit cã nu e nici mâncare?
- Da, dar n-a murit nimeni de foame.
- Atunci, domnule prsedinte, de ce nu încercati cu cianurã?
Era Ceausescu la Neptun ! Se scoalã într-o dimineatã mai devreme iese pe terasã cu priveliste la mare si spune.
- Bunã-dimineata Soare !
- Sã trãiti Tovarãse Ceausescu !
Vãzând asta îi spune lui Leana ce i s-a întâmplat !
A doua zi dimineatã se scoalã împreuna cu Leana , ies pe terasa si:
- Bunã-dimineata Soare !
- Sã trãiti tovarãse Ceausescu dar eu nu sunt Soare eu sunt cãpitan State Dorin , maiorul Popescu Soare a fost ieri de gardã !
În vizitã la Scornicesti , la pãrinti , Ceausescu gãseste televizorul spart . Supãrat , îl ia la rost pe taicã-su , de ce n-a chemat pe cineva sã-l repare . Tatãl îi rãspunde în doi peri :
" Apãi vin mereu si pun geamu' ala , da cum îl pun , cum îl sparg !"
" Pãi de ce tatã?"
" Vezi tu , cand erai mic si spuneai câte o prostie , îti dãdeam câte una peste bot , si am ramas cu obiceiul ãsta......."
Sotia lui Ceascã discutã cu o prietenã:
- Mâine e ziua lui barbatu-meu si nu stiu ce cadou sã-i iau!
- Cumpãrã-i o pãlãrie.
- Nu, cã asta i-am luat anul trecut.
- Cumpãrã-i atunci o carte.
- Nu, cã mai are una.
1970 Ceausescu în vizitã în judetul Harghita. Un pionier voios oferã florile ceremoniale lãsându-se îmbrãtisat.
- Cum te cheamã, pui de dac?
- Istvan Attila, tovarãse Nicolae Ceausescu.
- De ce în România magazinele se fac la minimum 5 km distanta unul de celalalt?
- Sa nu se încurce cozile.
Intrebare la Radio Romania actualitati : "Putem pune baza pe domnul Iliescu ?"
Raspuns: "Da, puteti pune si acid"
Nixon plânge pe scari la Casa Alba. Dumnezeu îl vede, vine lânga el si-l întreaba:
- De ce plângi tu Richard ?
- Cum sa nu plâng Doamne ? Razboiul din Vietnam nu se mai sfârseste si ...
- Richard draga, fa pace si-o sa vezi ...
Asezat pe treptele Kremlinului, Brejnev plânge cu sughituri. Dumnezeu îl vede si se apropie de el:
- Ce necazuri ai tu Leonide ?
- Doamne n'o mai scot la capat cu chinezii.
- Leonide, muta trupele din Europa la granita chineza.
În fata Partidului National Taranesc - Crestin si Democrat, Coposu plânge amarnic. Dumnezeu îl vede si imediat coboara lânga el:
- Ce se întâmpla Puiule ? Spune-mi cum sa te ajut ?
Corneliu Coposu, nu scoate un cuvânt si printre sughituri arata cu mâna în jur. Dumnezeu priveste imprejur, si începe sa plânga si EL
In Parlament urmeazã sã se voteze o lege prin care, la fiecare statie de benzinã, sã se punã un psihiatru si un politist.
Psihiatrul sã constate starea de sãnãtate mintalã a celor care cumparã, iar dacã sunt intregi la cap, sã-i dea pe mâna politistului, sã vadã de unde au bani...
Care au fost primele cuvinte pe care le-a spus Gagarin când s-a întors din spatiu? "Unde e porcul ãla care mi-a promis cã ãsta-i avionul pentru Paris ?!!??"
Tãticule cine a descoperit comunismul?
- Trei oameni de stintã Marx, Engels si Lenin.
- Dacã erau oameni de stiintã, l-au încercat întâi pe animale?
Clinton si Papa au murit in aceeasi zi. Datorita birocratiei administrative, Clinton este repartizat in rai si Papa in iad. Papa explica situatia administratiei iadului, ei verifica documentele si eroarea este lamurita. I se explica ca va dura, totusi, 24 de ore sa faca schimbarea. A doua zi Papa este chemat la administratia iadului care-si ia adio de le el. Papa se indreapta linistit spre rai. Pe scari il intalneste pe Clinton care cobora si se opresc la o parola:
Papa : Imi pare rau pentru incurcatura
Clinton : Nici-o problema
Papa : Stii, sunt de-a-dreptul emotionat ca merg in rai
Clinton : De ce?
Papa : Toata viata mi-am dorit s-o intalnesc pe Fecioara Maria.
Clinton : Imi pare rau, ai intarziat o zi.
Kohl, Blair & Clinton testeaza ecoul unei prapastii...
Kohl striga: Deutschland !
Ecoul: ...land, ...land...
Blair striga: England !
Ecoul: ...land,...land
Hop si Clinton: United States !
Ecoul: ...aids,...aids
Baza democratiei socialiste s-a creat când Dumnezeu a fãcut-o pe Eva si i-a spus apoi lui Adam: "Si acum alege-ti o nevastã".
Sedinta de partid prezidata de tovarasul Stalin . Cineva stranuta. Tovarasul Stalin intreaba :
- Tovarasi , cine a stranutat ? Nici un raspuns .
- Tovarasi imi pare nespus de rau, dar sunt nevoit sa repet intrebarea: Cine a stranutat ? Va avertizez ca in cazul neprimirii raspunsului voi impusca primul rind .
Nici un raspuns. Tovarasul Stalin impusca primul rind.
- Tovarasi imi pare nespus, nespus de rau,dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea : Cine a stranutat ? Urmeaza ,fireste,in cazul neprimirii raspunsului sa impusc si al doilea rind .
Nici un raspuns. Tovarasul Stalin impusca al doilea rind.
- Tovarasi, nici nu va pot spune cit de rau imi pare, dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea : Cine a stranutat ? Inutil sa va spun ce urmeaza in cazul neprimirii raspunsului.
In unul din rindurile din spate se ridica cu chiu cu vai un activist galben-verzui-violet la fata din cauza emotiei. Articuleaza cu greu :
- Tovarase Stalin eu am stranutat !
- Noroc tovarase . Tovarasi, sa ne continuam sedinta .
Ivan Ivanovici, in vizita la Washington. Americanii i-au pregatit printre altele si un program de vizite, ca asa se obisnuieste.
Vin ei si-l iau cu masina, sa mearga undeva. La un moment dat, ochiul de vultur al lui Ivan Ivanovici observa o imagine familiara. Pe o cladire inalta, doua fotografii imense ale lui Marx si Engels.
Zice Ivan Ivanovici : -Domnilor, observa ca intemeietorii comunismului sunt si la dv in mare cinste.
Raspunde unul din "culturalii" americani: -La ce va referiti? Aaa, la acea reclama !
Pai cititi textul: "Asa o sa ajungeti daca nu folositi lamele Wilkinson!"
La întrunirea recenta a G8, unde se discuta problema Kosovo-ului, a sîrbilor si albanezilor, dupa o ora de discutii, Jacques Chirac scoate un ceas cu capac sa vada cît este ora, iar pe capac era gravat "De la Bill Clinton pentru Jacques Chirac". Dupa o perioada de discutii, scoate si Clinton un ceas de argint cu capac, iar pe capac era gravat "De la Jacques Chirac pentru Bill Clinton". Dupa alta ora de discutii aprinse, Boris Eltîn scoate un ceas din aur cu diamante, iar pe capac era gravat "De la Matei Basarab pentru Vasile Lupu".
I se citeste lui Stalin presa occidentala. Asa si pe dincolo, în Uniunea Sovietica este antisemitism.
- Antisemitism?! De ce?!
- Pai, scriu astia ca la Moscova n-a mai ramas nici o sinagoga.
Nici o sinagoga?! Asa sa fie?! Verifica aia si-i raporteaza lui Stalin: Chiar asa si este. Da Stalin ordin:
- Într-o luna, construiti o sinagoga. Lucreaza aia din greu si construiesc sinagoga. Îsi aduce Stalin aminte: Cum mai sta chestia cu sinagoga aceea? Functioneaza?
- Nu.
- De ce?
- N-are rabin.
Da Stalin ordin: Într-o saptamîna sa gasiti un rabin. Dupa o vreme, îsi aminteste Stalin:
- Cum e cu rabinul acela? L-ati gasit?
- Pai, am gasit noi vreo doi-trei, dar toti sînt jidani.
Pe vremea lui Ceausescu, iese un timbru cu Ceausescu. Se duce Ceausescu, deghizat, la un oficiu postal, sa vada cum se vinde timbrul.
- Nu se vinde, spune functionarul.
- De ce?
- Nu se lipeste.
Cere Ceausescu un timbru, scuipa pe lipici, îl pune pe un plic si-i arata functionarului:
- De ce spui ca nu se lipeste? Uite, se lipeste!
- Da, spune functionarul, dar toti scuipa pe partea ailalta.
De ce n-au voie salariatii de la guvern sa se uite pe fereastra dimineata? Ca n-or sa aibe ce sa mai faca dupa amiaza.
Feciorul unui demnitar comunist pleaca in State pentru studii. Acasa trimite o telegrama scurta :TRAIASCA PARTIDUL COMUNIST. RAMAN!
Moare Vladimir Ilici Lenin. Ca orice om care-si imagineaza ca n-are nimic pe constiinta, se prezinta la poarta Raiului.
- Tu ce vrei, plesuvule? - zice Sfântu' Petru.
- Pai, am murit, si vreau sa intru...
- Du-te, bai, dracului !
Si asa se facu. Dupa o vreme, se întâlneste Sfântu' Petru cu Aghiuta.
- Auzi, bai Drace, m-a întrebat Dumnezeu zilele astea ce mai face prapaditul ala de Lenin?
- Stii ce, mai întâi de toate eu sunt tovarasu' Dracu...
- Asa ne-a spus noua tovarasul Vladimir Ilici Lenin.
- Si sa stii ca Dumnezeu nu exista...
Manifestatie mare, mare (unii stiu despre ce e vorba). Lumea striga: "Ceausescu, PCR! Ura! Ura!" Unul singur, mai amarat, sta mai in spate si nu spune nici un cuvant. Un "om de ordine" (citeste securist) se apropie de el si il intreaba:
- Ce faci tovarase, de ce nu strigi ura?
- Sunt ragusit, raspunde cel interpelat (cum va place exprimarea?), dar ura e aici, in suflet.
Ceausecu,Bush si Gorbaciov au vrut sa vada care soldat este mai devotat tarii sale. Se duc toti trei la Washington.
Bush : - John,la mine!
John : - Da,sa traiti!
Bush : - Soldat esti gata sa faci orice pentru patrie...
John : - Da,sa traiti!
Bush : - Atunci intra in oceanul Atlantic si adu-mi un rechin in 5 minute!
John intra in apa,se scufunda,iese la suprafata...si peste 5 minute apare epuizat si fara un picior cu un rechin.
Gorbaciov este indiferent si le propune celor trei sa mearga la Moscova.La Moscova:
Gorbaciov : - Ivan,la mine!
Ivan : - Da,sa traiti!
Gorbaciov : - Soldat tu esti gata sa mori pentru patrie si partid!
Ivan : - Da,sa traiti!
Gorbaciov : - Du-te in oceanul inghetat si adu-mi 2 rechini in 5 minute!
Ivan intra in apa,se scufunda....peste 5 minute iese cu 2 rechini aproape morti...
Ceausescu : - Ba,la noi asta e treaba de muiere...
Bush : - Bine,hai sa mergem la Bucuresti sa vedem.
La Bucuresti:
Ceausescu : - Ion,la mine!
Ion : - Ce e,ba!
Ceausescu : - Ba tu esti gata sa mori pentru tara ta?
Ion : - Ntziu...
Ceausescu : - Atunci mars in Marea Neagra si adu 3 rechini in 5 minute!
Ion : - Ba,sa se duca mata...
Ceausescu : - E...,nu v-am spus eu ca asta la noi e treaba de muiere...
Ceausescu cu nevasta, în elicopter. Leana îi zice:
- Uite, Nicule, se vede râurile!...
- Nu tu, astea nu e râurile astea e soselele!...
Pilotul intervine:
- Nu, astea-s cozile!...
Presedintele Frantei e în vizita la Bucuresti. Dupa prima zi de vizita demnitarii se retrag în camerele lor.
Nicu are niste microfoane plantate în camerele francezilor si îl aude pe la miezul noptii pe presedintele Frantei batând la usa nevestei sale.
- Qui c'est la? întreaba prima doamna a Frantei.
- C'est moi, îi raspunde sotul.
Hotarât sa-si impresioneze nevasta, Nicu da si el fuga la dormitorul nevestei si bate la usa.
- Care esti acolo ba?, sare Leana din bat.
La care Nicu îl citeaza pe francez: - Se moaie, se moaie!...
Un reporter occidental îl întrebã pe Ceausescu, prin 1989:
- Am auzit cã în Romania e frig în case. Asa e?
- Da, dar n-a murit nimeni din cauza asta.
- Dar am auzit cã nu e nici mâncare?
- Da, dar n-a murit nimeni de foame.
- Atunci, domnule prsedinte, de ce nu încercati cu cianurã?
Era Ceausescu la Neptun ! Se scoalã într-o dimineatã mai devreme iese pe terasã cu priveliste la mare si spune.
- Bunã-dimineata Soare !
- Sã trãiti Tovarãse Ceausescu !
Vãzând asta îi spune lui Leana ce i s-a întâmplat !
A doua zi dimineatã se scoalã împreuna cu Leana , ies pe terasa si:
- Bunã-dimineata Soare !
- Sã trãiti tovarãse Ceausescu dar eu nu sunt Soare eu sunt cãpitan State Dorin , maiorul Popescu Soare a fost ieri de gardã !
În vizitã la Scornicesti , la pãrinti , Ceausescu gãseste televizorul spart . Supãrat , îl ia la rost pe taicã-su , de ce n-a chemat pe cineva sã-l repare . Tatãl îi rãspunde în doi peri :
" Apãi vin mereu si pun geamu' ala , da cum îl pun , cum îl sparg !"
" Pãi de ce tatã?"
" Vezi tu , cand erai mic si spuneai câte o prostie , îti dãdeam câte una peste bot , si am ramas cu obiceiul ãsta......."
Sotia lui Ceascã discutã cu o prietenã:
- Mâine e ziua lui barbatu-meu si nu stiu ce cadou sã-i iau!
- Cumpãrã-i o pãlãrie.
- Nu, cã asta i-am luat anul trecut.
- Cumpãrã-i atunci o carte.
- Nu, cã mai are una.
1970 Ceausescu în vizitã în judetul Harghita. Un pionier voios oferã florile ceremoniale lãsându-se îmbrãtisat.
- Cum te cheamã, pui de dac?
- Istvan Attila, tovarãse Nicolae Ceausescu.
- De ce în România magazinele se fac la minimum 5 km distanta unul de celalalt?
- Sa nu se încurce cozile.
Intrebare la Radio Romania actualitati : "Putem pune baza pe domnul Iliescu ?"
Raspuns: "Da, puteti pune si acid"
Nixon plânge pe scari la Casa Alba. Dumnezeu îl vede, vine lânga el si-l întreaba:
- De ce plângi tu Richard ?
- Cum sa nu plâng Doamne ? Razboiul din Vietnam nu se mai sfârseste si ...
- Richard draga, fa pace si-o sa vezi ...
Asezat pe treptele Kremlinului, Brejnev plânge cu sughituri. Dumnezeu îl vede si se apropie de el:
- Ce necazuri ai tu Leonide ?
- Doamne n'o mai scot la capat cu chinezii.
- Leonide, muta trupele din Europa la granita chineza.
În fata Partidului National Taranesc - Crestin si Democrat, Coposu plânge amarnic. Dumnezeu îl vede si imediat coboara lânga el:
- Ce se întâmpla Puiule ? Spune-mi cum sa te ajut ?
Corneliu Coposu, nu scoate un cuvânt si printre sughituri arata cu mâna în jur. Dumnezeu priveste imprejur, si începe sa plânga si EL
In Parlament urmeazã sã se voteze o lege prin care, la fiecare statie de benzinã, sã se punã un psihiatru si un politist.
Psihiatrul sã constate starea de sãnãtate mintalã a celor care cumparã, iar dacã sunt intregi la cap, sã-i dea pe mâna politistului, sã vadã de unde au bani...
Care au fost primele cuvinte pe care le-a spus Gagarin când s-a întors din spatiu? "Unde e porcul ãla care mi-a promis cã ãsta-i avionul pentru Paris ?!!??"
Tãticule cine a descoperit comunismul?
- Trei oameni de stintã Marx, Engels si Lenin.
- Dacã erau oameni de stiintã, l-au încercat întâi pe animale?
Clinton si Papa au murit in aceeasi zi. Datorita birocratiei administrative, Clinton este repartizat in rai si Papa in iad. Papa explica situatia administratiei iadului, ei verifica documentele si eroarea este lamurita. I se explica ca va dura, totusi, 24 de ore sa faca schimbarea. A doua zi Papa este chemat la administratia iadului care-si ia adio de le el. Papa se indreapta linistit spre rai. Pe scari il intalneste pe Clinton care cobora si se opresc la o parola:
Papa : Imi pare rau pentru incurcatura
Clinton : Nici-o problema
Papa : Stii, sunt de-a-dreptul emotionat ca merg in rai
Clinton : De ce?
Papa : Toata viata mi-am dorit s-o intalnesc pe Fecioara Maria.
Clinton : Imi pare rau, ai intarziat o zi.
Kohl, Blair & Clinton testeaza ecoul unei prapastii...
Kohl striga: Deutschland !
Ecoul: ...land, ...land...
Blair striga: England !
Ecoul: ...land,...land
Hop si Clinton: United States !
Ecoul: ...aids,...aids
Baza democratiei socialiste s-a creat când Dumnezeu a fãcut-o pe Eva si i-a spus apoi lui Adam: "Si acum alege-ti o nevastã".
Sedinta de partid prezidata de tovarasul Stalin . Cineva stranuta. Tovarasul Stalin intreaba :
- Tovarasi , cine a stranutat ? Nici un raspuns .
- Tovarasi imi pare nespus de rau, dar sunt nevoit sa repet intrebarea: Cine a stranutat ? Va avertizez ca in cazul neprimirii raspunsului voi impusca primul rind .
Nici un raspuns. Tovarasul Stalin impusca primul rind.
- Tovarasi imi pare nespus, nespus de rau,dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea : Cine a stranutat ? Urmeaza ,fireste,in cazul neprimirii raspunsului sa impusc si al doilea rind .
Nici un raspuns. Tovarasul Stalin impusca al doilea rind.
- Tovarasi, nici nu va pot spune cit de rau imi pare, dar sunt nevoit sa repet inca o data intrebarea : Cine a stranutat ? Inutil sa va spun ce urmeaza in cazul neprimirii raspunsului.
In unul din rindurile din spate se ridica cu chiu cu vai un activist galben-verzui-violet la fata din cauza emotiei. Articuleaza cu greu :
- Tovarase Stalin eu am stranutat !
- Noroc tovarase . Tovarasi, sa ne continuam sedinta .
Ivan Ivanovici, in vizita la Washington. Americanii i-au pregatit printre altele si un program de vizite, ca asa se obisnuieste.
Vin ei si-l iau cu masina, sa mearga undeva. La un moment dat, ochiul de vultur al lui Ivan Ivanovici observa o imagine familiara. Pe o cladire inalta, doua fotografii imense ale lui Marx si Engels.
Zice Ivan Ivanovici : -Domnilor, observa ca intemeietorii comunismului sunt si la dv in mare cinste.
Raspunde unul din "culturalii" americani: -La ce va referiti? Aaa, la acea reclama !
Pai cititi textul: "Asa o sa ajungeti daca nu folositi lamele Wilkinson!"
Cine sabotează TVR-ul ?
Mai întâi , TVR a pierdut în favoarea Antenei 1 drepturile de difuzare a meciurilor de fotbal ale Naţionalei. Asta, în timp ce preşedinte director general al televiziunii publice era (şi încă mai este) pesedistul Alexandru Sassu. Care şi-a adus cu el, la conducere în Consiliul de Administraţie al TVR, şi un fost director de la Antene. Prin urmare, universul TVR a început să comploteze câte puţin pentru binele Antenelor. Pe 30 decembrie 2007, Sassu a cerut ca TVR să trimită la Antena 1 filmul accidentului de la Otopeni, obţinut în exclusivitate. Cum ar veni, exclusivitatea TVR-ului era numai bună de difuzat la Antene, ceea ce s-a şi întâmplat.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.1/2008
P.S. Se mai remarcă reapariţia la TVR a unor “mumii” din perioada mineriadelor iliesciene, cum ar fi Marina Almăşan sau Iuliana Marciuc.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.1/2008
P.S. Se mai remarcă reapariţia la TVR a unor “mumii” din perioada mineriadelor iliesciene, cum ar fi Marina Almăşan sau Iuliana Marciuc.
Biografia secreta a lui Ion Iliescu (VIII)
LA BACALAUREAT SI ADMITEREA LA POLITEIINICA, ION ILIESCU - MEMBRU C.C. AL
U.T.M. - DEVENISE "SEFUL POLITIC" AL PROFESORILOR SAl
Din martie 1949, liceanul Ion Iliescu devine membru C.C. al U.T.M. si, in acest fel, seful politic al profesorilor sai, deoarece timp de un an ci va activa in cadrul sectiilor invatamant mediu si superior ale C.C. al U.T.M..
Referatul de cadre din aprilie 1955 precizeaza:
"Dupa terminarea liceului in 1949, (Ion Iliescu, n.n.), a muncit timp de un an in aparatul C.C. al U.T.M., in sectia de invatamant mediu, apoi in sectia de invatamant superior"
Practic, atunci cand isi va da bacalaureatul si apoi admiterea la Politehnica, adolescentul Ion Iliescu devenise, pe linie pohtica, seful profesorilor sai. Ales in martie 1949 membru C.C. al U.T.M., Ion Iliescu isi va da bacalaureatul la liceul Spiru Haret - doua luni mai tarziu - nu in calitate de elevul Ion Iliescu, ci in calitate de tovarasul Ion Iliescu, membru al C C. al U. TM., sectia invatamant mediu. Exact sectia care controla politic invatamantul secundar din Romania. Acelasi lucru se va repeta si cand Ion Iliescu va da admiterea la Politelmica. In 1949, sarcina principala a U.T.M. pe linie de educatie nu era alta decat transpunerea in viata a reformei invatamantului, initiata de C.C. al P.M.R. In 1948.
Reforma invatamantului se incadra intr-un plan mai amplu de sovietizare a Romaniei, proces dirijat de la Moscova dupa 1945 - in conditiile ocupatiei sovietice a Romaniei si ale ascensiunii la putere a structurilor Partidului Comunist Roman - proces accelerat mai ales dupa lovitura de stat din 30 decembrie 1947. Daca pana in 1948 Stalin mentinuse in zona de ocupatie sovietica a Europei de Est (deci si in Romania) aparentele regulilor unei minime democratii, dupa discursul din 1946 de la Fulton (SUA) al lui Winston Churchill - prin care premierul britanic constata ca "O Cortina de Fier se intinde in mijlocul Europei, de la Marea Baltica pana la Marea Mediterana" - Stalin declansase ceea ce analistii si istoricii au denumit ulterior drept Razboiului Rece: acea confruntare intre blocul sovietic si blocul occidental pentru suprematia mondiala, care se va incheia intre 1989-1991, prin prabusirea comunismului in Europa de Est, dezmembrarea U.R.S.S. si a Tratatului de la Varsovia. In acest context este interesant de remarcat ca acelasi Ion Iliescu, care a pus umarul la comunizarea Romaniei inca din 1949, va emana in 1989, ca lider al Romaniei postcomuniste!
Esenta, procesului de sovietizare a Roman iei (ca si a celorlalte state europene, ocupate dupa 1945 de Armata Rosie) o constituia impunerea totala a modelului sovietic, stalinist, in toate structurile statului ocupat. Sovietizarea - este bine sa precizam - implica nu numai aservirea institutionala, dar si cea mentala, fata de modelul sovietic. Activistii din conducerea P.C.R. .sau U.T.M., printre care si Ion Iliescu - sub conducerea si indruma rca consilierilor sovietici (de regula, agcnt,ii NKVD-ului), disipati cu drepturi suverane in toate institutiiile politice si administrative ale tarii - impuneau nu numai restructurarea unei institutii sau activitati conform modelului sovietic, nu numai epurarea cadrelor conform criteriilor sovietice de selectie a personalului dar - mai ales - modelarea gandirii conform ideologiei sovietice. Celor doua cercuri de putere ale paradisului rosu romanesc - cercul consilierilor sovietici, instalati cu miile in Romania, ca sefi ai sefilorRomani si cercul activistilor romani selectati, promovati si controlati strict de catre consilierii sovietici - aveau sa i se adauge in 1948 un al treilea, prin aparitia unei institutii tipice pentru orice stat comunist: Securitatea, adica politia politica. Botezata initial drept Directia Generala a Securitaii Poporului (DGSP). Acest al treilea cerc de sovietizare a Romaniei era, de fapt, cel insarcinat cu transpunerea in viata a ordinelor emanate din primele doua cercuri ale puterii comuniste: cea a consilierilor sovietici (viceregii Romaniei) si cea a uneltelor lor, activisti Romani din conducerile P.C.R. ori U.T.M.. Lasand la o parte faptul binecunoscut ca cei mai multi activisti din conducerea P.C.R, proveneau, la acea data, din cadre instruite si teleghidate din U.R.S.S., mai exista si un plan general, un fel de scenariu in 45 de puncte, al sovietizarii fortate care, cu mici adaptari locale, s-a aplicat in toate tarile ocupate de Armata Rosie. Un asemenea plan (vezi Anexa 9), descoperit dupa moartea liderului comunist al Poloniei, Boleslaw Bierut, a fost pus in practica si in Romania dupa 1948, in cadrul procesului de sovietizare fortata a societatii. Ca membru C.C. al U.T.M., Ion Iliescu s-a numarat printre aceia care au activat, inca de atunci, pentru transpunerea in viata, intr-un domeniu sau altul, a celebrei Directive speciale KAA / C.C. 113, indicatia NK/003/47, elaborata la Moscova la 2 iunie 1947, din care mentionam aici cateva puncte, pentru a intelege mai exact rolul lui Ion Iliescu, ca membru C.C. al U.T.M., in acei ani de inceput ai sovietizarii fortate a Romaniei.
"35. Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati trebuie sa fie inlaturati profesorii care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti. Sa se analizeze diferentele dintre materii, sa fie redusa cantitatea de material documentar, iar in licee sa se opreasca predarea limbilor latina si greaca veche, a filozofiei generale si a geneticii. Cu ocazia predarii istoriei, nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau au vrut sa serveasca binele tarii, ci trebuie aratata doar miselia regilor si lupta poporului asuprit. In scolile de specialitate trebuie introdusa specializarea ingusta."
Sau:
"45. Trebuie ca la faculte sa ajunga, cu prioritate, cei ce provin din cele mai de jos clase sociale, cei care nu sunt interesati sa se perfectioneze la nivel inalt, ci doar sa obtina o diploma."
Reforma invatamantului din Romania, ca parte a sovietizarii educatiei, initiate de PMR in 1948 - pe care activul C.C. al U.T.M., "Sectia de Propaganda" si sectia "Cadre" a P.M.R., ca si nou-nascuta Directie Generala a Securitdtii Poporului urmau sa o transpuna in viata - se rezuma, in fapt, la cele de mai sus. Ca urmare, mii de profesori vor fi epurati din scoli, licee si facultati, datorita originii nesanatoase a rudelor (parinti chiaburi sau mic-burghezi, functionari, preoti, militari ori care fuseseri membrii ai partidelor burgheze etc); mii de elevi si studenti, la randul lor, aveau sa fie eliminati, iar multi dintre ei vor fi trimisi curand la Canal (in lagarele de munca de la Poarta Alba, Peninsula etc.), ori in inchisori (Pitesti, Gherla, Aiud) la reeducare, deoarece se manifestasera intr-un fel sau altul, contra comunismului si a ocupatiei sovietice, materiile predate in scoli si facultati, epurate si ele in continut, in concordanta cu stiinta sovietica si indicatiiie lui Stalin; manualele de literaturi sau istorie, rescrise in conformitate cu ideologia stalinista iar marii scriitori Romani (un Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Ion Barbu, Blaga) interzisi, cartile lor eliminate din toate bibliotecile; apar listele de autori si de carti interzise, precum si perchezitiile la domiciliu, in urma simplului denunt ca un cetatean avea acasa un volum de Eminescu sau Maiorescu. Perchezitii soldate cu ani de inchisoare, pentru detinere de literatura subversiva ori reactionara sau care ar face elogiul nationalismului si fascismului. Activistii C.C. ai U.T.M., umar la umar cu “tovarasii din Interne”, organizeaza adevarate razii prin scoli, licee si facultati. Sunt recrutati informatori dintre adolescenti si infiltrati ofiteri sub acoperire in facultati, care conduc alaturi de activistii U. T. M. sedintele de demascare si interogatoriile soldate cu declaratii de desolidarizare, dupa zile si saptamani de ancheta in stil NKVD-ist.
Sovietizarea invatamantului romanesc, componenta a sovietizarii fortate a Romaniei din acei ani, se inscria intr-un context general, in care activitatile C.C. al U.T.M. sau ale C.C. al PMR se profilau si mai bine daca urmarim bilantul institutiei cheie a procesului de sovietizare fortata: DGSP-ul, condus de fostul agent NKVD Pantiusa Bodnarenko, Romanizat generalul Pintilie, secondat de generalul Alexandru Nikolski si de generalul Gheorghe Mazuru, ambii cadre NKVD, infiltrate cu misiuni de acoperire in Romania. In penoada 1948-1952, conform unor statistici intocmite sub regimul lui Ceausescu, peste 80.000 de arestati politici au disparut in inchisorile si lagarele din Romania. Printre acestia, un numar important de elevi, studenti si profesori. Epurarea invatamantului si programelor de studiu, substituirea culturii umaniste prin agitatie si propaganda de tip sovietic, au fost principalele obiective ale membrilor C.C. al U.T.M., in 1949 si 1950. Se pare ca tanarul Ion Iliescu a dat randament in aceasta directie, pentru ca referatul de cadre 10975/22 iulie 1955 precizeaza:
"In muncile pe care le-a avut (Ion Iliescu ,n.n.) a dovedit ca este bun organizator si a indeplinit sarcinile cu mult simt de raspundere. Pentru rezultatele bune obtinute in activitatea sa el a fost decorat cu “Medalia Muncii."
Acelasi referat mai mentioneaza si un detaliu, care merita toata atentia:
"In noiembrie acelasi an (1949, n.n.), cu ocazia saptamanii internationale a studenptilor de la Praga, (Ion Iliescu n.n.) a fost trimis in R. S. Cehoslovaca, ca delegat al C.C. al U.T.M.."
Dupa momentul internationalist al Brigazii Vasile Roaita din Albania (1947), tanarul Ion Iliescu era propulsat acum un pas mai departe, in structurile organizatiilor de front manipulate de Moscova, participand la Reuniunea Internationaia a Studentilor, tinuta la Praga. De ce la Praga? Deoarece in capitala Cehoslovaciei se constituise in 1946 Uniunea Internationala a Studentilor (UIS), o organizatie de front dirijata si finantata generos de Uniunea Sovietica, in cadrul careia tanarul Ion Iliescu era vizat ca sa fie infiltrat, asa cum se va si intampla (conform referatului de cadre din iulie 1955) in 1956, cand Ion Iliescu va fi teleghidat in conducerea U.I.S. Pentru aceasta mai era necesar un singur pas, dar unul esential. si, in acelasi timp, logic. Referatul de cadre din iulie 1955 il mentioneaza:
"In 1950 (Ion Iliescu n.n.) a fost trimis la studii in U.R.S.S. A studiat cinci ani, la Institutul Energetic din Moscova. Grupul de partid din institut, cat si colegii sai apreciaza ca era preocupat de studiu si a reusit ca intotdeauna sa fie printre primii la invatatura."
Toate bune si frumoase. Numai ca, pe timpul studiilor sale la Moscova, tanarul Ion Iliescu nu s-a ocupat numai cu studierea energeticii. El a avut si o alta insarcinare, care reprezinta alta mare amnezie de care sufera fostul presedinte, de cate ori isi expune biografia cosmetizata. si nu era vorba de o insarcinare oarecare, cum observam in precizanle referatului de cadre din iulie 1955.
"Pe timpul cat a stat la Moscova, (Ion Iliescu n.n.), a fost secretarul (Comitetului Unional al Studentilor si Aspirantilor romani) aflati la studii in U.R.S.S. A muncit cu multa constiinciozitate, a ajutat studentii la studiu, a dovedit initiativa in munca si combativitate fata de lipsuri. Uneori avea insa o atitudine de comanda si nu tinea seama de parerile celorlalti. De asemenea, era pripit in luarea de hotarari."
Ce insemnau, in realitate, cele de mai sus, vom vedea in capitolul urmator al biografiei secrete a lui Ion Iliescu.
Câteva motive
Patronii de televiziuni, de la Voiculescu la Vântu, ce au făcut zeci de milioane de euro fentând legile statului român şi marile voci ale satelor româneşti, care la o altă scară, mai mică, fentează cât pot aceleaşi legi – valabile pentru fraieri – s-au dat de ceasul morţii în privinţa limbajului neacademic, din anumite momente, al preşedintelui României. Mineriadele iniţiate de Ion Iliescu sunt nimicuri pe lângă “ţigancă împuţită” rostite de Traian Băsescu. Conturile lui Ceauşescu folosite de Felix Voiculescu, turnătorii şi securiştii din fostul Parlament sunt zero pe lângă “păsărică n-ai altă treabă” de acelaşi Băsescu.
Sunt câteva motive, pe care istoria le va reţine, pentru care merită apreciat Traian Băsescu. Iar un om neutru şi de bună-credinţă recunoaşte această realitate.
1. A condamnat public regimul comunist (ca regim criminal care a promovat turnătoria, hoţia, minciuna) şi şi-a cerut iertare în numele statului român tuturor celor care au avut de suferit în urma dictaturii comuniste.
2. A dat CNSAS-ului toate dosarele securităţii spre aflarea adevărului. Astfel românii au putut afla multe nume de turnători la securitate.
3. A asigurat o independenţă reală a justiţiei, care nu este influenţată politic. Bubele ei sunt de altă natură.
4. A propus un sistem de vot uninominal majoritar (mult mai corect decât cel aplicat în alegeri), chiar dacă la referendum acesta a căzut, datorită absenteismului.
5. Nu a promulgat legile pentru infractori propuse de parlamentari, veghind ca legile promulgate să fie în interesul poporului roman.
Pentru toate acestea şi pentru multe altele merită recunoştinţa noastră.
Cine regretă imperiul roşu ?
Vasile Ernu (n. 1971) e un prozator basarabean care s-a stabilit în România. În 2006 a publicat o carte, “Născut în URSS”, la Editura Polirom. Referitor la Ernu şi la cartea lui, scriam cu puţin timp în urmă astfel: “Mă număr printre puţinii comentatori ai cărţii lui Vasile Ernu, “Născut în URSS”, care n-a căzut în cur în faţa evocării nostalgic-provocatoare a unui imperiu transformat în lagăr. Lagărul socialist. Un lagăr cu puncte fierbinţi, unde mureai pur şi simplu, şi cu altele căldicele, unde puteai, de bine, de rău, supravieţui. Ernu vine din căldicelul-mizerabil al unui lagăr şi, fiindcă era copil pe vremea aceea, îşi vede, aşa cum e normal, copilăria în roz-bombon şi lagărul în care a trăit i se pare cea mai bună dintre lumi. E un mod de a aborda lumea, dacă nu te-ai maturizat niciodată. Sau – de ce nu ? – un mod de a propăvădui, sub mantia copilului fericit care ai fost, răul pe lumea asta.” Şi iată că, mai nou, autorului crescut şi educat în URSS, care scria în cartea lui “Din când în când mai vreau să iau un billet în URSS … “, nu-i mai ajunge nostalgia după ţara în care a copilărit. Într-un interviu recent mărturiseşte: “ Despre Lenin am scris, iar în următoarea carte voi scrie despre Stalin şi Ceauşescu. Cred că aceste figuri sunt foarte nedreptăţite, că li se atribuie mult prea multe lucruri pe care nu le-au făcut, adică tot ce e rău li se atribuie lor”. (Am impresia că Ernu l-a uitat pe Pol Pot – n.m.)În fine, autorul care s-a născut în URSS continuă astfel: “Este un mare fals (să punem în spatele celor trei toate relele - n.m.), pentru că ei sunt un produs al nostru, al tuturor. Noi i-am produs pe Lenin, noi i-am produs pe Ceauşescu, pe Stalin etc.”(Corect ar fi fost: Noi l-am produs pe Lenin, dar asta nu mai contează.) Eu ştiam că respectivii sunt produsul unei ideologii criminale, aşa că îl rog pe Ernu să nu-l pună pe Ceauşescu în contul poporului roman. Cât despre ceilalţi doi, n-au decât să se spele ruşii cu ei pe cap.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr. 50-51/2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
