Tovarăşii din PSD la aceeaşi masă cu “tâmpiţii”

Se spune că dreapta creează şi stânga împarte. În România nu prea mai este ce împărţi. Au avut grijă foştii comunişti şi securişti să ia cu japca o mare parte a avuţiei naţionale. Cu toate acestea, neocomuniştii din PSD se plâng de dimensiunea ciolanului de care au parte, prea mic pentru nişte foşti tovarăşi obişnuiţi să o ducă bine încă de pe vremea întâiului pesedist, autoproclamatul preşedinte al Republicii Socialiste România. Altfel, Liviu Dragnea, vicepreşedinte PSD, are dreptate: în perioada 2001-2004 era foarte bine (pentru tovarăşii din PSD). Doar în acea perioadă tovarăşul Dragnea, preşedinte de Consiliu Judeţean, a cumpărat pe nimic firma ce construişte şi repară drumuri în judeţul Gorj. Şi tot în acea perioadă, baronii PSD, precum Mischie (în prezent anchetat penal) şi Nicolaiciuc (în prezent arestat în SUA) nu aveau probleme cu banii. Ca să nu mai vorbim de “căpetenia” baronilor, “imaculatul” Năstase Adrian, cel pentru care se emigra în zone ale Terrei, unde nu te punea nimeni să-i numeri ouăle. În rest, totul este clar: nu sunt în ţara aceasta atâţia “tâmpiţi” şi “proşti” astfel încât Prostănacul să ajungă preşedinte (iar Vanghelie prim-ministru?).

Cum (nu) ne-au trădat americanii şi englezii

Teroarea bolşevică din Basarabia a scos la iveală indiferenţa “boborului” otevist faţă de românii de acolo. În afară de tineri, cei crescuţi în gulag au considerat că problema nu-i priveşte. Aceasta mi-a amintit de legenda, inventată probabil de securişti, conform căreia americanii şi englezii i-ar fi oferit lui Stalin pe tavă România. Şi, ca să vezi, n-am avut noi nici o vină pentru cincizeci de ani de comunism (în care mămăliga nu a explodat, în comparaţie cu ’56 din Ungaria, ’68 din Cehoslovacia sau anii ’80 în Polonia). Se pune totuşi întrebarea: dacă cetăţeanul cu creierul spălat de azi nu-i pasă de fraţii lui ucişi şi torturaţi în Basarabia, de ce le-ar fi păsat americanilor şi englezilor (nişte străini) de noi, la începutul anilor ’40? Până la urmă fiecare popor îşi merită soarta şi nu poţi pretinde că eşti cineva atunci când nu eşti capabil să-ţi ajuţi aproapele, mai ales dacă este din aceeaşi seminţie cu tine.

Analiza dictaturii comuniste (LIII)

,,Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
Cunoscută datorită cărţii lui Virgil Ierunca drept „fenomenul Piteşti”1, acţiunea de ,,reeducare” desfăşurată în perioada 1949-1951 în câteva închisori şi colonii de muncă din cadrul sistemului concentraţionar românesc2, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnici de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului3.
Acţiunea de ,,reeducare” a debutat în vara anului 1948 în penitenciarul Suceava, dar în această fază a fost lipsită de violenţă, vizându-se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri pe marginea materialelor propagandistice. Iniţiatorul acţiunii a fost Alexandru Bogdanovici4, care, pentru a da consistenţă acţiunii sale, a adresat, în intervalul august-decembrie 1948, mai multe memorii conducerii administrative şi de partid5. Începând din luna februarie 1949, în conducerea ,,reeducării” din penitenciarul Suceava apare un nou personaj, Eugen Ţurcanu6, a cărui rol creşte o dată cu constituirea Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste7, cu o structură asemănătoare formelor organizatorice ale partidului comunist8. Această asemănare nu era pe placul autorităţilor comuniste şi, în aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului9 i-a atras atenţia lui Eugen Ţurcanu
1 Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris, Limite 1981, (ediţia românescă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990).
2 Alături de închisorile din Piteşti şi Gherla, unde acţiunea de ,,reeducare” a cunoscut intensitatea maximă, au existat tentative de extindere a acţiunii şi în penitenciarele din Braşov şi Ocnele Mari, sanatoriul-penitenciar TBC de la Târgu Ocna, precum şi în colonia de muncă Peninsula; Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării” de la Piteşti, Institutul European, 1997, pp. 22-24; 37-39.
3 Un fost deţinut politic, trecut prin ,,reeducarea” de la Piteşti, considera pe bună dreptate că la Piteşti ,,s-a urmărit destrămarea psihică a deţinuţilor şi, în parte s-a reuşit: în laboratorul experimental de la Piteşti a intrat un om, omul de lângă noi, şi la celălalt capăt a ieşit un cadavru, o epavă, un monstru sau un om ce poartă stigmatul unor cumplite suferinţe”; Nicu Ioniţă, Teroarea-psihofiziologie şi psihopatologie, în Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Romulus Rusan (ed.), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, p. 29. Analele Sighet 7.
4 Născut la 8 iunie 26 mai 1922, la Soroca, student la Facultatea de Drept din Iaşi, legionar, condamnat în 1943 la 6 luni închisoare corecţională, în luna februarie 1944 a evadat din închisoare. În 1945 a fost din nou condamnat la 3 ani închisoare corecţională, fiind eliberat condiţionat la 15 martie 1947. Rearestat la sfârşitul lunii mai 1948, a fost condamnat prin Sentinţa Tribunalului Militar Iaşi nr. 137 din 5 februarie 1949 la ,,18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii” pentru uneltire contra ordinii sociale, întrucât din luna noiembrie 1947, a condus Corpul Studenţesc Legionar Iaşi; Centrul de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice ,,General Radu Rosetti” din Piteşti, Tribunalul Militar Iaşi, Sentenţier 1-236/1949.
5 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 3. f. 319; vol. 6. f. 230.
6 Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la 8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea Suceava. A activat în cadrul Frăţiilor de Cruce participând la rebeliunea legionară în Câmpulung. Reuşeşte să urmeze timp de aproape 3 ani cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, devenind membru în Biroul Politic al organizaţiei locale a partidului comunist. Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost arestat, 25 iunie 1948, iar prin Sentinţa 137 din 5 februarie 1949 a Tribunalului Militar Iaşi, condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate legionară. Transferat de la Suceava, la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a condus acţiunea de „reeducare” a studenţilor prin metode de o violenţă ieşită din comun. La 18 august 1951 a fost mutat la penitenciarul Gherla unde şi-a continuat acţiunea până în decembrie 1951. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită din comun dublată de o memorie formidabilă. Însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri diabolice: cu o cruzime şi bestialitate ce depăşeşte orice imaginaţie, a torturat, potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de deţinuţi. La 19 decembrie 1951 a fost transferat la Jilava. Ridicat de DGSS, la 2 iunie 1952, a fost supus unei anchete dirijate, privind acţiunea de ,,reeducare” care trebuia să ajungă la concluziile dinainte stabilite de oficialii Ministerului de Interne. În 1954, în urma „procesului“ organizat de autorităţile comuniste a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii, prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI, pentru „crima de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR“. La 17 decembrie 1954 a fost executat la Jilava, iar decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava la 5 octombrie 1962; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, în continuare ACIMS. Recensământul populaţiei concentraţionare, Fişa de încarcerare nr. 438; 11/953,
7 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 6. f. 217.
8 Organizaţia avea o conducere formată dintr-un secretar (E. Ţurcanu) şi câţiva responsabili pe diverse probleme: propagandă şi agitaţie (A. Bogdanovici), cadre, organizatoric, cultural; ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. 75.
9 Sublocotenentul Stângă a fost numit referent politic al penitenciarului Suceava în luna martie 1949; Mircea Stănescu, Istorie şi memorie a reeducării, în Experimentul Piteşti-reeducarea prin tortură, editor Ilie Popa, vol.
că ,,a făcut o greşeală folosind formele organizatorice de partid în activitatea reeducării”10. Încă din penitenciarul Suceava, Ţurcanu i-a cerut lui Bogdanovici să dezvolte latura informativă a „reeducărilor” întrucât „atât partidul, cât şi Securitatea au nevoie de informaţii, iar aceste informaţii trebuie să le furnizăm noi”11. După transferarea lui Ţurcanu la Piteşti, în aprilie 1949, rolul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste s-a încheiat, fiind nevoită să se autodizolve în urma ordinului primit din partea administraţiei penitenciarului12.
Aşa cum rezultă din mai multe declaraţii din timpul anchetelor din 1953-195413, acţiunea de „reeducare” din închisoarea Suceava era cunoscută atât de conducerea închisorii (directorul Aurel Tiron), cât şi de anumite persoane din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Astfel, inspectorul Iosif Nemeş, şeful Serviciului Inspecţii, a vizitat în două rânduri penitenciarul Suceava, iar printre cei care au fost scoşi la raport cu ocazia acestor inspecţii s-a numărat atât Eugen Ţurcanu, cât şi Alexandru Bogdanovici14. Acest aspect este important de reţinut atunci când se analizează problema transferului studenţilor legionari de la penitenciarul Suceava la închisoarea din Piteşti, întrucât acesta a fost coordonat de la centru şi nu s-a realizat întâmplător15.
Penitenciarul Piteşti a fost ales pentru acest experiment datorită amplasamentului, întrucât era o închisoare de maximă securitate aflată în afara oraşului, departe de orice aşezare umană, fiind propice aplicării tehnicilor de tortură, deoarece nimeni nu putea auzi ţipetele deţinuţilor. În toamna anului 1949, în penitenciarul din Piteşti erau închişi aproximativ 1000 de studenţi, arestaţi în cursul anului 1948, majoritatea foşti legionari. Asupra lor se va focaliza acţiunea de ,,reeducare”, declanşată la 6 decembrie 1949. Caracteristica specială a ,,reeducării”16, care avea mai multe etape17, era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a călăului, aceştia fiind, în majoritate cazurilor, în relaţii de prietenie. După ce erau supuşi la torturi sistematice18, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată19, deţinuţii erau
I, Piteşti, Fundaţia Culturală Memoria-Filiala Argeş, 2003, p. 95; în continuare Experimentul Piteşti- reeducarea prin tortură.
10 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 1, f. f. 92.
11 Ibidem, f. 93.
12 Ibidem, f. 94.
13 A se vedea în acest sens ASRI, fond P, dosar 26979, vol 3, f. 319-328.
14 Ibidem, vol. 3, f. 319.
15 Andrea Dobes, Aspecte privind începutul acţiunii de ,,reeducare” în penitenciarul Suceava (1948-1949), în Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură, p. 112-113.
16 În lucrările cu caracter memorialistic, ,,reeducarea” a fost prezentată sub diverse aspecte, Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, 1978; Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, ed. cit., 1990, D. Bacu, Piteşti: centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993; Viorel Gheorghiţă, Et ego! Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud - Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Ioan Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?, vol. 1 Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999; Dumitru Gheorghe Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. 1; Bucureşti, Editura Gama, 1995; Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Majadahonda, f.a.; Traian Popescu, Reeducare. Terorismul din închisorile Piteşti şi Gherla în „Analele Sighet 7”, p. 532-545; Mihai Timaru, Mecanismele terorii, în „Analele Sighet 7”, pp. 546-552; Aurel Brazdă, Victimă şi martor ocular al Fenomenului Piteşti la Gherla între 1950 şi 1952, „Analele Sighet 7”, p. 553-570; Ştefan Domocoş, Tot despre reeducarea de la închisoarea Gherla, în „Analele Sighet 7”, p. 571-577.
17 Ruxandra Cesereanu coord., Tortură şi oroare: fenomenul Piteşti (1949-1952), în Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 157.
18 Câteva declaraţii ale unor deţinuţi, scrise în 1952, în timpul anchetei, sunt sugestive: „După bătaia pe care am descris-o, am fost scos într-o zi în mijlocul camerei împreună cu încă doi deţinuţi, care erau vopsiţi pe faţă cu pastă de dinţi şi cremă de ghete. Am fost obligaţi să ne sărutăm reciproc în fund, după aceasta m-au forţat să-mi bag degetul în fund şi apoi să-l sug. După aceasta, timp de două săptămâni am fost obligat să fac în fiecare seară şi dimineaţă lungi şi istovitoare exerciţii fizice, ca fandări, culcări şi să mă dau peste cap pe ciment, în cameră. Un alt mijloc de tortură la care am fost supus, era acela de a sta dezbrăcat numai în cămaşă pe cimentul ud, trebuind să mă uit totodată la becul ce ardea în tavan. În timpul acestor poziţii chinuitoare, nu eram lăsaţi să mâncăm decât tot aşa, fie într-un picior, fie cu mâinile ridicate în sus. Cine îşi schima poziţia, era bătut. Într-o zi am fost dus la closet şi obligat să-l curăţ cu mâinile, ca apoi fără să-mi dea voie să mă spăl, m-au pus să-mi mănânc pâinea. Tot în acest timp un deţinut mi-a dat pe la gură cu un băţ cu materii fecale, iar în momentul când
obligaţi să scrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia anchetelor de la Securitate20. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau aspecte privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului. Problemele cele mai frecvente, prezente în cadrul demascărilor, vizau organizaţiile subversive, depozitele de muniţie şi armament, reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului, posesorii de cărţi interzise, valută, metale preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale ,,reeducării” urmăreau distrugerea personalităţii şi a moralului deţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă „demascarea publică”, prin intermediul unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de ,,reeducare”. Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze21,
am protestat, am fost bătut de către aceştia, apoi am fost pus să stau trei zile în poziţii chinuitoare, şezând cu picioarele întinse şi corpul aplecat pe spate, având în permanenţă lângă mine un planton care mă lovea în momentul în care îmi schimbam poziţia indicată”.(Gabor Chirică, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 11 aprilie 1952, apud Memorialul Ororii. Documente ale procesului de reeducare din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p. 14, „Colectivul camerei a acţionat asupra mea timp de două luni, întrebuinţând următoarele metode de maltratare şi torturare: bătaia în nenumărate rânduri la fund, tălpi şi palme cu coada de mătură, bătaia la vârful degetelor, am fost bătut peste spate cu coada de mătură, cu vârful cozi de mătură la piept, bătut peste muşchii de la mâini, bătut peste fluierele picioarelor cu coada de mătură, am fost izbit de perete, am fost puşi să ne batem unul pe altul, am fost forţaţi să mâncăm din gamelă fără lingură întinşi pe burtă, să mâncăm pâinea din 3 înghiţituri, stând într-un picior, am fost pus în poziţii chinuitoare şi anume: pe şezut cu mâinile întinse pe genunchi, în picioare lângă perete timp de mai multe zile şi nopţi, stat într-un picior cu mâinile în sus, stat în picioare cu mâinile în sus şi bagaj în spate, am fost forţat să stau la 1/2 m de la perete, cu capul lipit de perete şi mâinile la spate şi alte poziţii chinuitoare. Am fost mânjit de 3 ori pe la gură cu un băţ plin de excremente omeneşti, nu ni se dădea apă, am stat în poziţii incomode timp de două săptămâni, am făcut în nenumărate rânduri culcări şi flexiuni”. (Obreja Aurel, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 21 aprilie 1952 ibidem, pp. 23-24); „A doua zi, în timpul mesei nu ni s-a permis să mâncăm normal, ci stând în genunchi, cu mâinile la spate, trebuind să mâncăm cu gura direct din gamelă. Fiind o poziţie grea îţi pierdeai echilibrul şi cădeai cu faţa în gamelă s-au pe ciment. Acest gen de tortură a fost aplicat timp de o săptămână. La trei zile după prima bătaie, am fost luaţi din nou de către aceeaşi deţinuţi, dezbrăcaţi trântiţi la podea şi bătuţi din nou cam un sfert de oră fiecare. În timpul bătăii, un deţinut şi-a făcut necesităţile şi a fost silit să-şi mănânce excrementele. După aceasta am fost puşi să ne sărutăm în fund unul pe altul şi să ne tragem de organele genitale. Într-altă zi dimineaţa, mi-au băgat în gură un băţ cu materii fecale, luat de la closet. În aceeaşi noapte am primit cea mai cruntă bătaie dintre toate: am fost pus să mă dezbrac în pielea goală, mi s-au pus ochelari la ochi şi am fost dus într-un colţ al camerei. Aici mi s-a aplicat o bătaie sistematică, cu o curea împletită sau cu un prosop împletit. Întâi am fost bătut la cap timp îndelungat, apoi peste fiecare parte a corpului. Această bătaie a durat 1-2 ore. După aceia am fost pus iar într-o poziţie chinuitoare, iar eu am leşinat, nemaiputând suporta durerile. În jurul zilei 20 iulie am fost bătuţi la tălpi şi la fund, fiind dezbrăcaţi în pielea goală. După aceasta ne-au întors faţa la perete şi toţi cei aflaţi în cameră, trecând prin faţa noastră, ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi să ne lingem reciproc în fund, în spectacolul întregii camere. În zilele acestea nu ni s-a dat să bem apă de loc. Fiindu-mi sete, am cerut să beau. Drept răspuns, cei cinci care erau în aceeaşi serie de bătaie cu mine, au fost puşi să mă scuipe în gură”. (Stoica Aureliu, fragment din procesul verbal de interogatoriu, 23 aprilie 1952, ibidem, pp. 33-34).
19 Aşa cum remarca un fost deţinut, trecut prin ,,reeducare“, rezistenţa la tortură a fost diferită de la o persoană la alta: ,,Între puterea de rezistenţă a omului la chin şi punctul de topire a metalelor există o oarecare asemănare. Unii au cedat numai când l-au văzut pe altul plin de sânge şi schilodiţi în bătăi, fără ca ei înşişi să fi luat vreo palmă. Alţii au cedat după o palmă sau după o bătaie bună, alţii la sute de bătăi, alţii s-au sinucis sau au înnebunit iar alţii au fost ucişi. Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, unii după luni iar alţii după ani de tortură. Toţi am fost însă topiţi, în termeni comunişti muiaţi, conform afirmaţiei: De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem. Dar cum să nu ne topim, când carne nu mai aveam, iar ciolanele ne erau umflate şi negre de ciomege?”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 193.
20 În cadrul penitenciarului din Piteşti, Eugen Ţurcanu avea o cameră specială, în care exista hârtie, cerneală şi toc, aici fiind aduşi deţinuţii bătuţi pentru a-şi scrie demascările; (ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 182.
21 Un exemplu în acest sens este mărturia unui fost deţinut de la Piteşti, reprodusă într-o notă a Consiliului Securităţii Statului din 18 martie 1968: ,,Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele de la mâini şi picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară. Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj”; ASRI, fond D, dosar 10.844, vol. 3, f. 56.
folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el însuşi22. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Relaţiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale23. Abia de acum deţinutul ,,reeducat” putea intra în faza finală, în care era obligat să-şi tortureze cel mai bun prieten24. Dacă ,,reeducatorii” apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a reuşit, iar deţinutul era supus din nou ,,reeducării”25.
Documentele oficiale din timpul ,,procesului” organizat de autorităţi în toamna anului 1954 menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul ,,reeducării”: ,,Bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus”26. Datorită acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor27, în perioada ,,reeducării” din penitenciarul Piteşti (decembrie 1949-august 1951), au fost înregistrate 21 cazuri de deces28.
22 Semnificativ în acest sens este mărturia unui fost deţinut, trecut prin ,,reeducarea“ de la Piteşti: ,,Trebuia să mă autobatjocoresc, să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alţii. Mi-am dat seama ce vor şi m-am scuipat singur cât au vrut ei”; Eugen Măgirescu, Moara dracilor în „Memoria”, nr. 13, p. 39.
23 Un fost deţinut supus ,,reeducării” îşi amintea: ,,Unii dintre noi au inventat sau au exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie sincer crezuţi şi să scape de torturi. Erai întrebat dacă în afară de furt, minciună, înşelătorie, pe care trebuia să le mărturiseşti public, ai mai comis şi perversiuni sexuale, deoarece prostituţia conştiinţei privind mai ales perversiunile şi relaţiile sexuale”; Dumitru Gh. Bordeianu, op.cit., p. 187.
24 Gestul de a-şi lovi prietenul continuă să-i obsedeze şi azi pe unii din ,,foştii piteşteni”: ,,Ştiu că am lovit, dar nu în faţa ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanţă, ci faptul că am lovit omul care îmi era cel mai drag şi de la care învăţasem atâtea lucruri. Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea”; Ibidem, p. 90.
25 Pentru amănunte, vezi Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 157-1963; Banu Rădulescu, Preambul la „Dosarul Piteşti”, în „Memoria”, nr. 1, pp. 18-27 şi nr. 2, pp. 16-24.
26 ASRI, fond P, dosar nr. 26979, vol. 11, ff. 228-229.
27 Într-un document oficial se făceau câteva referiri la cauzele deceselor unor deţinuţi din penitenciarul Piteşti supuşi ,,reeducărilor”: ,,Unul dintre deţinuţi după ce a fost bătut crunt a fost lovit în ficat, dându-i-se lovitura de graţie, după care a decedat. Altul, după o bătaie groaznică a fost pus cu capul descoperit la geam deschis iarna, primind meningită şi decedând. Un altul a murit bolnav de inimă după 5 luni de torturi”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f.178.
28 Cronologic, această listă se prezintă astfel: Iliescu Vasile (28 ianuarie 1950), Cucu Mircea (ianuarie 1950), Băderescu Bazică (4 februarie 1950), Şerban Gheorghe (10 februarie 1950), Vătăşoiu Gheorghe (18 februarie 1950), Ionescu Teofronie (21 februarie 1950), Niţă Corneliu (26 februarie 1950), Poenaru Hanibal Cornel (28 februarie 1950), Nistor Constantin (februarie 1950), Turtureanu Ion (13 aprilie 1950), Bogdanovici Alexandru (15 aprilie 1950), Bucur Mircea (24 aprilie 1950), Gavrilescu Eugen (25 aprilie 1950), Neacşa Constantin (8 mai 1950), Cantemir Vasile (14 mai 1950), Iosub Mihai (29 iulie 1950), Vasilescu Marin (30 iulie 1950), Călinescu Nicolae (29 august 1950), Pintilie Ioan (14 ianuarie 1951), Balanişcu Chirică (4 iulie 1951), Limberea Paul (8

Cum se câştigă jumătate de miliard … de dolari

În decembrie 2005, Chad Hurley, Jawed Karim şi Steve Chen lansau oficial serviciul YouTube. În octombrie 2006, Google a cumpărat YouTube plătind 1,6 miliarde de dolari. Iată cum se câştigă o sumă ce te face milionar, fără să ai o mătuşă Tamara şi să te caute DNA-ul prin toaletele Parlamentului.

Informaţie preluată din “Academia Caţavencu”, nr.41/2006

Cum scăpăm de SPAM-uri

Spam-ul este un mesaj nesolicitat. Asemenea mesaje se pot bloca din server. Multe detalii despre SPAM şi ce putem face pentru a nu primi asemenea mesaje găsim la adresa http://www.abuse.ro/. Dacă aveţi o listă neagră cu cei ce trimit astfel de mesaje, puteţi să le faceţi o “bucurie” solicitând administratorului de reţea să le blocheze mesajele. Restul amănuntelor se pot descoperi la adresa menţionată mai deasupra.

“Europeanul” şi “democratul” Vadim (VI)

Analiza dictaturii comuniste (LII)

Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953)
somat de trei ori rapid şi apoi urma o rafală de puşcă mitralieră. Era fulgerător şi fără drept de apel. Am auzit adesea oameni care nu mai puteau îndura suferinţele spunând: o să mă arunc în sârma ghimpată. Şi nu arareori se auzeau somaţiile drastice ale santinelelor, urmate de focurile de armă care puneau capăt zilelor nefericitului deţinut. Această măsură era pe atât de atroce, pe cât era de inutilă, căci reţeaua de sârmă ghimpată era atât de înaltă, atât de solidă şi atât de încâlcită încât era absolut imposibil de trecut prin ea. Dar ea avea darul de a te face să simţi mai bine faptul că administraţia era decisă să întreţină teroarea. De altfel totul se petrecea foarte repede şi între prima somaţie şi declanşarea tirului nu era un interval mai mare de trei secunde şi deţinutul, care din greşeală ar fi ajuns în această zonă, nici n-ar fi avut timp să se întoarcă”26.
Programul zilnic al deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal27 prevedea trezirea la 3.30 dimineaţa, apoi urma spălarea, alinierea pe platou, numărătoarea, chinuitoare întrucât putea dura şi o oră datorită lipsei de minimă educaţie a brigadierului şi ofiţerului de serviciu, încolonarea pentru masă, un lichid negru şi cald generic numit cafea, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă, după care deţinuţii plecau la muncă. Nu erau scutiţi de lucru decât cei accidentaţi sau deţinuţii cu febră de peste 39°C, iar cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma mai multe zile la rând era băgaţi în aşa-numita ,,carceră”28.
Ioan Slobodă, şeful Direcţiei Coloniilor de Muncă a declarat, în timpul anchetei din 1953, că deţinuţii de la Canal trebuiau să lucreze nouă ore, dar când existau lucrări urgente se lucra şi 10 sau 11 ore. Din cauza volumului mare de muncă, mâna de lucru trebuia exploatată la maxim, iar Marin Jianu29, ministru adjunct de Interne a hotărât, în vara anului 1952, că şi deţinuţii bolnavi trebuiau să realizeze o jumătate de normă. În cazul nerealizării planului, deţinuţii trebuiau să lucreze în două schimburi, câte 12 ore zilnic30.
În luna ianuarie 1953, la Ministerul de Interne, în prezenţa ministrului Pavel Ştefan şi a colonelului Ioan Slobodă, s-a hotărât împărţirea deţinuţilor din coloniile de muncă în trei categorii, în funcţie de această împărţire urmând să primească şi norma de hrană. Altfel, deţinuţii care depăşeau normele cu peste 30%, aveau o masă de peste 3200 de calorii, cei care realizau norma, fără să o depăşească primeau sub 3000 de calorii, iar deţinuţii care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma primeau doar 2400 de calorii31.
Atât din parcurgerea lucrărilor cu caracter memorialistic, cât şi din declaraţiile din timpul anchetei din 1953 privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, se poate constata că în rândul deţinuţilor politici foamea era endemică, existând mărturii despre consumul de iarbă, câini, pisici, larve de cărăbuşi, plante sau alte vietăţi considerate nutritive32.
26 Constantin Cesianu, op. cit, pp. 200-201.
27 În perioada aprilie-mai 1952, Alexandru Drăghici, în acel moment şeful Direcţiei Generale Politice din MAI, a vizitat şantierele de la Canal, constatând că regimul de muncă şi de viaţă al deţinuţilor nu este specific unui regim de detenţie, ci era un regim ,,liberal” şi ,,boieresc”, viitorul ministru de Interne, considerând că deţinuţii trăiau mai bine decât ostaşii care-i păzeau; Ştefan Mariţiu, Procesele publice de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 305.
28 ,,Carcera”, în coloniile de muncă de la Canal, era reprezentată de o ladă de lemn, dispusă în picioare, având o lăţime de 60 de cm şi o înălţime de până la 2,10 metri. Unul din pereţi reprezenta uşa, iar printre scândurile prost îmbinate pătrundea cu uşurinţă ploaia şi vântul, întrucât aceste ,,carcere” erau situate afară, de regulă lângă corpul de gardă. Deţinuţii erau introduşi în ,,carceră” seara, la întoarcerea de la lucru, fiind lăsaţi doar în cămaşă şi indispensabili, nevoiţi să îndure frigul, în special în sezonul de toamnă-iarnă; Constantin Cesianu, op. cit., pp. 230-231.
29 La o întâlnire cu reprezentanţii conducerii Direcţiei Generale a Canalului, desfăşurată la începutul lunii iunie 1952, la Constanţa, Marin Jianu a cerut vigilenţă sporită faţă de deţinuţi: ,,Va trebui ca vigilenţa pe şantierele Canalului să nu dispară nici un moment, fiindcă duşmanii aceştia nu au altă treabă decât a gândi cum au gândit şi înainte de a fi aici, de a sabota, de a unelti, de a face jocul lor, iar dacă nu suntem atenţi, lăsăm pe aceşti duşmani să-şi facă jocul. De aceea, atrag atenţia ca în organizarea muncii pe şantiere să se ţină cont de elementele cu care lucrăm, să simtă aceşti oameni că fac închisoare”; Marian Cojoc, op. cit., p. 72.
30 Monica Grigore, Oana Ionel, op.cit., p. 101.
31 Ibidem, p. 103.
32 Semnificativă este declaraţia medicului Alexandru Popovici, deţinut la colonia de muncă Capul Midia: ,,Locotenentul major [Liviu] Borcea, în afară de faptul că se purta brutal cu deţinuţii, pe care îi bătea zilnic, fără nici un motiv, practica în acelaşi timp şi o altă metodă de terorizare a deţinuţilor şi anume metoda înfometării.
Alături de foamea continuă şi munca extenuantă, deţinuţii de la Canal erau supuşi la numeroase bătăi şi torturi fizice. Un raport întocmit la solicitarea Consiliului Securităţii Statului, la 17 martie 1968, menţiona câteva din abuzurile la care erau supuşi deţinuţii de la Canal: „Fără nici o justificare, mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, casmaua, lopata, cureaua de la ventilatorul tractoarelor, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămânând schilozi pentru toată viaţa. S-au practicat şi alte metode: asasinarea prin împuşcare, interzicerea tratamentului deţinuţilor bolnavi, contrar indicaţiilor medicale şi scoaterea lor la muncă în mod forţat, fapt care a dus la moartea unora; pedepsirea unor deţinuţi de a sta cu picioarele în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi ţinerea lor în timpul iernii în zăpadă şi carcere dezbrăcaţi, iar vara, în soare pentru a fi muşcaţi de ţânţari; folosirea unor instalaţii electrice pentru electrocutarea unor deţinuţi, alergarea cu cai a deţinuţilor, călcarea lor cu copitele, precum şi dezbrăcarea şi tăvălirea lor prin mărăcini; asasinarea prin împuşcare şi profanarea cadavrelor deţinuţilor”33.
Lipsa alimentaţiei şi a unui tratament medical adecvat34, la care s-au adăugat eforturile fizice foarte mari şi condiţiile de muncă precare au condus la o mortalitate ridicată în rândul deţinuţilor. Numărul deţinuţilor politici morţi în coloniile de la Canal poate fi estimat la câteva mii, deşi datele oficiale ale MAI din 1968 înregistrează un număr mult mai mic, de 656 decese, însă, aşa cum declara colonelul Ilie Bădică, şeful Unităţilor de Muncă, din dispoziţia conducerii MAI ,,multă vreme decesele nu au fost anunţate la Sfatul Popular”35.
Ritmul lent în care avansau lucrările, în pofida sumelor imense investite în construcţia Canalului au determinat autorităţile să găsească aşa-numiţi vinovaţi pentru starea dezastruoasă a lucrărilor. În realitate era vorba de nişte ,,ţapi ispăşitori”, întrucât cel mai simplu motiv ce putea fi invocat era sabotajul economic36. Astfel, conducerea tehnică a Canalului a fost arestată şi condamnată în urma unor procese-spectacol după modelul sovietic de la sfârşitul anilor 1930. Imediat după arestarea celor consideraţi vinovaţi de acţiuni de ,,sabotaj”, înainte ca ancheta să stabilească ce fapte au săvârşit, în presa centrală şi locală s-a început o adevărată campanie împotriva celor arestaţi, calificaţi drept sabotori şi diversionişti, solicitându-se pedepsirea lor exemplară37.
Toată iarna, din ordinul locotenentului-major Borcea, ni se dădea ca hrană numai năut, arpacaş şi o ciorbă de ceapă. Din cauza eforturilor supraomeneşti la care eram supuşi la muncă, a frigului şi a statului în picioare, foamea în rândul deţinuţilor devenise atât de chinuitoare, încât deţinuţii erau nevoiţi să se hrănească cu ierburi, rădăcini şi chiar cu animale ca pisici, câini, şerpi, broaşte. Chiar şi eu personal, pentru a-mi potoli foamea, am strâns iarbă de pe jos şi am mâncat-o, numai ca să am ceva în stomac”; ibidem, p. 104.
33 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31.
34 Un exemplu în acest sens găsim în declaraţia medicului Gheorghe Munteanu, deţinut în colonia de la Cernavodă: ,,În ziua de 5 martie 1953 a fost internat în infirmeria coloniei deţinutul Răpciug Ion. Acesta a stat 15 zile la carceră în lanţuri şi apoi a fost trecut în infirmerie fiindcă i se umflaseră picioarele şi nu le mai simţea, fiind ridicat şi adus pe targă pentru a i se da îngrijirile medicale necesare. L-am reţinut în infirmerie deoarece membrele inferioare erau tumefiate până aproape de genunchi, iar labele picioarelor până la mijlocul gambelor erau de culoare neagră-vineţie, fără puls şi reci. Am întocmit foi de evacuare la spital, dar până la 16 martie nu am putut obţine evacuarea. Trimiterea la spital era necesară pentru a se face amputarea şi a salva viaţa deţinutului. În ziua de 16 martie, deţinutul a murit în infirmerie” ; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 36.
35 Marian Cojoc, op.cit., p. 91.
36 Semnificativ în acest sens este următorul fragment din sinteza întocmită în 1968 de comisia de anchetă a partidului, privind procesele de ,,sabotaj” judecate la Canal în august-septembrie 1952: ,,Din documentele existente reiese că situaţia lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră era dezastruoasă şi ea se datora concepţiei greşite a întregii construcţii care, în consecinţă, era sortită eşecului. S-a trecut la execuţia lucrărilor fără a se asigura condiţiile organizatorice, tehnice, materiale şi umane necesare, cheltuindu-se jumătate din fondurile alocate încă din faza de început a lucrărilor. Pentru a se acredita ideea că neregurile existente pe şantierul Canalului erau consecinţa unei acţiuni de sabotaj şi a se abate atenţia de la adevăratele cauze menţionate mai sus, s-au înscenat acţiuni judiciare împotriva unor oameni nevinovaţi. În aceste două procese s-au sacrificat oameni, trei persoane nevinovate de săvârşirea vreunei fapte penale fiind şi executate, în scopul justificării unei idei total compromise”; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, f. 196.
37 Următorul fragment, publicat în ziarul Scânteia, din 1 august 1952, este concludent: ,,Constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră au primit cu o profundă satisfacţie ştirea descoperii şi arestării bandei de sabotori şi diversionişti. Pe şantierele Canalului au avut loc mitinguri fulger, în care constructorii au comentat comunicatul apărut în presă. S-a cerut cea mai aspră pedeapsă pentru ticăloşii care, mânaţi de ură împotriva poporului şi turbând de furie împotriva succeselor tot mai mari pe care le dobândesc constructorii Canalului şi întreg poporul
La 1 septembrie 1952, în cadrul unui proces de tip stalinist, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în deplasare la Poarta Albă, a pronunţat sentinţa în procesul ,,bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”. Cinci persoane au fost condamnate la moarte pentru sabotarea ,,propăşirii economiei naţionale a RPR”, iar alte cinci la pedepse ce variau între 20 de ani şi muncă silnică pe viaţă38. Dintre cei condamnaţi la moarte, Aurel Rozei-Rozenberg, Nicolae Vasilescu-Colorado şi Dumitru Nichita au fost executaţi la 13 octombrie 1952, iar în cazul lui Petre Cernătescu şi Gheorghe Georgescu pedeapsa a fost comutată în muncă silnică pe viaţă39.
Între 8-10 septembrie 1952 a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti un alt proces de sabotaj la Canal, iar prin sentinţa nr. 6 din 10 septembrie 1952 au fost condamnate 15 persoane pentru ,,sabotarea propăşirii economiei naţionale”40.
Ca un efect al proceselor din toamna anului 1952 de la Canal, cei mai buni muncitori, de teama unor noi procese, au plecat pe alte şantiere, iar proiectanţii şi inginerii au început să încarce proiectele prin coeficienţi de siguranţă mai mari pentru a preveni un eventual eşec ce putea fi interpretat drept sabotaj. De altfel, lucrările de construcţie a Canalului au continuat în acelaşi ritm greoi41, datorat atât utilajelor suprasolicitate şi a erorilor de proiectare, cât şi a permanentului amestec al activiştilor de partid în problemele de producţie şi a folosirii masive a muncitorilor necalificaţi42.
Comisia de partid constituită în 1967-1968 pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne43 şi a Securităţii în timpul lui Gheorghiu-Dej a stabilit, în cazul proceselor de la Canal, pe baza studierii materialului de anchetă, a declaraţiilor unor inculpaţi, a unor anchetatori şi a membrilor
muncitor au încercat să încetinească lucrările uneia din marile noastre construcţii socialiste”; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, ff. 186-187.
38 Aurel Rozei-Rozenberg, şeful sectorului planificare, inginerul Petre Cernătescu, consilier tehnic, şeful sectorului mecanic, inginerul Gheorghe Georgescu-Topuslău, inginerul şef al Atelierelor Centrale Medgidia, inginerul Nicolae Vasilescu-Colorado, şeful Sectorului Ecluză Cernavodă şi mecanicul de locomotivă Nichita Dumitru au fost condamnaţi la moarte, în timp ce inginerul Nicolae Frangopol, şeful Diviziei plan-producţie din sectorul planificare şi inginerul Mircea Ciorapciu, şeful sectorului tehnic de execuţie au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, inginerul Oprişan Ionescu, şef de grupă în Sectorul Tehnic şi inginerul Constantin Niţescu, şef adjunct mecanic 25 ani muncă silnică, Petre Vieru, mecanic de locomotivă la 20 ani muncă silnică; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, ff. 145-148.
39 Ibidem, f. 148.
40 Inginerii Gheorghe Crăciun, Emilian Hossu şi Gheorghe Garofeanu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, inginerul Ion Sgură, subinginerul Nicolae Naghel, inginerii agronomi Boris Străistaru, Vicenţiu Bercescu, Ion Ninulescu şi Alexandru Stănescu, şefii unor sectoare din cadrul unor gospodării agricole de la Canal, Menelas Farmachi, referent la Sectorul tehnic, Constantin Dănilă, contabil şef la gospodăriile agricole ale DGC şi mecanicii Dinu Butoianu, Constantin Lipan, Constantin Ianoş, Florea Dimancea au fost condamnaţi la pedepse cuprinse între 8 şi 25 ani muncă silnică. În urma recursurilor formulate de inculpaţi, s-a hotărât rejudecarea procesului, iar la 25 ianuarie 1954, Procuratura a decis să claseze cauza întrucât faptele imputate inculpaţilor se încadrau în categoria ,,neglijenţei în serviciu”, amnistiată prin Legea 4/1954; Ştefan Mariţiu, op.cit., pp. 311-312.
41 În şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 martie 1953 s-a discutat despre probleme de natură tehnică şi organizatorică existente pe şanierele de la Canal, subliniindu-se lipsa personalului calificat (strungari, mecanici de locomotivă, maiştri, impegaţi ), insuficienţa spaţiilor de cazare pentru muncitori, dificultăţile aprovizionării cu apă potabilă, precaritatea asistenţei sanitare etc.; ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Stenograme, dosar nr. 4/1953, ff. 1-59.
42 Florian Banu, Radiografia unei mistificări. Procesul sabotorilor de la Canal, în „Arhivele Securităţii”, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii CNSAS, 2004, p. 139.
43 Semnificativ pentru modul în care se discuta despre pedepsirea unor vinovaţii pentru abuzurile din anii `50 este următorul fragment, reproducând intervenţia lui Ion Gheorghe Maurer din cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR din 19 septembrie 1968, privind riscurile care puteau să apară în cazul organizării unui proces fostului ministru de Interne, Alexandru Drăghici: ,,Apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de lucruri urâte nu numai în ceea ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar şi legătura acestor practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care este foarte sensibil la aceasta. Nu am avea nimic de câştigat în aceasta, dimpotrivă, în asemenea condiţii, noi nu am putea lăsa procesul public, adică să-l dezbatem, ar trebui să-l facem în şedinţă secretă, iar în şedinţă secretă s-au făcut toate porcăriile pe care le dăm acum şi căutăm să le îndreptăm. Aşa că mie mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte către prescripţie din punct de vedere judiciar”; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 156/1968, ff. 14 -15.
completului de judecată44, că hotărârile pronunţate în anul 1952 erau ,,netemeinice şi nelegale” întrucât ,,recunoaşterile inculpaţilor sunt rezultatul constrângerilor fizice şi morale pentru a mărturisi că sunt vinovaţi de fapte pe care nu le-au comis”45. Mai mult, unii dintre martorii au pus în sarcina acuzaţilor fapte săvârşite chiar de ei, iar în timpul procesului ,,nu s-au făcut verificări tehnico-economice, expertize şi nu există acte de constatare a avariilor ce ar fi fost produse”46.
După înscenarea aşa-numitor „procese ale sabotorilor”, prin HCM nr. 801 din 8 septembrie 1952, Direcţiunea Generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră a trecut în subordinea Ministerului de Interne, scopul declarat fiind ,,întărirea disciplinei şi ordinei în cadrul lucrărilor de construcţie”47.
După moartea lui Stalin, între 8-13 iulie 1953, conducerea Partidului Comunist Român, în frunte cu Gheorghiu Dej a vizitat Moscova, întâlnindu-se cu liderii sovietici. Cu acest prilej, Nikita Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS a criticat investiţiile enorme, egale cu totalul investiţiilor din agricultură, angajate în activitatea de construcţie a Canalului. Mai mult, liderul sovietic a afirmat: ,,Canalul acesta nu ne uneşte, ci ne desparte. Este o idee ruşinoasă”48. În mod cinic, liderii sovietici nu mai doreau să audă de construcţia Canalului, deşi acţiunea a demarat în urma indicaţiilor sovietice, din anul 1948. După întoarcerea delegaţiei româneşti în ţară, s-a constituit Comisia guvernamentală pentru lichidarea lucrărilor de la Canal, iar la 18 iulie 1953, aceasta a hotărât sistarea oricăror activităţi constructive de pe şantiere49.
La 17 iulie 1953, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 20.404 s-a decis încetarea oficială a lucrărilor de construcţie de la Canal50, urmând ca fondurile alocate şantierelor de la Canal să fie destinate ,,măririi producţiei agricole, alimentare şi a mărfurilor de larg consum, în scopul ridicării nivelului de trai al poporului şi satisfacerea nevoilor mereu crescânde, materiale şi culturale, ale oamenilor muncii”51. Organizatoric, sarcina încheierii operaţiunilor de la Canal a revenit Comisiei de Lichidare a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră52.
Oficial, la mijlocul anilor 1950, nu se putea recunoaşte faptul că ritmul de creştere economică a României în acea perioadă nu putea să permită susţinerea unei lucrări de asemenea anvergură, motivându-se eşecul acţiunii atât prin greşeli de natură tehnică, cât şi prin sabotarea lucrărilor din partea ,,duşmanilor poporului”53. Lucrările de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost reluate, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, 20 de ani mai târziu, în 197354.
44 Generalul Alexandru Petrescu a fost rechemat din rezervă, special pentru acest proces, şi desemnat preşedintele completului de judecată, precizându-i-se de la început scopul misiunii sale: ,,judecarea de urgenţă a unui grup de sabotori de la Canal, ale căror fapte sunt dovedite” urmând să se conformeze indicaţiilor ,,ce le va primi de la organele Securităţii, care se aflau la Constanţa”; Ştefan Mariţiu, op.cit., p. 309.
45 Ibidem, p. 308.
46 ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 156/1968, f. 21.
47 Marian Cojoc, op. cit., p. 34.
48 Mircea Chiriţoiu, Lichidaţi Canalul, liniştit, fără ţipete în ,,Magazin istoric”, nr. 7, iulie 1999, p. 28.
49 Marian Cojoc, op. cit., p. 162.
50 Dintre lucrările realizate pe şantierele Canalului în intervalul 1949-1953, pot fi menţionate: excavaţii realizate în valea Carasu, folosit ulterior drept canal de irigaţii; atelierele mecanice din Medgidia şi uzina termoelectrică de la Ovidiu; mutarea liniei ferate Cernavodă - Saligny de pe amplasamentul Canalului; mutarea staţiei Dorobanţu cu 1 km spre nord pentru executarea podului de la Poarta Albă; construirea unei noi linii ferate (Dorobanţu - Nazarcea – Taşaul) de 34 km cu 5 staţii; realizarea liniei ferate la fabrica de ciment Medgidia; construirea oraşelor Poarta Albă şi Năvodari; Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, fond Colonii şi lagăre de muncă, neinventariat.
51 Ştefan Mariţiu, op. cit., pp. 312-313.
52 Marian Cojoc, op. cit., p. 143.
53 Constantin Cheramidoglu, Regimul de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952), în „Arhivele Totalitarismului”, anul IV, nr. 10, 1/1996, p. 108.
54 Monica Grigore, Oana Ionel, op.cit., p. 115.

“Europeanul” şi “democratul” Vadim (V)

Unde găsim programe noi

Una din variante ar fi site-ul http://www.versiontracker.com/windows/. Sunt şi programe free, iar pentru cei cu alte gusturi există programe şi pentru Mac sau iPhone. Programe ar fi, numai să ne ţină placa de bază, placa video, procesorul şi memoria RAM.

“Europeanul” şi “democratul” Vadim (IV)

Neocomuniştii din PSD şi modelul rusesc

Foştii şi actualii tovarăşi din PSD au încercat, cu destul success, implementarea, în perioada 2001-2004, a “modelului Putin”, adică botniţa pusă presei, corupţie de stat, acceptarea la masa bogaţilor doar a celor care cotizau la PSD. Şi dacă la ruşi se adăuga crima înfăptuită din ordinul tătucului, la noi conştiinţele erau doar cumpărate, cei care nu se vindeau sistemului ticăloşit pesedist fiind condamnaţi la izolare, uitare, sărăcie. Rezultatul celor patru ani de model rusesc a cuprins, şi cuprinde, politizarea actului de justiţie, crearea unei oligarhii ce domină presa, aruncarea în derizoriu a reformei morale din România. Aruncând firimituri unei populaţii sărăcite tot de ei, tovarăşii din PSD îşi menţin forţa politică datorită săracilor acestei ţări (săraci mai mult cu duhul). O Românie cu o clasă de mijloc undeva pe la 80% din populaţie i-ar arunca pe neocomunişti la lada de gunoi a istoriei. Din păcate, datorită şi crizei, tovarăşii pesedişti au un onorabil 30% din voturi. Mare procentul pentru urmaşii Anei Pauker şi Bodnarenko. Dar să nu uităm de unde au plecat: 101% pe timpul “Cârmaciului”, 80% pe timpul FSN-ului şi spre 40% prin 2004. Spre binele României, acest partid neocomunist trebuie să scadă în continuare. Sper să-i ajute Marx, Engels, Lenin şi, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, tătucul Iliescu.

“Europeanul” şi “democratul” Vadim (III)

Analiza dictaturii comuniste (LI)

Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953)
Începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost decisă în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din ,,programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”1. Pe baza hotărârii luate în cadrul Biroului Politic2, Consiliul de Miniştri a emis, în aceeaşi zi, Hotărârea nr. 505, referitoare la ,,începerea lucrărilor pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră”3. Principalele scopuri ale construirii Canalului erau, potrivit hotărârii de înfiinţare, de a asigura ,,transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu acest ţinut, asanarea Văii Carasu”4. Organismul abilitat pentru executarea tuturor operaţiunilor de ,,proiectare, studii şi construcţii montaj” era Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre–Marea Neagră, subordonată direct Consiliului de Miniştri5. Primul director general al Direcţiei Generale a Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, Gheorghe Hossu, urmat, în perioada 1951-1952, de Mayer Grunberg şi Vasile Posteucă, până în 19536.
La 22 iunie 1949, prin HCM nr. 613 a fost adoptat Memoriul tehnico-economic al lucrărilor de Canal, elaborat de o comisie sovieto-română7, iar Direcţia Generală a Canalului a solicitat ministerelor să ceară întreprinderilor din subordine recrutarea de personal pentru şantierele de la Canal8.
Lucrările au început în vara anului 1949, mai întâi cu acţiunile pregătitoare: construcţia barăcilor pentru muncitori, căi de comunicaţie şi acces spre şantiere, modificări de linii ferate, instalaţii de apă9. La 3 septembrie 1949, a apărut ziarul ,,Canalul Dunăre-Marea Neagră”, organul de presă al comitetului de partid, al comitetului sindical şi al Direcţiunii Generale a Canalului. În primul număr era reprodusă cuvântarea Anei Pauker, rostită cu prilejul sărbătorii a cinci ani de la actul de la 23 august 1944, referitoare la Canal, care urma să fie construit ,,fără burghezie şi împotriva ei”10.
Forţa de muncă de pe şantierele Canalului provenea din trei zone distincte: munca liberă plătită, cu oameni provenind din diverse categorii sociale, cu profesii diferite, recrutaţi din toată ţara11; militari în termen, din care unii lucrau în construcţii, în timp ce alţii erau însărcinaţi cu paza
1 În expunerea sa, Gheorghiu Dej a subliniat: ,,Problema construirii Canalului a preocupat anumite cercuri legate de vechile regimuri, dar au rămas simple deziderate, pentru că sistemul capitalist nu îngăduia lucrări mari, care nu aveau în vedere profiturile, ci îmbunătăţirea situaţiei maselor muncitoare”; ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 5.
2 În şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949, Chivu Stoica a precizat că această lucrare ,,are o importanţă istorică întrucât construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator, unde se vor creia cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică”; ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 6.
3 Potrivit inginerului Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, ideea construirii Canalului ar fi fost sugerată comuniştilor români de Stalin cu ocazia vizitei la Moscova din 1948; Lavinia Betea, Paul Sfetcu, Stalin decide: construiţi Canalul! în „Magazin istoric”, anul XXXI, nr. 12 (369), decembrie 1997, pp. 13-14.
4 „Buletinul Oficial al RPR“, nr. 33, 26 mai 1949, p. 1.
5 Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2001, p. 16.
6 Ibidem, p. 17.
7 Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 613/1949 a fost pus la Dispoziţia Direcţiei Generale a Canalului, un fond de 8,1 miliarde lei pentru lucrările de proiectare, cercetare şi construcţie necesare în anul 1949; ANIC, CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 181/1949, f. 2.
8 Era nevoie de topografi, ingineri, tehnicieni, sudori, fierari, tâmplari, lăcătuşi, dar şi personal administrativ şi auxiliar, iar în Bucureşti şi principalele oraşe ale ţării s-au înfiinţat birouri de recrutare a forţei de muncă pentru Canal; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 165.
9 ANIC, fond CC al PCR - Secţia Organizatorică, dosar nr. 181/1949, f. 2.
10 De altfel, această lozincă a fost instalată pe un stâlp în faţa cantinei muncitoreşti de la Cernavodă; Doina Jela, Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (29 august–1 septembrie 1952), Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 32.
11 Doina Jela, Canalul Morţii, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 129.
obiectivelor sau a deţinuţilor; munca forţată a deţinuţilor, în marea lor majoritate politici, cu condamnări administrative sau penale. Consideraţi în actele oficiale drept ,,forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti” şi având statutul de ,,colonişti MAI”, deţinuţii au reprezentat categoria umană supusă la cele mai grele munci de la Canal12.
La 24 martie 1950, la nivelul conducerii Ministerului de Interne, în prezenţa lui Marin Jianu, ministru adjunct, a generalului Alexandru Nicolschi şi a colonelului Gavril Birtaş, s-a discutat utilizarea deţinuţilor din penitenciare la ,,diferite munci în interior şi exterior”, hotărându-se folosirea pe şantierele de la Canal a următoarelor categorii de deţinuţi: ,,condamnaţii pentru port ilegal de armă şi pentru trecere frauduloasă de frontieră, cu pedepse până la 12 ani, condamnaţii cu pedepse până la 10 ani, pentru infracţiuni politice ca uneltiri împotriva ordinii sociale şi anume: răspândirea de zvonuri sau informaţii false, privitoare la situaţiunea economică a ţării, nemulţumiri ale populaţiei etc. (art. 198 C.P.), instigarea locuitorilor de a se ridica contra ordinii constituţionale şi sociale şi uneltire contra ordinii sociale (art. 207-209 C.P.), încercarea de a provoca răsvrătire (art. 210 C.P.), producerea dezordinei în Stat prin uzurparea de funcţiuni militare (art. 121 C.P. ), crimele şi delictele prevăzute în art. 213 şi 214 C.P., omisiunea denunţării infracţiunilor contra liniştii publice (art. 337 C.P.) adică a asocierii pentru comitere de crime şi delicte (art. 315 C.P.), a organizării în formaţiuni militare fără încuviinţarea autorităţilor (art. 326 C.P. ), a fabricării, transportării şi păstrării de arme şi explozibile (art. 335 C.P.), aţâţarea contra liniştii publice, adică purtarea de embleme, steaguri, uniforme nepermise de lege, îndemnarea la desordine (art. 323-324, 328, 329, 331 C.P.), strângerea, fabricarea, transportarea sau păstrarea în mod clandestin de arme, muniţii de orice fel, maşini infernale în scop de a le întrebuinţa el însuşi sau a le da făcătorilor de rele (art. 335-336 C.P.), răspândire de publicaţii interzise, adică reproducerea, vânzarea sau distribuirea de scrieri, desene sau imprimate, interzise de autorităţile în drept (art. 325 C.P.), instigarea publică, adică instigarea directă a publicului la nesupunere către legi sau către autorităţi sau la comiterea de crime sau delicte (art. 327 C.P.), precum şi încercarea de a întreprinde sau întreprinderea de acţiuni împotriva formei de guvernământ democratice, injuria rasială, adică atingerea în orice mod a onoarei sau prestigiului naţionalităţilor conlocuitoare sau a unei persoane şi aplicarea de tratamente diferenţiate pe temeiul de rasă, limbă etc (art. 327 bis şi 330 C.P.)”13.
Numărul deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal a variat în funcţie de amploarea lucrărilor, remarcându-se o creştere numerică semnificativă: de la 19,2% în septembrie 1949 şi 20,7% în iunie 1950, se ajunge la 43,8% în luna mai 1951, pentru ca, în noiembrie 1952, deţinuţii să ajungă la 82,5% din totalul muncitorilor de la Canal. Pe parcursul anului 1953, efectivul de deţinuţi a evoluat de la 47,5 în trimestrul I, la 62,4% în trimestrul III14. Sugestiv pentru modul în care se făceau internările administrative este declaraţia din 16 martie 1968 a col. Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953: ,,Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi, în general, pentru nevoile necesare construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul [Gheorghe] Hossu, directorul general al Canalului, dădea telefon tovarăşului Teohari [Georgescu, ministrul de Interne] şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru [Mişu, şeful Direcţiei Anchete a Securităţii] care împărţea sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare regiune. Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului”15.
Proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră prevedea un traseu ce urma valea Carasu, din Cernavodă spre Poarta Albă, apoi spre nord prin dealul Nazarcea spre Năvodari, debuşând în mare prin portul Taşaul, Capul Midia de azi, având o lungime de 65-70 de km, de-a lungul căreia erau înşirate mai multe colonii de muncă forţată16: Cernavodă (Columbia), cu un efectiv variind între 1200
12 Marian Cojoc, op.cit., p. 69.
13 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), studiu introductiv de Dennis Deletant, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 105-106.
14 Exprimate în cifre, aceste procente înseamnă 6400 deţinuţi în septembrie 1949, 5382 în iunie 1950, aproximativ 15 000 în vara anului 1950, 20 768 în noiembrie 1952, 20 193 în aprilie 1953 şi 14 244 în iulie 1953; Marian Cojoc, op.cit., pp. 73-77.
15 ACNSAS, fond D, dosar nr. 54, vol. 3, ff. 60-61.
16 Un fost deţinut politic descrie cum arăta o colonie de muncă de la Canal: „Lagărul, dreptunghiular şi în pantă, era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de cel puţin 3 metri, cele două şiruri de pari şi de sârmă ghimpată fiind la câţiva metri unul de altul, şi străjuite fiind la colţuri şi, din loc în loc, în lungul laturilor – şi
şi 8000 de deţinuţi; Saligny, cu un efectiv ce a variat între 2000 şi 8000 de deţinuţi, majoritatea femei, deţinutele condamnate politic fiind amestecate cu cele de drept comun; Km 5, cu circa 2000 de deţinuţi; Km 31, cu aproximativ 1500 de deţinuţi; Poarta Albă, cu un efectiv care a variat între 10 000 şi 12 000 de deţinuţi; Galeş cu aproximativ 3000 de deţinuţi; Noua Culme, cu un efectiv variind între 2000 şi 7500 de deţinuţi; Taşaul, cu circa 1500 de deţinuţi; Peninsula, numită şi Valea Neagră, cu un efectiv între 6000 şi 8500 de deţinuţi; Capul Midia17, cu un efectiv ce varia între 500 şi 2500 de deţinuţi. De asemenea, mai funcţionau două lagăre speciale la Eforie cu 300 de deţinuţi şi Constanţa (Stadion) cu 400 de deţinuţi, cât si lagărele auxiliare, aşa-numitele întreprinderi agricole, de la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi, Năvodari şi Castelu18.
Colonia de la Cernavodă, situată în partea nordică a localităţii, era considerat un lagăr special pentru deţinuţii ,,contrarevoluţionari” folosiţi la diferite lucrări de excavaţii19. Poarta Albă a fost cea mai mare colonie de muncă de la Canal, în luna iunie 1950, colonia având peste 6000 de deţinuţi, iar în martie 1952, erau aproximativ 12 000. Rata mortalităţii era foarte ridicată, doar într-o singură zi, 17 februarie 1953, au murit 10 deţinuţi20. Norma zilnică de muncă era de 3m3 de pământ excavat de către fiecare deţinut, transportul cu roaba la 100-150 de metri, încărcări şi descărcări de vagoane cu o normă de 7m3/deţinut/zi, construirea de barăci şi clădiri, sfărâmarea pietrei la carieră sau construirea de căi
desigur la poartă –, de câte un observator înalt, cu acoperiş, tronconic şi deschis spre cele patru puncte cardinale, astfel încât santinela de pe platforma lor să poată vedea pe oricine s-ar apropia de gardurile de sârmă, fie din interiorul lagărului, fie din afara lui. Lângă poartă pe stânga, se afla clădirea administraţiei lagărului, unde-şi avea biroul şi comandantul, dar, bineînţeles, locuinţele tuturor securiştilor se aflau peste drum de lagăr, unde erau şi barăcile soldaţilor. În interior, de-a lungul reţelelor de sârmă, pământul era arat şi greblat proaspăt pe o lăţime de câţiva metri. De-a lungul celor două laturi lungi ale platoului, se aflau înşirate în paralel o serie de barăci, lungi de circa 20 de metri, intrarea era la mijloc într-un fel de mic vestibul, din care se deschideau cămăruţe – pentru brigadieri – iar în dreapta şi stânga câte o încăpere mare, cu priciuri duble pe două laturi, o sobă pe una din laturile înguste şi două-trei ferestre pe una din laturile lungi. Acesta era planul celor mai multe dintre barăci, deşi mai erau şi unele de alte dimensiuni şi în alt fel împărţite în interior, pentru bucătăria lagărului, pentru magazii, pentru infirmerie şi, bineînţeles, pentru administraţia lagărului şi pentru corpul de gardă. În mijlocul lagărului era un spaţiu liber de cel puţin un hectar, în pantă, ca tot terenul, numit platou, pe care erau adunaţi deţinuţii pentru orice formalitate oficială, ca şi pentru formarea brigăzilor dimineaţa înainte de pornirea la lucru”; Vladimir Dumitrescu, Închisorile mele. Memorii, postfaţă de Silvia Marinescu-Bîlcu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, pp. 18-19.
17 Referitor la regimul aplicat în coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut politic, medic de profesie, a declarat în timpul anchetei din 1953: ,,Deţinuţii erau scoşi la muncă continuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără nici un repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veştmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa”; Monica Grigore, Oana Ionel, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei în vol. Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004, p. 102.
18 Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, fond colonii şi lagăre de muncă, neinventariat.
19 Un fost deţinut de la Cernavodă, a dezvăluit, în timpul anchetelor, abuzurile la care erau supuşi deţinuţii: ,,Într-o dimineaţă am asistat la o nouă scenă din aceiaşi piesă. În timp ce detaşamentele ieşeau pe poartă pentru a se aduna la locul de muncă, doi-trei epileptici au căzut din cauza bolii pe care o aveau chiar în faţa porţii de la ieşire. Brigadierul [Nicolae] Cârcu cu toate că era iarnă grea, zăpadă şi ger, n-a binevoit să aprobe ca aceşti nenorociţi să fie ridicaţi din zăpada unde căzuseră. Ba din contră a ordonat ultimului detaşament care urma să iasă pe poartă să treacă peste ei călcându-i. Cu toate acestea n-a fost nici unul din cei 80 din front s-o facă, cu toate că privirile d-lui prim erau îndreptate spre picioarele celor care nu vroiau să execute ordinul său. În acelaşi timp însă o căruţă încărcată cu gunoi trasă de doi cai se îndrepta spre poartă. Un gând diabolic îi împinge până acolo bestialitatea, încât îi comandă căruţaşului să treacă cu caii şi căruţa peste cele trei epave nenorocite culcate în zăpadă, lucru pe care încearcă să-l şi facă căruţaşul, fără pic de şovăire, însă în ultimul moment, cei trei au fost traşi de sub copitele cailor de câţiva deţinuţi”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 21.
20 Într-o declaraţie din 16 martie 1968, colonelul Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953, a menţionat: ,,În colonia de la Cernavodă în iarna anului 1952-1953 au murit peste 70 de deţinuţi, bolnavi şi bătrâni, aduşi din diferite penitenciare din ţară”; ACNSAS, fond D, dosar 54, vol. 3, f. 63. 92
ferate21. La Saligny, la câţiva kilometri de Dunăre, se lucra cu roaba, se descărcau şi se încărcau vagoane cu pământ scos din săparea Canalului, iar la Capul Midia22, colonia cea mai îndepărtată şi mai inaccesibilă, la patruzeci de kilometri de portul Constanţa, după cum nota un fost deţinut politic ,,munca era dintre cele mai grele, regimul cel mai inuman, iar şefii cei mai crunţi”23. Deţinuţii trebuiau sa facă blocuri mari de ciment de aproximativ o tonă, pentru construcţia unui dig, iar totul se făcea manual: transportul sacilor de ciment, amestecarea cimentului cu lopata, transportarea cimentului în forme pe tărgi supraîncărcate24.
La colonia de la Midia, în luna martie 1952, deţinuţii munceau la ecluza care trebuia să facă legătura între Canal şi lacul Taşaul, iar pentru aceasta era nevoie să se sape o porţiune de plajă, care era de fapt o masă stâncoasă. Artificierii dinamitau peretele, deţinuţii spărgeau piatra şi o încărcau în vagoneţi, de unde era transportată la marginea lacului Taşaul şi descărcată, tot de deţinuţi. Norma era de trei vagoneţi pe zi. Infiltraţiile de apă făceau ca deţinuţii să muncească 12 ore pe zi cu picioarele în apa rece de 3-4ºC. Se muncea continuu, schimburile alternând de la 8 dimineaţa la 8 seara şi de la 8 seara la 8 dimineaţa.
Colonia de muncă Km 31 era considerată unitate de pedeapsă, aici lucrând împreună deţinuţi politici, frontierişti şi cei de drept comun. Un fost deţinut politic descrie în memoriile sale atmosfera din această colonie: „Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câte o dată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă, se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 m, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Intram în apă, şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere. Seara, ajungeam la barăci morţi de oboseală, mâncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa, când venea deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu obielele şi bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După numărare, plecam cu cântec la locul de muncă”25. Peninsula, numită şi Valea Neagră, situată la 20 km de Midia, era specializată în munca la carierele de piatră, iar deţinuţii trebuiau să scoată blocuri enorme pentru diguri, piatra fiind spartă cu ciocanul şi cărată manual la vagoane, pentru a fi folosită pentru susţinerea liniilor ferate şi a drumurilor din lagăre. Această muncă era foarte dură, aici fiind trimişi deţinuţii cu pedepse mari.
Coloniile de muncă de la Canal era conduse de un comandant, secondat de un adjunct, în timp ce ofiţerul operativ, însărcinat cu activitatea informativă din colonie, conducea un birou special, format din câţiva ofiţeri şi un număr semnificativ de informatori, prin intermediul cărora ştia tot ce se întâmplă în colonie. Paza era asigurată de militari în termen, iar coloniile erau înconjurate de garduri duble de sârmă ghimpată, înalte de 3-4 metri de-a lungul cărora erau miradoare cu soldaţi înarmaţi cu puşti mitralieră, ce aveau ordin să tragă după trei somaţii rapide: ,,Lagărul era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de 3-4 metri, de-a lungul căreia erau miradoare din care, cu puştile mitralieră în poziţie de tragere, soldaţii supravegheau toate mişcările deţinuţilor. Era strict interzis să te apropii la mai puţin trei-patru metri de această reţea, sub ameninţarea deschiderii focului armelor automate din miradoare. Cel care făcea imprudenţa să intre în această zonă foarte vag delimitată era
21 Un fost deţinut politic de la Canal nota în memoriile sale: ,,La Poarta Albă ca să mutăm 1 km de cale ferată la o distanţă de 200 m, desfăceam calea ferată în 10 tronsoane de câte 100 m. Între două traverse intra câte un om şi, astfel, 100 de oameni se înşirau între cele 2 şine. La comanda brigadierului ridicam cu toată puterea. Fiecare dintre noi trebuia să se angajeze cu maximum de efort pentru a disloca calea ferată. Dacă nu reuşeam, foloseam ranga sau lomul [rangă de oţel folosită în operaţiile de aşezare a şinelor de cale ferată]. După ce o dislocam, toţi cei 100 intram între traverse, prindeam fiecare cu nădejde şi, la comandă, ridicam şi porneam spre locul unde trebuia să o montăm”; Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 135
22 În timpul anchetei privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut de la Capu Midia a declarat: ,,Bolnavi cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei erau trimişi în cârji la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe şantier deţinuţi morţi de frig sau în agonie”; ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 34.
23 Constantin Cesianu, Salvat din infern, traducere de Maria Alexe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp. 309-310.
24 Ibidem, p. 170.
25 Gheorghe Bâgu, op. cit., p. 132.

“Europeanul” şi “democratul” Vadim (II)

Şi infractorii români sunt reprezentaţi în Parlamentul European

M-am întrebat de multe ori pe când România, o ţară intens mediatizată pentru infractorii pe care-i “dăruieşte” Occidentului, va avea un reprezentant în Parlamentul European (PE). Acest moment se pare că a sosit: George Becali, anchetat penal, este ales parlamentar european. În orice ţară civilizată, numai simpla bănuială că ai făcut fapte ilegale te scoate din circuitul politic. În România, Becali este trimis în judecată, arestat preventiv, are interdicţii juridice, şi totuşi este reprezentantul României în PE (?!). Aici nu se pune problema dacă este vinovat sau nu, nu se pune problema dacă justiţia de cacao din România îşi face treaba sau nu, problema se pune simplu: un individ trimis în judecată pentru sechestrarea de persoane şi alte fapte incriminate de Codul penal este reprezentantul României în PE. Acum se ştie clar şi procentul infractorilor din România: aproximativ 9 %. Oare care-i procentul în Congo?

“Europeanul” şi “democratul” Vadim (I)

19 ani de la instaurarea “democraţiei bâtei”

14 iunie 1990 a însemnat confiscarea definitivă a visului apariţiei în România a unei democraţiei autentice, fără membrii marcanţi ai nomenclaturii comuniste. Prin aducerea minerilor şi asmuţirea lor de către securişti împotriva oamenilor nevinovaţi şi a partidelor de opoziţie, eşalonul doi al pcr şi foştii securişti au făcut pasul decisiv pentru ceea ce avea să urmeze în România: confiscarea proprietăţii publice de către fosta nomenclatură bolşevică şi foştii securişti transformaţi în oameni de afaceri, din conturile dictatorului şi alţi bani negri proveniţi din vânzarea armelor au apărut posturi tv ce au demolat orice deontologie profesională (vezi antenuţele lui Felix), instaurarea în România a legii bunului plac şi a culpabilitaţii generale, a sentimentului că toţi am fost comunişti, că toţi sumtem vinovaţi pentru dezastrul moral, juridic şi economic al României. De fapt, vinovaţii sunt mult mai puţini (doar maxim câteva sute), dar ceaţa întreţinută de foştii bolşevici şi comunişti îi ajută să nu apară niciodată în faţa justiţiei pe cei care au menţinut şi propulsat minciuna, hoţia, nedreptatea, ineficienţa, nepotismul şi alte rele ale dictaturii comuniste. Îi dorim lui Ion Iliescu şi camarilei sale să trăiască peste o sută de ani, pentru a realiza că între cei o sută de ani şi cei douăzeci ai tinerilor ucişi sau schilodiţi de mineri există o singură mare diferenţă: cei din urmă vor rămâne în memoria noastră pentru curajul şi frumuseţea faptei lor, iar torţionarii vor ajunge acolo unde ajung toate gunoaiele: la lada de gunoi a istoriei.