File din isteria comunismului românesc (XV)

Pătrăşcanu, singurul marxist român

Cu ceva timp în urmă, căutând ediţii mizere de traduceri sovietice din anii ’50, un anticar bruneţel de trotuar, văzându-mă că mă uit încântat la reproducerea unei gravuri cu Stalin, făcute de un anume Pavlov, un fel de gravor de curte al dictatorului, m-a întrebat dacă mă uit după vreun autor anume. I-am zis că nu şi l-am întrebat aşa, într-o doară, dacă are cărţi scrise de comunişti români, iar el, pe un ton de academician versat, mi-a zis, uimindu-mă complet: „N-a existat, şefu’, nici un comunist român în afară de Pătrăşcanu, dar l-au omorât şi p-ăla”. Am zâmbit. Avea dreptate. Aşadar, Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul marxist get-beget al PCR-ului, a fost băcăuan prin naştere şi intelectual din familie, taică-său, D.D. Pătrăşcanu fusese un istoric şi un prozator destul de cunoscut la începutul veacului trecut. Lucreţiu s-a lipit de marxism în facultate, când a şi intrat în partid, unde s-a aruncat vertiginos spre vârful ierarhiei. A umblat pe la congresele Kominternului şi poziţia sa susţinută energic la congresul de la Harkov, din 1928, cum că basarabenii sunt români, a răsunat ca o lovitură de topor la Moscova, dar şi în pădurea de alogeni din fruntea PCR. În 1931 a ajuns deputat din partea unei formaţiuni politice conjuncturale, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc. În tulburii ani ’40, Pătrăşcanu a fost un pion politic comunist extrem de versatil pe tabla de joc, având rolul de lider la negocierile cu ţărăniştii şi liberalii pentru răsturnarea regimului Antonescu, pentru a fi apoi ministru de Justiţie în cabinetul Sănătescu. Însă în acele clipe, venise vremea ca fronda lui intelectualistă, marxismul cu ifose teoretice şi, mai ales, românismul imprudent să-i fie scoase pe nas de colegii lui cu preferinţe ceva mai sovietizante. Îl mănâncă în cur să spună în ’46, la un miting al studenţilor de la Cluj, că „înainte de a fi comunist, e român” şi la nici doi ani după, în ’48, e arestat în comun acord de către Dej şi Pauker, care pe vremea aia erau tovarăşi buni. Pătrăşcanu a fost ucis în aprilie 1954, sub acuzaţia de spionaj, la capătul unui proces de tip stalinist în care i s-au aruncat în cap toate zoaiele posibile. În realitate, moartea lui a fost rezultatul unei conspiraţii între grupurile Dej şi Pauker pentru eliminarea singurului intelectual comunist veritabil, pasibil de a deveni un pol de atracţie pentru cei tentaţi de aerul ceva mai respirabil al destalinizării. E, ca să înţelegeţi mai bine, tehnica din Nemuritorul în care, la final, trebuie să rămână doar unul singur. În fond, cam la asta se rezumă lupta proletariatului pentru construirea unei societăţi mai bune şi mai drepte. A fost reabilitat la Plenara din 1968 – după ce, în 1966, se înfiinţase o comisie pentru investigarea, vezi Doamne, abuzurilor din perioada stalinistă. Unele din rezultate au fost puse pe tavă direct de către Ceauşescu, care a încercat şi a reuşit astfel să se debaraseze de vechea gardă dejistă. Săracul Pătrăşcanu, chiar şi mort a fost bun încă o dată pentru comunismul românesc, de data asta în varianta Ceauşescu.

Preluare din „Academia Caţavencu”, nr.18/2009, autor Alin Ionescu.