A şaptea dimensiune: File din isteria comunismului românesc (XVII)

Tovarăşul domn doctor Petru Groza (II)

Celebrul doctor Petru Groza, şeful Frontului Plugarilor, înfiinţat în ’33 după plecarea din Partidul Poporului, şi şeful Consiliului de Miniştri care a guvernat România între 6 martie ’45 şi 30 noiembrie ’46, a fost un personaj halucinant şi ilustrativ pentru perioada anilor ’30-’40, o perioadă deosebit de contorsionată din viaţa bunicilor noştri. După prăpădul comunist, tindem să vedem anii premergători venirii la putere a lui Dej ca fiind o splendidă zonă roz din istoria României moderne, însă, chiar şi la o examinare superficială, dar cât de cât onestă, lucrurile nu par a fi stat nici pe departe aşa. Lupta pentru putere era în anii interbelici la fel de acerbă ca azi şi, tot ca azi, politicianismul, alianţele conjuncturale, trădările şi corupţia înfloreau nestingherit într-un cadru care, chiar dacă formal putea fi numit democratic, în realitate era cât se poate de oligarchic, abuziv şi corupt. Figuri importante ale martirajului de la Aiud şi Gherla de mai târziu se remarcaseră în politica interbelică prin acte politice nu tocmai demne de aura de eroi pe care le-o va conferi moartea penitenciară. Dar să revenim la Petru Groza şi al faptele sale de arme politice. După o scurtă perioadă în care a jucat la Bucureşti în liga mare a politicienilor de Dîmboviţa, Groza se retrage, după căderea Guvernului Averescu, la Deva, unde continuă să-şi vadă de afacerile prospere cu cherestea, cu bănci, hoteluri şi cu multele societăţi comerciale în care era implicat. Numai că, din amestecul acesta de provincialism frustrant, antipoliticianism şi puţin ortodoxism ardelean, Groza începe să vireze, pe la începutul anilor ’30, către comunism. Punctul zero, revelaţia personală, îl constituie, din câte se pare, întâlnirea avută la Cluj cu un anume Kohn Hillel, un evreu sionist transilvănean, convertit la comunism şi care s-a ocupat îndeaproape de educaţia marxistă a lui Groza. Totuşi, injecţia bolşevică şi-a făcut greu efectul în mintea lui Groza, care a oscilat mai mult de un deceniu între a accepta ideile marxist-leniniste sau un anumit stângism de sorginte naţională. În orice caz, nu e deloc clar dacă s-a suit în trenul comuniştilor cu arme şi bagaje, la sfârşitul războiului, din convingere sau dintr-un soi de oportunism resentimentar, amestecat cu niţel misticism social. Răspunsul e greu de dat, mai ales că, în perioada anilor ’30, Groza a avut legături mai clare sau mai obscure, mai strânse sau mai laxe cam cu toţi politicienii vremii. A mers în alianţă şi cu ţărăniştii, Maniu şi Coposu îl vizitau des la casa lui de la Băcia, dar a semnat şi celebrul acord de la Ţebea, sub Gorunul lui Horea, cu Blocul Democratic, condus din umbră de comunişti. În orice caz, în ’45 a fost impus de Vîşinski, vicecomisarul de politică externă al URSS, care a venit la Bucureşti chitit să-l înlocuiască pe generalul Rădescu. Groza a fost soluţia optimă pentru Moscova în acel moment pentru a trece la preluarea puterii prin celebra tehnică a „salamului”, omologată de şeful PC ungar, Rakosi, adică eliminarea prin feliere măruntă a partidelor adverse. Petru Groza a fost unul dintre zecile şi sutele de feliatoare găsite de sovietici la faţa locului. A murit în ’58, după ce din ’52, când îi predase cheile guvernului lui Dej, devenise preşedinte al Marii Adunări Naţionale.