La mulţi ani, Nea Eternelu!

Pe 3 martie (2008, n.m.), Ion Iliescu a împlinit 78 de ani. Incredibil! Nici nu ştii cum au trecut anii, dom’le! Parcă mai ieri micuţul Ionel zburda prin casa tovărăşicii Ana Pauker, ascultând prin gaura cheii poveşti minunate despre îndeplinirea planurilor cincinale sau despre stârpirea clasei exploatatoare a burghezilor şi chiaburilor, care sug sângele poporului. Dacă stau şi mă gândesc, 78 de ani e o vârstă frumoasă. Teoretic vorbind, Ion Iliescu a depăşit cu câţiva ani speranţa de viaţa din România, dar ce mai contează statisticile atunci când omul se simte în formă şi trage partidul după el, mai ceva ca o veche locomotivă cu aburi scoasă din depou ca să repună pe şine un trenuleţ electric? Pufăie şi scârţâie la curbe, riscând să-i plesnească conductele prin ea, dar de tras, tot trage vagonetul în care stau picior peste picior, fumând trabuce şi bând Chivas de doişpe ani, puştanii din vechea gaşcă social-democrată. Pe 3 martie 2008, lui Ion Iliescu i s-a urat sănătate şi viaţă lungă. Îmi imaginez scenele alea de dragoste partinică, în care noul puradel de pripas al partidului, la Vanghelie mă refer, s-a înghesuit cu un cadou scump în faţa bătrânului şef, gudurându-se pentru aducerea la vârful partidului mai ceva ca un caniş scos în parc. La fel, pe Năstase zâmbind ca o hienă proaspăt promovată, care a renunţat de curând la dieta aia melancolică, bazată pe resturi de carieră politică. Şi pe toţi ceilalţi burjui de stânga, pripăşiţi sub fustele Bunicuţei, de unde au realizat că pot sustrage oricând cheile de la cămara cu dulceţuri, cu condiţia s-a gâdile din când în când între picioare, în buzunarul acela secret unde îşi ţine ea punctul G al iubirii de putere. Trist spectacol trebuie să fi fost agitaţia asta a nepoţeilor adunaţi la o onomastică de senectute a Bunicii, unde, deşi laudă ipocrit tortul, simt în cerul gurii gustul viitor al colivei. Totuşi, cu ocazia zilei sale de naştere, Ion Iliescu merită un cadou mult mai frumos, ceva special care să-i smulgă un zâmbet din ăla mişto, revoluţionar, în care să-şi dezvăluie albul măselelor. Deci, domnule tovarăş Iliescu, ca vechi colaborator involuntar al revistei noastre, vă rog, din adâncul trupului meu materialist dialectic & istoric, să primiţi în dar promisiunea că, orice s-ar întâmpla, pentru noi veţi fi, într-un fel, veşnic. Pur şi simplu nu ne imaginăm viaţa politică fără dumneavoastră. Cine o să ne mai facă pe noi să înjurăm la televizor, mai ceva ca la o ratare a lui Dică? Cine o să-l mai scoată pe arogant din corzi cu un singur discurs de stânga bine plasat în plen? Cine o să-l mai facă pe prostănac să-şi muşte de oftică buza, ca pe o chiftea de hamburger? Cine o să ne mai explice cum e cu privatizarea, cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, cu modelul suedez, cu unele măsuri care au creat blocaje economico-financiare şi aşa mai departe? Cui ne vom adresa noi ori de câte ori vom simţi nevoia să scandăm un sincer şi călduros “Jos Iliescu!”?

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.9/2008.