27 septembrie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXXXI)


Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Scopul, obiectivele şi circumstanţele recrutării

Urmărirea informativă din motivele arătate mai sus intra în sarcina Direcţiei I a Securităţii (informaţii interne) sau a echivalentului său la nivel local, Serviciul 1 din inspectoratele judeţene804. În principiu, constituirea şi extinderea reţelei de informatori de către celelalte direcţii sau servicii era motivată prin specificul muncii: informaţii economice, contraspionaj, informaţii externe, cercetări penale etc. Alfel spus, fiecare direcţie recruta în principal în scopul culegerii de informaţii din domeniul pe care îl supraveghea şi pentru care fusese înfiinţată. Existenţa unor linii de muncă diferite de profilul Direcţiei I, cu o încărcătură ideologică mai puţin evidentă, este argumentul preferat de apărătorii distincţiei „Securitate represivă” – „Securitate protectivă”, în care ultima reprezintă interesul naţional. Ca o primă observaţie generală, trebuie spus că şi reţeaua informativă a Direcţiilor cu profile de muncă aparent „neutre” ideologic avea ca sarcină nespecifică, dar permanentă, culegerea de informaţii utile Direcţiei I. Pe lângă supravegherea procesului de producţie, prevenirea fraudelor, a pierderilor, sabotajelor sau accidentelor, informatorii acestor unităţi centrale şi teritoriale urmăreau obligatoriu şi „starea de spirit”, comentariile şi nemulţumirile colegilor, prin care se puteau preveni acţiuni de protest, tentative de emigrare, redactarea de materiale cu conţinut critic sau contestatar etc. Astfel de informaţii erau transmise imediat ofiţerilor de la Serviciul 1 sau de la Direcţia I, fiind prelucrate în sensul unei supravegheri generale a populaţiei. În concluzie, delimitarea formală a liniilor de muncă nu impunea restricţii în privinţa recrutării şi dirijării informatorilor, nu „specializa” decât la modul general activitatea acestora şi, prin urmare, nu exclude ab initio comiterea faptelor de poliţie politică805.
Motivul recrutării informatorilor coincide cu însăşi raţiunea de a fi a Securităţii, şi anume, supravegherea întregii populaţii şi a tuturor activităţilor desfăşurate pe teritoriul României, astfel încât stabilitatea deplină a regimului comunist să fie asigurată. Metodele de recrutare şi modul de lucru în reţea sunt consecinţa directă a acestui scop gigantesc, instituit pe criterii strict ideologice, şi nu funcţionale. Atât în formele „slabe” de urmărire (supravegherea informativă generală, mapa de lucru sau mapa de verificare), cât şi în cele mai intense (prin dosar
804 Valabil pentru toată perioada de funcţionare a Securităţii, exceptând intervalul 1953-1967, când profilul Direcţiei I au fost informaţiile externe. În rest, liniile de muncă ale principalelor direcţii au fost următoarele, în intervalul 1967-1989: Direcţia I – Informaţii interne; Direcţia II – Contrainformaţii economice; Direcţia III – Contraspionaj; Direcţia IV – Contrainformaţii militare; Direcţia V – Securitate şi gardă demnitari; Direcţia VI – Cercetări penale (fostă Direcţia X, anchete penale – 1967-1972); Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE, 1967-1972), transformată în Departamentul de Informaţii Externe (DIE - 1972), respectiv Centrul de Informaţii Externe (CIE – 1978-1989). La acestea se adaugă unităţile sau serviciile speciale, cu atribuţii ca instalare şi exploatare a tehnicii operative („T”), filajul („F”), interceptarea şi controlul corespondenţei („S”), apărarea secretului de stat („C”) şi dezinformarea („D”). La nivelul inspectoratelor judeţene, liniile de muncă se regăseau în numărul serviciului: Serviciul 1 pentru informaţii interne, Serviciul 2 pentru contrainformaţii economice ş.a.m.d. Corespondentul DIE/CIE era Grupa Operativă Teritorială (GOT - UM 0544).
805 O bună ilustrare a exploatării informaţiilor privind „starea de spirit” şi comentariile de natură politică în dosare de urmărire deschise din motive economice se regăseşte în ACNSAS, fond I, dosar nr. 782.

de urmărire informativă sau urmărire cu prioritate), recrutarea şi utilizarea surselor sunt decisive, respectând obligatoriu aceleaşi reguli.
Metodele de recrutare
Indiferent de circumstanţele în care se făcea introducerea în reţea a unei surse noi – în detenţie sau în libertate – ea era precedată de „punctare” şi de un studiu detaliat, care avansa de la informaţiile biografice obişnuite (obţinute de la vecini, colegi de şcoală sau de serviciu, prieteni sau rude, şi consemnate în rapoarte de investigaţii) la un comentariu psihologic nuanţat, în care se evaluau: gradul de instruire generală a candidatului, aptitudinile în culegerea de informaţii, şansele şi gradul de apropiere de obiectivul urmărit, capacitatea de disimulare şi, implicit, riscul de a fi deconspirat. Contactul direct cu ofiţerul, desfăşurat sub acoperire sau sub un pretext oarecare, era hotărâtor pentru a se înainta propunerea de recrutare, supusă întotdeauna aprobării ofiţerului ierarhic superior. De asemenea, candidatul era verificat prin celelalte surse din reţea, care puteau da referinţe favorabile sub impresia că se culeg informaţii despre o persoană urmărită, şi nu despre un viitor informator. În felul acesta, reţeaua se completa fără să se încalce regula conspirativităţii depline, regulă asupra căreia voi reveni.
Pentru o descriere adecvată a metodelor de recrutare utilizate de Securitate se poate folosi ca referinţă categoria informatorilor, cea mai bine reprezentată statistic şi având în plus avantajul că ilustrează aplicarea fără restricţii a tuturor procedeelor operative (spre deosebire de categoria gazdei casei de întâlniri sau a rezidenţilor, care nu puteau fi recrutaţi prin constrângere). Putem distinge două metode fundamentale aplicate constant de Securitate: recrutarea prin constrângere sau şantaj şi recrutarea prin convingere (sau „pe baza sentimentelor patriotice”), ultima şi în versiunea recrutare legendată, ca variantă secundară a recrutării prin convingere.
Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcţionare. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor sancţionaţi la locul de muncă, pe linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau identificate de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor fiind supusă aprobării şefilor ierarhici, în raportul prin care se făcea propunerea de introducere a noii surse în reţea. La nevoie, orice amănunt biografic putea deveni un element constrângător sau un element de şantaj: originea socială „nesănătoasă”, în special nedeclarată în documentele de cadre, existenţa unor rude sau prieteni apropiaţi cu un trecut politic „ostil clasei muncitoare” sau emigraţi în străinătate, existenţa unei sancţiuni la locul de muncă, solicitarea unui transfer de serviciu, a unei locuinţe din fondul locativ de stat sau a unui paşaport, intenţia unei rude apropiate de a urma o facultate controlată ideologic, nevoia de tratament medical greu accesibil etc.
La rândul lui, materialul compromiţător putea fi un document extras din dosarul de cadre (şi din care putea rezulta un detaliu biografic suspect), o semnalare scrisă (notă informativă, declaraţie, denunţ, scrisoare anonimă trimisă direct Securităţii806 sau corespondenţă interceptată, în special cu străinătatea), înregistrarea unei convorbiri telefonice, o fotografie realizată pe parcursul filajului, şi din care rezulta că persoana vizată frecventa un anturaj necorespunzător sau întreţinea relaţii extraconjugale, o percheziţie la domiciliu (secretă sau cu martori), în care se ridicau obiecte sau cărţi cu caracter suspect etc. Dacă prin investigaţiile obişnuite nu se putea identifica un material compromiţător care să permită recrutarea, el putea fi „plantat” şi printr-o
806 Pentru fabricarea de scrisori anonime folosite ca material compromiţător în vederea recrutării, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 1161.
combinaţie operativă la care participau civili (vecini, colegi de serviciu, rude) sau cadre sub acoperire.
Elementul de constrângere sau şantaj era invocat deschis de către ofiţer chiar în timpul procesului de recrutare, şi din acest motiv alegerea şi evaluarea sa prealabilă erau decisive. Faptul că acceptul asupra colaborării cu Securitatea a fost dat prin constrângere sau prin folosirea de material compromiţător era consemnat explicit în raportul privind modul cum a decurs recrutarea, fapt care atestă lipsa oricărei restricţii procedurale şi, implicit, a oricărui scrupul legal în metodele de lucru ale Securităţii. Recrutarea prin constrângere funcţiona, cu rare excepţii, în mediile de maxim interes operativ, în care o colaborare benevolă era foarte puţin probabilă (foştii deţinuţi politici, opozanţii declaraţi ai regimului, adepţii cultelor religioase etc.). Avantajele acestei metode deveneau şi mai evidente în condiţii de detenţie: recrutarea deţinuţilor prin constrângere sau şantaj era folosită curent pentru supravegherea „elementelor recalcitrante”, prevenirea acţiunilor de protest şi rezistenţă în închisori, descurajarea încercărilor de a lua contact cu ceilalţi deţinuţi, cu familia sau cu apărătorul legal („privilegiu” acordat doar în ultimii ani ai regimului comunist), obţinerea de informaţii în afara anchetei şi, mai ales, controlul psihologic total asupra deţinuţilor, în special a celor politici.
În detenţie, principalele elemente de şantaj sau constrângere erau chiar drepturile deţinuţilor, garantate de legislaţia română (dreptul la hrană, la medicamente şi asistenţă medicală, dreptul la vizită), şi, respectiv, ameninţarea cu represalii interzise de aceeaşi legislaţie (pedepsele fizice, privarea de somn, izolarea, carcera, tortura)807. Mai presus de toate a funcţionat însă şantajul prin reducerea pedepsei, în special în cazul deţinuţilor de drept comun recrutaţi pentru supravegherea informativă a deţinuţilor politici. Securitatea a folosit constant recrutarea şi dirijarea deţinuţilor de drept comun în celule ocupate de deţinuţi politici, sub promisiunea reducerii pedepsei, inclusiv în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, când detenţia politică era oficial inexistentă în România808. În cazul deţinuţilor politici şantajul mergea până la recrutarea în ultimele zile de detenţie, după emiterea decretului de eliberare, dar într-un moment în care deţinutul nu ştia că e deja liber. Ameninţarea cu prelungirea detenţiei într-un moment de maximă tensiune psihologică funcţiona mai ales în cazul celor care rezistaseră la presiuni mult mai dure de-a lungul executării pedepsei. Semnarea unui Angajament de colaborare în momentul eliberării din închisoare promitea, pe de-o parte, neprelungirea discreţionară a privării de libertate şi, pe de altă parte, o viaţă normală, fără stigmatul detenţiei politice. Distinct faţă de documentul care îi putea transforma în colaboratori, deţinuţii erau obligaţi să semneze şi un angajament de păstrare a secretului privind cele petrecute în închisoare; refuzul putea atrage după sine sancţiuni dure, mergând până la prelungirea abuzivă a detenţiei, după expirarea pedepsei prevăzute în sentinţă.
Recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice e consemnată în documentele de arhivă ca metodă predilectă, recomandată şi folosită constant ca etalon al muncii de Securitate, ca indicator al spiritului civic şi, în egală măsură, al priceperii ofiţerului. La modul ideal, orice recrutare trebuia să exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale informatorului şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca „apărarea patriei şi a cuceririlor revoluţionare” ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea acestei îndatoriri urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate. Informatorul semna o adeziune aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie, pe baza unei legi neidentificate. Regulile generale ale introducerii unei persoane în reţea se respectau şi în cazul recrutării din sentimente patriotice: „punctarea” candidatului, studiul în vederea recrutării, verificarea prin alte surse şi prin rapoarte de investigaţii, obţinerea aprobării ofiţerilor superiori, asigurarea conspirativităţii.
807 Pentru recrutarea prin şantaj în timpul detenţiei, vezi Ibidem, dosar nr. 486; ibidem fond I, dosar nr. 1217; ibidem, fond R, dosar nr. 2420.
808 Pentru recrutarea deţinuţilor de drept comun în scopul supravegherii deţinuţilor politici de la Aiud în 1986 (!), sub promisiunea reducerii pedepsei, vezi Ibidem, fond I, dosar nr. 234; ibidem, dosarele 1147, 1126, 1125, 1124 şi 1121.

Recrutarea se putea face la locul de muncă, la sediul Securităţii, la sediul Miliţiei, într-o casă conspirativă, în biroul ofiţerului de contrainformaţii în cazul militarilor sau chiar la domiciliul candidatului, însă doar cu condiţia fermă a respectării conspirativităţii.
Existenţa unui factor constrângător chiar şi în cazul recrutării pe bază de sentimente patriotice rezultă fie din durata foarte mare a întâlnirii cu ofiţerul (care în unele cazuri putea depăşi 24 de ore, lucru prevăzut chiar în primele directive interne ale Securităţii)809, fie din însăşi invocarea pretinsei obligaţii legale de a colabora, menţionată în textul Angajamentului. Dincolo de modificările minore suferite de-a lungul timpului, formula uzuală care încheia Angajamentul era următoarea: „Îmi iau angajamentul să păstrez în secret absolut legătura şi munca mea cu organele Securităţii Statului. Pentru divulgarea acestei legături şi a informaţiilor ce le voi furniza port răspunderea penală conform legilor /.../”810. Or, trebuie subliniat că nici o lege promulgată pe teritoriul României nu stipula obligaţia cetăţenilor de a furniza informaţii în mod conspirat Securităţii şi nu sancţiona penal refuzul colaborării. Prezenţa elementului constrângător şi în recrutarea pe bază de sentimente patriotice e mult mai evidentă în cazul militarilor în termen, recrutaţi de Biroul de Contrainformaţii al unităţii: aflat în faţa unui ofiţer superior şi a unui text în care se invocă obligaţia legală de a furniza informaţii pentru apărarea patriei, soldatul îşi dădea consimţământul, fără a fi prevenit că relaţia va continua şi după eliberare, cu un scop mult mai puţin nobil. Putem conchide că recrutarea pe bază de sentimente patriotice se baza fie pe cointeresarea candidatului (care stabilea astfel o relaţie amiabilă şi avantajoasă cu autorităţile), fie pe intimidare, fie pe manipularea sa prin înşelătorie. Această ultimă variantă a recrutării „pe bază de sentimente patriotice” este perfect ilustrată de metoda introducerii legendate în reţea.
Legenda811 era o ficţiune construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi convinge candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al colaborării cu Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii din viaţa profesională a candidatului, dar şi alte elemente biografice care puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul, persoana vizată îndeplinea o misiune civică. Legendarea era metoda consacrată de disimulare a adevăratului scop al recrutării unei persoane (în speţă, urmărirea celor apropiaţi), folosirea de argumente fictive fiind practicată în cazul celor care nu puteau fi constrânşi ori şantajaţi să colaboreze, şi nici nu puteau fi convinşi prin retorica obişnuită. Dacă şi metoda legendei eşua, ofiţerul folosea varianta de retragere, o ficţiune complementară, un pretext (de regulă profesional) care motiva aparent contactarea persoanei respective. Ca şi legenda, varianta de retragere era pregătită din timp, adaptată profilului candidatului şi supusă aprobării superiorilor, în raportul cu propunerea de recrutare.
Existenţa binomului legendă-variantă de retragere812 între metodele standard ale Securităţii dovedeşte, pe de-o parte, că nu exista obligaţia legală de a colabora, invocată în textul Angajamentului şi, pe de altă parte, că recrutarea nu se făcea printr-un consimţământ autentic, liber asumat, nici chiar în cazul ideal al recrutării „pe bază de sentimente patriotice”. La rigoare, putem spune că informatori autentici, recrutaţi din convingere şi nu prin presiuni sau înscenări, sunt doar cei care s-au oferit voluntar să furnizeze informaţii (fiind totuşi verificaţi la fel de riguros ca şi ceilalţi) şi cei care au răspuns fără nici o ezitare la solicitarea ofiţerului, înţelegând perfect ce li se cere. La polul opus stau recrutarea elevilor şi recrutarea în scopul compromiterii,
809 Pentru descrierea unui proces de recrutare care a durat 36 de ore, neîntrerupt, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 1161, f. 78.
810 Ministerul Securităţii Statului, Directiva despre munca informativă...., 1953, p. 10.
811 „Legenda informativă - versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi secretizarea muncii de securitate şi a realiza inducerea în eroare a duşmanului“, în Instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de securitate, Departamentul Securităţii Statului 1987, p. 7.
812 Legenda şi varianta de retragere se foloseau nu doar la recrutare, ci şi în acţiunile de urmărire, în situaţii operative mai complexe. Un caz de control medical legendat asupra unei persoane urmărite, vezi ACNSAS, fond I, dosar nr. 2149, ff. 34-35.

două situaţii care se constituie în cazuri-limită şi în acelaşi timp în exemple peremptorii de încălcare a drepturilor civile elementare în activitatea curentă a Securităţii.

Niciun comentariu: