A şaptea dimensiune: File din isteria comunismului românesc (XVI)

Tovarăşul domn doctor Petru Groza (I)

Un celebru, la vremea lui, membru al CC al PCUS, Tomski, zicea în 1922, nu fără umor negru, că lor, comuniştilor ruşi, li se aduc acuze din Vest cum că ar fi instaurat regimul unui singur partid. Ei bine, zicea Tomski, „lumea se înşală, pentru că la noi sunt mai multe partide, numai că unul stă la putere şi celelalte în închisoare”. Trecând peste faptul că peste câţiva ani Tomski îngroşa rândurilor deportaţilor în Gulag, vorbele lui sunt îndeajuns de ilustrative pentru situaţia de după 1945 din mai tot spaţiul est-european, aflat sub stăpânire sovietică. Până la moartea lui Stalin, în ’53, procesul sovietizării a fost un experiment controlat, în care cizma a apăsat progresiv pe grumazul firav al democraţiilor estice, şi-aşa distruse de război. În afară de Iugoslavia lui Tito şi de Albania lui Enver Hoxha, care au intrat imediat după ’45 într-un process direct şi accelerat de sovietizare, toate celelalte ţări peste care se lăsa încet Cortina de Fier au plecat spre comunism târâş. De bază a fost „tactica frontului naţional”, prin care comuniştii debarcaţi de la Moscova imediat după cucerirea ţărilor lor de către Armata Roşie trebuiau să creeze alianţe cu social-democraţii, în cazul românesc cu aripa Rădăceanu-Voitec, să-şi hărţuiască cu sprijinul direct, dar discret la început, al consilierilor sovietici şi agenţilor NKVD adversarii politici, să măsluiască alegerile şi să preia puterea printr-un joc de-a democraţia burgheză. Apoi, urma preluarea ministerelor-cheie (Apărare, Interne, Justiţie), eliminarea monarhiilor unde era cazul, adoptarea unor constituţii republicane, naţionalizarea şi arestarea vechilor elite. Din Polonia până în România, lucrurile au stat aproape identic şi toată această mişcare a fost efectul prudenţei lui Stalin, care-si dorea păstrarea cât mai mult timp cu putinţă a alianţei cu anglo-americanii din teama, istorică pentru un ţar, fie el şi comunist, de a nu putea instaura pacea după câştigarea unui război. La noi, unul dintre personajele-cheie ale acestei tranziţii de la dictatura antonesciană la dictatura proletară a fost celebrul dr. Petru Groza sau, dacă vreţi, Pătru, cum îl alinta Dej. Oricum, Groza a fost un personaj. Ardelean, vanitos, dandy de provincie, bancher şi om de afaceri din Deva, fieful său electoral şi de business, unde avea afaceri înfloritoare şi unde şi-a construit o vilă impresionantă, Groza a fost un apropiat al lui Averescu şi, ca să-l cităm pe Iorga (nu neapărat fiindcă ar avea dreptate), unul dintre „fripturiştii” săi de nădejde. În 1927, la doar 35 de ani, Petru Groza era deja cel mai tânăr ministru al Lucrărilor Publice din Guvernul Averescu şi, în plus, făcea gesturi eroice contra corupţiei interbelice. S-a luptat cu Regele Ferdinand şi a obţinut semnătura sa pe actul de demitere a şefului Direcţiei Generale din minister, un anume inginer Bănescu, care trăgea bani din bugetul statului sub pretextul că sunt destinaţi unor lucrări imaginare la palatal Peleş şi la construirea unui drum între Constanţa şi Balcic, lucrări puse pe seama rugăminţilor speciale ale Reginei Maria. După cârcoteli şi nazuri, Ferdinand e forţat de documentele puse sub nas de Groza să-l demită pe Bănescu, fost coleg de şcoală cu Brătienii şi amic bun de-a lor, dar şi să-l scoată de la suflet pe tânărul ministru, care, la rândul lui, pare-se că s-a supărat irevocabil pe ideea de monarhie.