Trăim în ţara lui Sorin Roşca Stănescu şi asta se vede (la Realitatea TV)
Prietenul lui Tăriceanu, S.R. Stănescu, în lipsă de alte preocupări, apare tot mai des la TV pentru a ne explica nouă ce “ilegalităţi” mai pune la cale preşedintele României şi să plângă, cu lacrimi de crocodil, situaţia “jalnică” a României. Ceea ce uită acest ziarist fără o minimă deontologie profesională este şantajul ordinar pe care îl aplica ziarul “Ziua” (al cărui patron este) marilor firme din România anilor ’90 şi după (poate şi azi). Adică acest Stănescu cerea reclamă (adică bani) în ziarul său de la Firma X. Dacă aceasta refuza, a doua zi apărea un articol, pe prima pagină, în care produsele firmei X erau desfiinţate. Până când cei de la Firma X plăteau publicitate în ziarul “Ziua”. Au fost şi procese pe această temă, dar, cu justiţia de cacao din România, S.R. Stănescu n-a păţit nimic. Ăştia sunt acuzatorii lui Băsescu. Cei care nu văd bârna din ochii lor, din cauza paiului din ochii altora. Să mai spunem că este un turnător ordinar la Securitate, înainte de ’89. "M-am autopropus pentru a colabora cu Securitatea prin 1973. La sfarsitul facultatii m-am imprietenit cu un tanar care era unul din liderii organizatiei palestiniene din Romania. De la acesta am aflat ca urma sa puna la cale intr-o alta tara un atentat terorist. Mi s-a parut ceva grav si m-am dus la redactorul sef al revistei Viata Studenteasca.
El m-a pus in contact cu un ofiter care raspundea de presa de la Casa Scanteii. M-am intalnit cu acela si i-am relatat despre ce era vorba. M-a rugat daca nu vreau sa-i povestesc acelasi lucru unui coleg de la brigada antiterorista. M-am intalnit cu ofiterul de la brigada antiterorista si asa mi s-a propus sa colaborez si pe viitor.
Am acceptat si am semnat un angajament avand doua nume conspirative. Am avut succesiv numele de cod H15 si Deleanu. Am primit si bani, dar ca decont pentru deplasarile facute", si-a descris Sorin Rosca Stanescu inceputurile colaborarii sale cu Securitatea (HotNews.ro-19 iulie 2006). Aceştia sunt "profesorii" de morală ai României. Doar fraierii şi ignoranţii îi pot crede.
Analiza dictaturii comuniste (XXIII)
Destructurarea societăţii civile
O componentă esenţială a programului de instituţionalizare a regimului politic comunist în România a vizat restructurarea spaţiului public, implicit a actorilor care constituiau voci importante în cadrul acestuia. Dacă subordonarea ideologică a presei şi controlul asupra manifestărilor şi întrunirilor publice s-au realizat în contextul funcţionării Convenţiei de Armistiţiu, respectiv a acţiunilor de intimidare coordonate de către autorităţile comuniste, din prima jumătate a anului 1947 a început şi procesul de eliminare a nucleelor instituţionale, asociative, care nu se puteau încadra în noua ordine politico-ideologică. Este vorba de toate acele structuri asociative care au funcţionat în România de până atunci, chiar şi în perioadele dictatoriale. Cum acestea erau create cu scopul de a agrega identităţi culturale, religioase, profesionale sau de a promova interese de grup, veneau în contradicţie cu forma şi substanţa societăţii imaginate de autorităţile comuniste, în care indivizii nu se puteau reuni decât în cadre puse la dispoziţie de autorităţi (în Constituţia din 1948, mai apoi în cea din 1952, respectiv în cea din 1965, cu modificările aduse ulterior, principalele drepturi şi libertăţi pentru cetăţeni, libertatea cuvântului sau cea de întrunire, urmau a fi exercitate prin punerea la dispoziţia oamenilor muncii a locaţiilor pentru desfăşurarea acestora). Or, într-un atare context, devenea evident că vechile structuri de reprezentare ale intereselor societăţii, în diversitatea lor, urmau să dispară, pentru a face loc acelor organizaţii de susţinere a politicii PCR, create în acest scop încă din 1944-1945: sindicale (cu reprezentarea muncitorilor sau ţăranilor, a diferitelor profesii), politice (Frontul Plugarilor, Uniunea Populară Maghiară, alte organizaţii de reprezentare a minorităţilor, femeilor – Uniunea Femeilor Antifasciste din România, continuată de Uniunea Femeilor Democrate din România –, tineretului – Tineretul Progresist etc), economice (economate), profesionale (uniuni de creaţie, asociaţii sportive, precum Sportul Popular) sau culturale.
Sub coordonarea autorităţilor poliţieneşti, din 1947 a început acţiunea de dizolvare a tuturor organizaţiilor şi asociaţiilor care contraveneau intereselor autorităţilor comuniste. Procedura, la fel ca şi în cazul partidelor politice, s-a dezvoltat pe trei direcţii. Una legală, prin care acestor structuri li se cerea relegalizarea, în acord cu prevederile juridice adoptate, prin care se făcea imposibilă continuarea activităţii până la acordarea acceptului autorităţilor. Cea de a doua, prin care aceste structuri erau catalogate ca fiind duşmănoase regimului şi erau interzise, liderii lor fiind implicaţi în procese spectacol care să ilustreze pericolul social pe care îl reprezentau (a se vedea cazul asociaţiilor de prietenie cu state occidentale, Marea Britanie, Franţa, Statele Unite sau Italia, procesele având loc până în 1951). Cea mai uzitată a fost însă procedura autodizolvărilor, coordonată de către structurile poliţieneşti ale statului. Început în 1947, acest proces prin care diverse asociaţii îşi încetează activitatea, a fost continuat până la începutul decadei următoare. Poliţia, jandarmeria, mai apoi Securitatea şi Miliţia, realizau descinderi la sediile legale ale acestor asociaţii, ridicau actele, reţineau pe cei responsabili, şi în urma anchetelor obţineau autodizolvarea formală a acestora. Diverse şi având un grad de reprezentare socială şi un impact public diferenţiat, structurile asociative dispăreau, lăsând locul noilor canale de organizare şi mobilizare socială, definite ideologic şi menite a realiza integrarea socială în cadrul a ceea ce autorităţile au imaginat a fi naţiunea socialistă. Pentru a realiza amploarea programului de distrugere a acestor nuclee ale societăţii civile – am identificat, până în prezent, circa 1000 de astfel de asociaţii desfiinţate1:
Societatea Văduvelor pensionare de Ofiţeri din Judeţul Sibiu; Asociaţia Pensionarilor Publici; Asociaţia Solidară a Pensionarilor Civili din România; Asociaţia profesională a
1 Selecţia operată de noi a avut ca principal criteriu ilustrarea diversităţii asociaţiilor desfiinţate, locale şi naţionale, profesionale sau culturale etc.
ţesătorilor în bumbac în şi cânepă din România; Reuniunea vânătorilor – Valea Hârtibaciului; Uniunea Generală a Industriaşilor din România; Societatea Pantofarilor Patroni din Sibiu; Asociaţia „Surorilor de Caritate de Război”; Reuniunea meseriaşilor din Gherla; Societatea pentru exploatări forestiere2; Societatea Carpaţi, Cercul ieşenilor; Cercul bănăţean, Asociaţia Comercianţilor şi Industriaşilor de textile, îmbrăcăminte şi anexe din România; Clubul Regal; Asociaţia Română a Cinematografiştilor Amatori; Asociaţia „Veteranilor din războiul din 1887”; Aeroclubul Regal al României; Asociaţia generală a comercianţilor de coloniale, delicatese şi băuturi din România; Asociaţia Veteranilor din campania din 1913 – „Avântul Ţării”3, Societatea ofiţerilor de Rezervă „Mihai I”; Asociaţia Întreprinzătorilor de lucrări publice şi private; Uniunea Naţională a Foştilor Luptători Combatanţi – Drapelul Românesc; Asociaţia Virtutea Militară de Război; Asociaţia Pensionarilor Subofiţeri; Asociaţia „Tenis Club Român”4; Clubul Carpatin Român; Societatea de Înmormântare Dumbrava; Asociaţia depozitelor de medicamente din ţară; Jokey Club5; Asociaţia Luptătorilor de la Sărata-Porumbacu; Societatea Naţională de Gaz-Metan; Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor; Asociaţia Întreprinderilor Industriale din Arad; Asociaţia Centrală a Morarilor din România6; Asociaţia „Făuritorii României Mari”; Asociaţia „Ajutorul de înmormântare CFR” Buzău; Asociaţia funcţionarilor judecătoreşti7; Asociaţia Sportivă „Maraton”; Gruparea Sportivă „Danubiana”; Asociaţia de Ajutor Reciproc „Mişcarea”; Asociaţia Culturală Corală „Diana”; Societatea Muzicală Negru-Vodă8; Asociaţia Veteranilor de Război; Asociaţia voluntarilor Arad9; Clubul Filateliştilor; Asociaţia pentru ocrotirea orbilor; Asociaţia pentru creşterea vitelor Siementhal; Asociaţia profesională a meseriaşilor brutari10; Asociaţia Culturală Mihai Eminescu; Universitatea Populară Tulcea; Societatea de binefacerea „Sf. Fecioară Maria”; Clubul Călăreţilor Bucureşti; Clubul Civil de Lectură Buteni11; Asociaţia restauratorilor, hotelierilor şi cârciumarilor din Sibiu; Asociaţia invalizi, orfani, văduve, prizonieri, luptători; Asociaţia Româno-Americană; Asociaţia Româno-Cehoslovacă; Asociaţia Winston Churchill; Asociaţia Cercul Moldovenilor; Ateneul Popular- Ionescu Gion12.
O atare trecere în revistă, chiar şi sumară, este edificatoare pentru efortul depus de autorităţi pentru distrugerea legăturilor societăţii româneşti cu valorile şi structurile interbelice, dar şi pentru eliminarea oricăror organizaţii care puteau să propună sau susţină idei sau interese contrare celor oficiale.
2 Vezi actele de dizolvare în ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 109/1947.
3 Ibidem, dosar nr. 110/1947.
4 Ibidem, dosar nr. 111/1947.
5 Ibidem, dosar nr. 113/1947.
6 Ibidem, dosar nr. 114/1947.
7 Ibidem, dosar nr. 119/1947
8 Ibidem, dosar nr. 120/1947
9 Ibidem, dosar nr. 121/1947.
10 Ibidem, dosar nr. 122/1947.
11 Ibidem, dosar nr. 123/1947.
12 Ibidem, dosar nr. 125/1947.
Sintagmele corupţiei
În România, un act ilegal este pedepsit (se aplică legea) numai dacă, eventual, este mediatizat. Atâta vreme cât despre acel act - de corupţie, trafic de influenţă, încălcare a legii în general - ştiu doar câteva persoane, românul (care se naşte poet şi moare la “Ştirile ProTV de la ora 17”) ne se complică cu întrebări de genul “Este legal ceea ce fac?”. De aici şi până la faptul că-n România nu controlează nimeni sectoare întregi de activitate (sau controlul este formal) nu mai este decât un pas. Poţi circula fără permis şi eşti descoperit doar în momentul în care ai un accident. Poţi încerca să jefuieşti o bătrână (fapt întâmplat recent pe aici), iar procurorii lui peşte dispun să fii amendat deoarece nu prezinţi pericol social (probabil trebuie să ucizi pe cineva pentru a-i convinge că eşti un pericol ?!). Poţi să fii directorul Spitalului Militar Bucureşti (se întâmpla în 2008) să nu intri prin examen la Facultatea de Medicină, ci prin ordin de ministru (şi acela fals pentru tine deoarece se referea la altă persoană), şi să nu ai probleme. Poţi fi anchetat de procurori şi să apari la TV dând lecţii de corectitudine românilor. Ei bine, pentru toate aceste anomalii există sintagma “de treabă”. Românul este de treabă! Aveam un prieten inspector financiar care tuna şi fulgera împotriva colegilor săi mai “duri”, cei care prin controale nu închideau ochii. Pentru el aceştia erau “nebuni”. Cum prietenul meu era perfect sănătos, a “reuşit” din modestul salariu de inspector financiar să-şi ridice o vilă (P + E1 + Garaj + …) estimată la minimum 3 miliarde lei vechi. Iar “fraierii” care îşi făceau bine meseria stau, probabil, în acelaşi apartament cu două camere. Daca n-au fost de treabă … Nu ştiu alţii cum sunt, dar aducându-mi aminte de minştrii “de treabă” ai Guvernării Tăriceanu şi cum îl etichetau ei “nebun” pe preşedintele României, realizez că-n ţărişoara asta până şi Justiţia este de treabă. Cu infractorii, evident.
Ce a făcut România tovarăşului Iliescu pentru eroii din temniţele comuniste? Nimic
Iată trei sentinţe remarcabile, care arată că nici pe departe regimul comunist nu e condamnat, ci e chiar considerat legitim. I-au fost dictate lui Alexandru Mihalcea, fost deţinut politic. Prima, rostită în 1959, la arestare, de către anchetatorul de securitate Constantin Voicu: “Când trebuia să ne ajuţi, n-ai vrut să ne ajuţi. Acum trebuie să suporţi consecinţele”. Făcea referire la faptul că Mihalcea nu a vrut să colaboreze cu Securitatea. Consecinţele au fost patru de detenţie, în care a devenit expert în bătăi. La încasat, nu la dat. Adică a simţit pe pielea lui o panoplie întreagă de instrumente de tortură, aplicate în toate zonele corpului. Fanii sado-masochismului ar trebui să fie invidioşi. Alexandru Mihalcea a simţit nedescrisa plăcere a durerilor în tălpi, în ceafă, în testicule, în plămâni, în fiecare oscior şi în fiecare centimetru de piele, bătut cu ciocanul, cu parul, cu cravaşa, călcat în picioare, zdrobit cu pumnii. Plus celelalte beneficii: înfometarea, gerul, bolile de care a avut parte din belşug în lagărele de la Jilava, Gherla, Giurgeni, Stoieneşti, Salcia. A doua sentinţă i-a fost dată în 1969, când Tribunalul Suprem l-a achitat, recunoscând că a fost condamnat fără motiv. În acelaşi an, Mihalcea le-a spus unor prieteni că se gândeşte să ceară daune pentru că a fost condamnat aiurea. A primit un telefon care i-a anulat acest avânt. “Vrei să ceri bani, bă? Ia gândeşte-te că pe lumea asta sunt şi şanţuri, sunt şi camioane …” În 2007, deşi ştia că există în continuare şi şanţuri, şi camioane, a făcut cerere să primească despăgubiri pentru anii de detenţie cruntă la care a fost supus pe nedrept. Aici a primit a treia sentinţă, dată de Tribunalul Constanţa, anul acesta (2008-n.m.). În ea se zice că nu are dreptul la daune – atenţie - , conform Decretului 167 din 1958, care prevede că astfel de fapte se prescriu în trei ani. Deci ilegalitatea comuniştilor e valabilă, dar nu e consfinţită fix de o lege comunistă. Ştiu că domnul Mihalcea e cu sănătatea şubrezită de pe urma anilor de puşcărie. De aceea, îl sfătuiesc să scoată la imprimantă discursul lui Băsescu de condamnare a comunismului şi să se panseze cu el la cicatrice, la oasele schilodite, peste rănile sufleteşti deschise şi acum. E tot ce-i oferă statul roman ca răsplată că a fost demn în confruntarea cu Securitatea.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.10/2008
P.S. Şi astfel Justiţia de cacao din România, care eliberează infractori fără prea multe justificări, nu acordă drepturile cuvenite unui erou al neamului românesc. Iar dacă lipseşte baza legală, e vina Parlamentului, dar ce poţi cere unor foşti bolşevici şi securişti, cu o pondere însemnată în vechea legislatură. Pe aceştia îi interesează traficul de influenţă, banii luaţi ilegal şi alte învârteli, nicidecum dreptatea din această tară.
Justiţia de cacao din România
Până să ne confruntăm cu o situaţie gen Kosovo (se întâmpla în 2008-n.m.), deja avem în desfăsurare o întâmplare pur românească, ce are un iz antinaţional, amestecat cu o duhoare penală. În satul Nadăş, din Arad, locuitorii au fost obligaţi să se întoarcă în timp, cam pe la 1893. Deşi mulţi dintre ei n-au mers în viaţa lor decât cu RATA comunală, au beneficiat de data asta de o maşinaţiune a timpului, care i-a adus brusc în staţia din dreptul casei grofului Gross Iosif. Unde au coborât în postura de iobagi. Maşinaţiunea a funcţionat pe bază de ignoranţă. Şi a fost alimentată la instanţele Tribunalului Arad, care au conchis că urmaşii grofului au dreptul la la vreo 8.000 de hectare din terenul comunei, conform actelor din vechime. Judecătorii arădeni s-au făcut că nu ştiu că terenurile grofilor au fost expropriate, că statul român a plătit la acea vreme despăgubiri grămadă pentru ele, că ulterior terenurile au fost oferite fie comunei, spre folosinţă generală, fie au intrat în posesia invalizilor de război, văduvelor şi copiilor rămaşi orfani în urma celor două războaie mondiale, ca o minimă recunoaştere a jertfei. Reforma agrară din 1921, reforma agrară din 1945 şi vreo 300 de eroi căzuţi pe front le-au scăpat din vedere instanţelor arădene în acest caz. Ca să nu mai zic că o sumedenie de localnici s-au trezit că le vor fi luate şi casa, pe baza aceloraşi acte făcute pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Nici nu e greu de înţeles cum de le-au scăpat atâtea detalii de ordin juridic. În suprafaţa de teren atribuită urmaşilor grofului Gross Iosif, vreo 4.000 de hectare sunt de pădure. Asta înseamnă în jur de 1.600.000 de arbori, care, în total, valorează peste 30.000.000 de euro. La asemenea sumă, şpaga este ameţitoare.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.10/2008
P.S. Să mai spună cineva că alianţa PNL + UDMR + PSD nu funcţiona la turaţie maximă în 2008, spre beneficiul unora. Mai mult, s-a aflat recent că toată creşterea economică a României din perioada 2000-2008 s-a bazat pe deficitul de cont curent (adică tot ce s-a produs în România a fost în continuă scădere, dar a fost compensat de masive importuri).
Analiza dictaturii comuniste (XXII)
Destructurarea societăţii civile în România 1947-1949
Desfiinţarea şi „autodizolvarea” partidelor politice
Fragil din punct de vedere organizatoric şi lipsit de susţinere populară, Partidul Comunist Român a fost obligat în perioada 1944-1947 să adapteze strategia de front naţional, acceptând să funcţioneze în cadrul unui sistem politic multipartidist. Spre deosebire de celelalte state est-europene, în care competiţia politică era dezvoltată între forţele de stânga şi opoziţie într-un cadru strict circumscris unui sistem politic cu partid hegemonic, România a avut o situaţie diferită, care îşi are originea esenţială, în reuşita actului de la 23 august 1944.
Ca urmare, comuniştii s-au văzut obligaţi să accepte proliferarea grupărilor politice şi să creeze un propriu front, renunţând a mai coabita cu formaţiunile politice democratice în Blocul Naţional Democrat. Alături de structurile de front create şi administrate de PCR, în această perioadă, din raţiuni diferite, Frontul Naţional Democrat (FND, format din PCR, PSD şi formaţiuni de masă, precum, Frontul Plugarilor, Apărarea Patriotică, Uniunea Patrioţilor, Sindicatele Unite, Comitetul Democrat Evreiesc, Uniunea Populară Maghiară), respectiv Blocul Partidelor Democrate (cartel electoral format de PCR, împreună cu PSD, fără reprezentanţii istorici ai acestuia, reuniţi în Partidul Social Democrat Independent1, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Partidul Naţional Popular, partid creat de PCR din Uniunea Patrioţilor în ianuarie 1946, şi Frontul Plugarilor), au funcţionat şi alte numeroase partide politice. Unele, cele istorice, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, tradiţionale şi democrate, s-au reorganizat şi au început să funcţioneze imediat după 23 august 1944. Altele au fost create şi sponsorizate de către PCR, pentru a rupe din susţinerea şi electoratul acestor partide. Acestea au proliferat în perioada preelectorală şi au funcţionat ca supape pentru tactica electorală a PCR. Ca urmare, atunci când s-au acordat semne pe listele electorale, au apărut nume de organizaţii politice precum: Partidul Radical al Micii Burghezii, condus de N.N. Matheescu, Frontul Muncii raţionalizate, Frontul Apărătorilor Patriei, Partidul Românesc al Luptătorilor (condus de Scarlat Băluţă), Partidul Unităţii Naţionale (condus de avocatul Virgil Serdaru), Partidul Liber Democrat (lider Ioan Gheorghe Vlădoianu), Gruparea Generaţiei de Foc (condusă de maior Zamfir, Partidul Ţărănesc Democrat (disidenţă a PNŢ, condusă de dr. Nicolae Lupu)2. Toate aceste partide au funcţionat doar în perioada electorală, ele dispărând imediat după alegeri. Obligaţi să accepte până la alegeri funcţionarea într-un sistem politic multipartidist, în care au asumat un rol hegemonic, comuniştii au declanşat o acţiune brutală de suprimare a partidelor politice democratice.
Anul 1947 a cunoscut cinci mari campanii de arestări pe motive politice. Primele două, din martie şi mai au vizat persoanele „vinovate” de eşecul comunist în alegeri, în special simpatizanţi şi membrii locali ai PNŢ şi PNL. Arestările şi internările în penitenciare nu s-au făcut în baza unor procese, ci în urma emiterii a două ordine secrete ale MAI, nr. 18 000, respectiv 50 000, din martie şi mai 1947. De acum poliţia secretă îşi intră în rol devenind principala instituţie mandatată cu eliminarea „duşmanilor democraţiei”, cu sau fără suport juridic legal. Apoi, Partidul Naţional Ţărănesc a făcut obiectul a trei valuri de arestări derulate în cursul
1 După ce la 9-10 februarie CC al PSD a convocat Congresul partidului pentru 10 martie, în interiorul acestuia s-a dat o luptă aprigă între reprezentanţii unei opţiuni de participare independentă (Titel Petrescu) şi cei ai participării pe listă comună cu comuniştii (Rădăceanu şi Voitec) în alegeri. În urma victoriei ultimilor, partidul s-a scindat, Titel Petrescu formând un nou partid, cu care ulterior s-a aliat cu PNL şi PNŢ; vezi pe larg Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, pp. 152-153.
2 Au fost publicate în „Monitorul Oficial”, nr. 188/1946 liste cu 80 de semne electorale alocate diferitelor grupări politice pentru alegerile din noiembrie 1946; vezi ANIC, fond Ministerul Justiţiei, dosar nr. 16/1946, ff. 65-66.
lunilor iulie, august şi decembrie. Procesul a început prin iniţierea „operaţiunii Tămădău”, căreia îi vor cădea victime o parte dintre fruntaşii PNŢ. Înscenarea acestei încercări de părăsire a teritoriului ţării a fost motivul pentru care guvernul a decis nu doar dizolvarea acestui partid şi judecarea liderilor săi, ci şi masive arestări ale membrilor şi simpatizanţilor. Mai mult, aceste campanii de arestări au pregătit terenul îndepărtării ultimei instituţii ce mai lega România de democraţie, monarhia. Începută în vara anului 1947, prin desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în urma operaţiunii pusă la cale la Tămădău, de către structuri comunizate ale serviciilor de informaţii3, campania de desfiinţare a partidelor politice din România a continuat până în anul 1953, atunci când au fost eliminate ultimele astfel de structuri, prin autodizolvarea Frontului Plugarilor şi Uniunii Populare Maghiare în PCR. În fapt destructurarea sistemului partidist a fost o preocupare constantă a liderilor comunişti de-a lungul anilor 1947-1952.
După dizolvarea PNŢ, prin înscenarea unui nou proces al marii trădări naţionale, au urmat presiuni asupra Partidului Naţional Liberal. Ambele formaţiuni liberale au fost puse mai întâi în imposibilitatea de a funcţiona. Cea tradiţională, condusă de Constantin Dinu Brătianu, a fost afectată de valurile de arestări şi a decis să îşi înceteze pentru o perioadă activitatea politică, în condiţiile în care, lipsiţi de posibilitatea de a se manifesta public, prin presă sau întruniri, orice iniţiativă punea în pericol integritatea membrilor săi. Protestele înaintate de către liderii liberali guvernului Groza (mai ales cele din iulie 1947, cu prilejul respingerii Planului Marshall, şi octombrie acelaşi an, împotriva încercărilor de suprimare a ziarului „Liberalul”) n-au adus nici un rezultat pozitiv. Pe fondul accentuării măsurilor represive4, a eliminării din listele Parlamentului a celor trei deputaţi liberali – din cauza neprezentării acestora la şedinţe –, conducerea Partidului Naţional Liberal a luat decizia de a se înceta activitatea organizaţiilor. Justificarea hotărârii: pentru a nu expune şi mai mult pe membrii acestora la teroarea comunistă. Acest lucru s-a produs prin emiterea unei circulare, în noiembrie 1947, a liderului PNL Dinu Brătianu, odată cu încetarea apariţiei oficiosul partidului „Liberalul”. Procesul de eliminare din viaţa publică a personalităţilor liberale a continuat şi în următorii ani, apogeul fiind atins în noaptea de 5-6 mai 1950, când majoritatea demnitarilor români din perioada interbelică au fost arestaţi5. Această barbară acţiune represivă a fost întreprinsă împotriva unor persoane în vârstă, lipsite de posibilităţi economice, pedepsite prin numeroase măsuri administrative şi care erau de multă vreme sub supravegherea strictă a organelor de Securitate.
Pe de altă parte, Partidul Naţional Liberal-Gheorghe Tătărescu, chiar dacă a colaborat cu PCR, a avut parte de o soartă similară. Din primăvara anului 1947, liderul acestuia, Gheorghe Tătărescu a început să critice unele dintre măsurile guvernului (legea oficiilor industriale, dar şi alte iniţiative economice), publicând un memoriu în acest sens. Reacţia sa a fost tratată cu asprime de liderii comunişti, care l-au obligat să demisioneze din guvern, în noiembrie 1947. Chiar dacă a predat conducerea partidului lui Petre Bejan, cel care alături de alţi deputaţi liberali din Cameră s-a delimitat de acţiunile lui Tătărescu, în încercarea de a asigura supravieţuirea partidului, el nu a putut opri represiunea împotriva acestuia (cu toate că în 28 martie 1948, cu
3 Vezi Claudiu Secaşiu, Operaţiunea Tămădău (14 iulie 1947). Un document inedit, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1947 – căderea cortinei, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 558-569; idem, Preliminariile asaltului final asupra PNŢ. Contribuţia organelor de informaţii (1945-1947), în Ibidem, pp. 530-543.
4 În noiembrie a fost dată sentinţa în procesul Maniu, iar liberalii tătărescieni au fost eliminaţi din guvern.
5 Două studii cuprinse în vol. Memoria închisorii Sighet, Romulus Rusan (ed.), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999 tratează pe larg această problematică. Actele în temeiul cărora s-au derulat acţiunile de urmărire poliţienească a demnitarilor se regăsesc în studiul lui Claudiu Secaşiu, Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti, pp. 239-266. Consecinţele acestei acţiuni şi drama demnitarilor sunt tratate pe larg şi nuanţat la Andreea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, pp. 153-238.
prilejul alegerilor PNL a obţinut 7 mandate din 414). Sub conducerea lui Bejan, fără activitate politică, sub stricta supraveghere a Securităţii, această aripă a PNL a supravieţuit până la începutul anilor cincizeci, când liderii săi au fost arestaţi6.
O soartă similară a avut şi Partidul Social Democrat. Aripa sa colaboraţionistă a fost înghiţită de PCR, în două etape, în toamna anului 1947 – atunci când s-a convenit asupra unificării, cu prilejul Congresului PSD – şi în 21-22 februarie 1948, atunci când cele două partide au format Partidul Muncitoresc Român. Pe de altă parte, PSDI a supravieţuit până în 1948-1949, atunci când liderii săi au fost arestaţi. Mai întâi Constantin Titel Petrescu, în mai 1948, apoi întregul Comitet Executiv, în iunie 1949 şi în lunile care au urmat. Procesul împotriva liderilor social-democraţi s-a desfăşurat în ianuarie 1952 şi a consfinţit legalitatea deţinerii acestora, condamnările primite, muncă silnică pe viaţă sau temniţă grea pentru perioade de 10-25 ani, fiind pronunţate pentru că ar fi intenţionat să spargă unitatea clasei muncitoare7.
Celelalte organizaţii cu un caracter politic şi obştesc, create sau îngăduite de către PCR, au dispărut din viaţa publică treptat, în urma unor decizii luate de Secretariatul Biroului Politic al PMR. Mai întâi, în 1949, a fost discutată dizolvarea Partidului Radical Ţărănesc. În fapt, liderii PMR au decis autodizolvarea acestuia, fără ca să fie şi enunţat un comunicat în acest sens8. O mai lungă discuţie s-a purtat în jurul autodizolvării Partidului Naţional Popular. După ce la 28 ianuarie 1949, secretariatul Biroului Politic al CC al PMR a decis desfiinţarea acestuia şi vărsarea cadrelor sale, sub coordonarea unei comisii conduse de Miron Constantinescu, în PMR9, în 7 februarie problema nu era încă tranşată, Secretariatul urmând să îşi dea acordul pentru publicarea rezoluţiei de autodizolvare în presă10. În 12 martie 1949, discuţia a fost reluată şi pentru că Teohari Georgescu a propus ca în contextul dizolvării PNP să fie desfiinţate şi PSDI, PNL-Bejan şi PNL-Brătianu. Susţinut de Gheorghiu-Dej, care a subliniat că „existenţa unor astfel de partide este incompatibilă cu conţinutul regimului nostru”, Georgescu a supralicitat, considerând că trebuie realizat acest lucru imediat11. În cele din urmă, aşa cum am văzut, autodizolvarea acestor rămăşiţe ale partidelor istorice s-a petrecut mai târziu, însă PNP a fost dizolvat în martie, ziarul „Naţiunea” fiind şi el desfiinţat în aprilie 1949.
Ultimele structuri desfiinţate de către PMR au fost cele care, fără a fi fost partide politice, au îndeplinit funcţiuni similare acestora, Uniunea Populară Maghiară şi Frontul Plugarilor. Ambele au fost dizolvate în PMR în 14 ianuarie 1953, cadrele lor, arhivele şi tot ceea ce le aparţinea trecând la PMR. Tot atunci şi-au încetat activitatea: Comitetul Antifascist German, Comitetul Democrat Evreiesc, Comitetul Popular al populaţiei Ruse şi Ucrainiene, Comitetul Democrat Albanez, Comitetul Democrat Grec, Comitetul Democrat Bulgar, Comitetul Democrat Sârb, Comitetul popular al populaţiei tătare şi turce, organizaţiile culturale „Casa Polonă” şi „Colonia Cehoslovacă”, toate aceste organizaţii fiind integrate în diversele structuri ale PMR12. Se consfinţea astfel monolitismul politic în România.
6 Virgiliu Ţârău, Noaptea demnitarilor. Partidele politice de opoziţie în vizorul Securităţii, ianuarie-mai 1950, în Călin Vulcu-Morar, Călin Florea (editori), Naţiune şi Civilizaţie, Târgu-Mureş, 2002, pp. 405-419.
7 Vezi discuţia la Nicoleta Ionescu Gură, Stalinizarea României, Republica Populară Română 1948-1950: transformări instituţionale, Bucureşti, Editura All, 2005, pp. 70-82.
8 Stenogramele Biroului Politic al CC al PMR 1949, vol. II, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2003, pp. 305-309.
9 Vezi ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 6/1949; proces-verbal al şedinţei Secretariatului, din 28 ianuarie 1949.
10 Ibidem, dosar nr. 11/1949; proces-verbal al şedinţei Secretariatului, 7 februarie 1949.
11 Ibidem, dosar nr. 22/1949.
12 Ibidem, dosar nr. 107; ibidem, dosar nr. 108/ 1953, passim.
Fosta securitate comunistă lucrează pentru Ei
Două mari trusturi de presă (televiziuni şi nu numai) sunt create de echipe formate din foşti securişti. Este cazul “Antenelor 1,2,3,4” patronate de “Felix”, securistul demascat de CNSAS şi, din păcate, “Realitatea TV” patronată de Sorin Ovidiu Vîntu, autorul şi beneficiarul căderii FNI-ului (fraierii au plătit preţul), cel care s-a înconjurat de foşti securişti, probabil cei care l-au sfătuit în ‘realizarea” megaexcrocheriei. La respectivele televiziuni se adugă cotidiane şi alte publicaţii, acolo unde editorialele sunt semnate de anchetaţi penal, precum Năstase Adrian. Ei bine, pentru aceste trusturi, în România există o singură problemă: Traian Băsescu. Nu contează că în această ţară se-ntâmplă 1001 lucruri rele: nu se respectă regulile de circulaţie pe drumurile publice, se primeşte şpagă în posturile publice, cei mai buni medici pleacă, iar sistemul sanitar e pe butuci, evaziunea fiscală e în floare, doar asistaţii social ai neocomuniştilor din PSD nu se omoară cu plătitul impozitului (chiar dacă acesta este simbolic), nu se plătesc amenzile (aceeaşi categorie, “amărâţi” ai pesediştilor, dacă încalcă legea sunt amendaţi, iar amenda n-o plătesc), se aruncă gunoaiele pe oriunde (de exemplu, pe aici “gospodarul” mătură prin curte iar gunoiul îl aruncă pe drumul public sau în sanţ, iar primăria lu’ peşte şi poliţia n-au văzut, n-au auzit), pe drumurile publice circulă tot soiul de animale, fară ca cineva să se alerteze (pe aici s-a dat o dispoziţie, odată, ca păsările să fie ţinute în curte; doar că sunt destui pe care-i doare-n cot de aşa ceva; iar pe cei din Consiliul Local plătiţi din banii fraierilor care plătesc impozite, îi doare tot în cot); orice bun public şi nu numai este supus furtului (recolta agricolă, de exemplu), dar “gospodarul” nu se complică să se îndrepte sau să ajute organele, doar n-o fi fraier. Iar enumerarea ar putea continua. Ce fac securiştii, patroni de televiziuni? Păi, ordinul pe unitate e clar: băieţi cu ochi albaştri desfiinţaţi-l pe Băsescu!
P.S. Şi câtă dreptate avea Emil Constantinescu cu acea rostire “Am fost învins de Securitate”. Să sperăm că luptătorul Traian Băsescu, ajutat de români, va învinge caracatiţa foştilor securişti, cei care au furat această ţară după ’89.
Vineri, 27 martie 2009, se implinesc 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania
Vineri, 27 martie, se implinesc 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania. In Republica Moldova si in Romania vor avea loc mai multe manifestari cu ocazia acestei sarbatori. Se vor tine slujbe de pomenire in memoria membrilor Sfatului Tarii care au votat actul unirii atat la Biserica Sfanta Teodora de la Sihla cat si la Mitropolia Basarabiei din Chisinau. Va participa si Mitropolitul Petru, transmite Radio Romania Actualitati.
La ora 16.00, la Arcul de Triumf, mai multe organizatii neguvernamentale si partide politice ii cheama la o hora a Unirii pe toti cei care mai simt romaneste. Uniunea Scriitorilor din Moldova organizeaza la randul ei un simpozion cu titlul "Unirea de la 27 martie, 1918. Istorie si Actualitate" urmat de un spectacol literar.
La 27 martie 1918, Sfatul Tarii din Basarabia in frunte cu Ion Inculet, presedintele Sfatului Tarii, Pantelimon Halipa - vicepresedinte si Ion Buzdugan-secretar, au votat Unirea Basarabiei cu Romania.
Analiza dictaturii comuniste (XXI)
Alegerile în România comunistă
O condiţie esenţială pentru instituţionalizarea regimului politic comunist în România era transformarea formei şi substanţei proceselor electorale. Alegerile, ca mecanism şi proces specific pentru selectarea liderilor politici, nu au dispărut în perioada 1945-1989, ci au fost metamorfozate în sensul avut în toate regimurile politice autoritare sau dictatoriale, cu funcţii specifice de reconsacrare a legitimităţii politice, de socializare şi educaţie politică permanentă, în sensul de a dovedi legătura dintre partid şi popor, de a mobiliza masele pentru plebiscitarea proiectelor politico-ideologice, şi, nu în ultimul rând, de a identifica elementele indezirabile din societate. Aşa cum s-au consacrat în practica politică din Uniunea Sovietică, alegerile au devenit un act politic pozitiv, patriotic, participativ, legitimator, demonstrativ şi educaţional, procesul electoral „...nu era un simplu act de selectare a reprezentanţilor poporului pentru organele puterii de stat. Ele [alegerile] sunt cea mai importantă formă de participare a maselor în implementarea puterii de stat, şi a educaţiei şi organizării lor în lupta pentru socialism şi comunism”1. Rezultatele scrutinurilor desfăşurate în sistemele politice, considerate în literatura de specialitate, totalitare, fie că ele au fost fasciste, naziste ori comuniste, au tins în permanenţă spre perfecţiune şi unanimitate, procente de peste 90% fiind alocate celor care le-au organizat. În Germania nazistă, cele două procese electorale organizate de Hitler şi partidul său, în 1934 şi 1938, au confirmat o susţinere populară cu procente de 95,6%, respectiv de 99,5%. Rezultatele obţinute de Partidul Fascist din Italia, spre exemplu, în 1934, au fost de 96,5%, iar în alegerile desfăşurate în Uniunea Sovietică, cu precădere din anii 1930, la toate alegerile organizate, mai lipsea un singur procent, pentru a parafraza titlul unui persuasiv studiu elaborat de Jerome Gilison2. Situaţia nu a stat altfel nici în România, unde cu excepţia primului scrutin – când prin fraudă au fost raportate doar aproape 80% în favoarea BPD – în toate celelalte, rezultatele au tins spre 100% (93,2% în 1948, 98,84% în 1952, 98,88 în 1957, 99,77% în 1961, 99,85% în 1965, 99,75% în 1969, 98,80% în 1975, 98,52% în 1980, 99,73% în 1985).
De-a lungul perioadei în care România a fost dominată de Partidul Comunist Român au fost organizate zece scrutinuri în care cetăţenii, în acord cu legislaţia electorală special creată în acest sens3, au fost chemaţi să certifice prin vot oferta politică propusă de structurile politice conduse de către comunişti. Niciodată, chiar dacă au deţinut puterea în regim de monopol politic, comuniştii nu s-au prezentat singuri în alegeri. În acord cu modelul sovietic, ei şi-au prezentat oferta electorală în cadrul unor fronturi politice, special create pentru a asigura iluzia unei cât mai largi reprezentări sociale. Doar în două dintre scrutinurile parlamentare organizate aceste fronturi4 s-au confruntat cu o opoziţie sau cu o alternativă politică. În fapt, doar în noiembrie 1946 societatea românească a putut – chiar dacă în condiţiile foarte grele – să îşi exprime opţiunea pentru mai multe formaţiuni politice. Organizate pentru a îndeplini, formal, una dintre
1 A.I. Kim, Sovetskoe iziratel’noe pravo, Moscova, 1965, p. 7 apud., J. Gilison, Soviet Elections as a Measure of Dissent: The Missing One Procent, „The American Political Science Review”, vol. 62, Issue 3, 1968, p. 814.
2 Jerome J. Gilison, op. cit., pp. 814-826.
3 Ultimele opt scrutinuri au avut loc şi în acord cu prevederile Constituţiilor din 1948, 1952, 1965. Primele procese electorale au beneficiat de o legislaţie specifică, tranzitorie, prin Legea nr. 560 din 1946 fiind organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor la 19 noiembrie 1946, iar prin Legea votată la 22 ianuarie 1948 au fost organizate alegerile din 28 martie 1948 pentru Marea Adunare Naţională.
4 Patru astfel de structuri electorale au fost create: Blocul Partidelor Democrate (BPD) în 1946, Frontul Democraţiei Populare (FDP), în anii 1948-1968, Frontul Unităţii Socialiste (FUS), în anii 1968-1980, şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS), în anii 1980-1989. După cum se poate observa, cu excepţia primului, care a avut forma unui cartel electoral, celelalte structuri au funcţionat cvasi-permanent, având menirea de a asigura colaborarea cu toate celelate organizaţii sociale, sindicale subordonate PCR.
cerinţele convenite în timpul Conferinţei de la Ialta, alegerile din 19 noiembrie 1946 au consacrat - prin falsificarea rezultatelor (la urne, la secţiile de vot şi în birourile electorale judeţene) – puterea politică comunistă, instalată prin forţă la 6 martie 1945.
Strategia electorală dezvoltată de PCR a presupus amânarea desfăşurării alegerilor până în momentul în care mecanismele de influenţare a populaţiei şi de prefabricare a rezultatului votului nu au fost bine puse la punct. Intimidarea opoziţiei – violentarea liderilor politici naţionali şi locali, interdicţia sau cenzurarea presei, boicotarea oricăror manifestări publice organizate de PNŢ şi PNL – şi procesul de subordonare a tuturor instituţiilor publice, prin epurarea celor consideraţi duşmănoşi, prin numirea de persoane fidele în administraţie, justiţie şi poliţie, s-au dezvoltat în paralel cu edificarea unei platforme electorale moderate şi a structurării unei alianţe politice largi, Blocul Partidelor Democrate, care să fie acceptabilă pentru corpul electoral5. În fapt, strategia, platforma electorală, alianţa cu facţiuni ale PNL şi PNŢ, au fost convenite la Moscova în aprilie 1946, în cursul unei întâlniri cu Stalin. Mai mult, tot atunci, liderii sovietici s-au angajat să finanţeze campania electorală6. Emil Bodnăraş, care într-o convorbire cu consilierul Ambasadei URSS în România, D. Iakovlev, spunea că „noi sperăm să avem 55-65% din voturi pe calea obţinerii unor voturi reale în timpul votării, dar noi trebuie să luăm 90% şi asta se va face cu ajutorul acelor posibilităţi pe care ni le conferă legea electorală şi al unei anumite «tehnici»”7.
În primăvara şi vara anului 1946 a fost discutată şi legislaţia electorală. În cuprinsul acesteia au fost introduse modificări prin intermediul cărora să poată fi modificat rezultatul votului. Noul sistem electoral din România era edificat în baza legilor adoptate la mijlocul lunii iulie8. În baza acestora, în fruntea comisiilor electorale (din circumscripţiile electorale judeţene şi din secţiile de vot) au fost numiţi judecători sau funcţionari care să poată controla ieşirile de la urne9.
După o campanie electorală marcată de violenţe împotriva opoziţiei, dar şi de intensă mobilizare politică, la 19 noiembrie s-a desfăşurat votul. Pe parcursul anului 1946, în diferite contexte, mai multe persoane cu funcţii oficiale (miniştri, lideri ai PCR sau diplomaţi sovietici) au comunicat intenţia de schimbare a scorului electoral în scrutinul ce urma să aibă loc în România. Centralizatorul realizat de istoricul Dinu Giurescu ne indică existenţa a 11 astfel de „surse” care au prognozat o victorie prefabricată a blocului condus de comunişti cu procentaje situate între 80 şi 90%10. Dincolo de coincidenţa cifrelor, care ar putea fi considerată una de natură conjuncturală, se impune precizarea că marea majoritate a acestor afirmaţii au fost făcute de persoanele responsabile, fie cu organizarea campaniei şi alegerilor pe linie guvernamentală
5 BPD a fost format şi a publicat Platforma-program la 17 mai 1946. Din el făceau parte PCR, PSD, PNL-Tătărescu, PNŢ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular.
6 Vezi textul stenogramelor – română şi sovietică – întâlnirii din 2-3 aprilie 1946 la Tatiana Pokivailova, Contacte româno-sovietice în legătură cu alegerile, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1946-începutul sfârşitului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, pp. 413-418; Tatiana Pokivailova, 19 noiembrie 1946. Fraude electorale comuniste (documente inedite), în „Magazin istoric”, anul XXIX, nr. 11, 1995, pp. 11-15; ANIC, fond CC al PCR - Secţia Cancelarie, dosar nr. 28/1946.
7 Apud Tatiana Pokivailova, Contacte româno-sovietice în legătură cu alegerile, p. 414.
8 Au fost promulgate două norme electorale: Legea de organizare a Reprezentanţei Naţionale (Decret nr. 2 128 din 13 iulie 1946) şi Legea nr. 560 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor (Decret 2219 din 13 iulie 1946). Cf. „Monitorul Oficial”, nr. 161, 16 iulie 1946, pp. 7358-7359.
9 În fondul lor acestea cuprindeau atât prevederi cu caracter democratic (spre exemplu, acordarea dreptului de vot pentru femei), cât şi unele prin care se asigura rezultatul votului (nedemnităţile [art. 7 din legea nr. 560], votul în locuri speciale - fabrici, cazărmi etc -, votul militarilor în condiţiile date şi organizarea birourilor electorale cu preşedinţi care puteau fi atât magistraţii, cât şi funcţionarii de stat.
10 Vezi prezentarea surselor şi tabelul recapitulativ la Dinu C. Giurescu, Documente privind alegerile din 19 noiembrie 1946, în vol. Centenar Constantin C. Giurescu, Craiova, Editura Universitaria, pp. 302-310.
(Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu sau Emil Bodnăraş), fie de sfătuitorii sovietici ai acestora (D. Iakovlev şi Serghei Kavtaradze), spre sfârşitul campaniei fiind precizate chiar şi numărul de locuri ce urmau a fi ocupate de BPD11.
Opoziţia şi diplomaţii occidentali la Bucureşti au realizat o documetare amplă asupra rezultatelor alegerilor, încercând să demonstreze fraudarea acestora. Generalul Schuyler, şeful Misiunii Militare Americane, avea să afirme în raportul său final că totul nu a fost decât o „uriaşă fraudă”12, iar Adrian Holman, reprezentantul politic al Marii Britanii, cel care cunoscuse nemijlocit modelele fascist şi nazist – fiind ambasador în Italia în timpul ascensiunii lui Musolini şi în Germania, în a doua jumătate a anilor 1930 – să constate că deşi în istoria modernă a României mai fuseseră alegeri corupte, „acestea au depăşit orice limite, fiind în opinia mea o pură farsă şi un travesti de legalitate”13. Argumentele ultimului aveau în vedere felul cum se desfăşurase competiţia politică (liderii şi delegaţii opoziţiei fiind în permanenţă supuşi violenţelor, intimidării şi persecuţiilor; transportul şi distribuţia de petrol a fost interzisă în ultimele zile de dinainte de scrutin), cum se recunoscuse dreptul de a fi înscris în registrele electorale (nominalizând numeroasele abuzuri comise de autorităţi), cum se desfăşuraseră şi de cine fuseseră controlate operaţiunile de vot (sigilarea urnelor înainte de sosirea reprezentanţilor opoziţiei; preşedinţii şi grefierii în mare parte înfeudaţi comuniştilor; scoaterea delegaţilor opoziţiei din localurile de vot; violentarea alegătorilor; votul plural – el nominaliza o persoană care votase în 15 secţii diferite14) şi, nu în ultimul rând, felul în care fuseseră raportate rezultatele, în lipsa reprezentanţilor opoziţiei. Fără a mai insista, vom încheia prin a constata ceea ce, în actualul stadiu al cercetării, par a fi cele mai sigure informaţii despre votul real dat la 19 noiembrie 1946. Este vorba de două seturi de documente create de către instructorii CC din judeţele Cluj, Turda şi Someş, şi, respectiv, un document ultrasecret, destinat strict conducerii PCR, publicat de Petre Ţurlea, în anul 2000, care poartă titlul Învăţămintele alegerilor şi sarcinile PC după victoria din 19 noiembrie 1946”15. Cele două seturi de informaţii, comparate, ne indică o fraudă masivă, cele peste 80% din voturile acordate, raportate oficial, fiind în cel mai bun caz doar dublate, deoarece aşa cum se preciza în raportul ce analiza situaţia reală din judeţul Cluj era dată „pe baza informaţiilor luate de la preşedinţii şi grefierii secţiunilor care uneori exagerează pentru a-şi fi mărit meritele de a fi favorizat BPD-ul”16.
Printr-o uriaşă fraudă, comuniştii au reuşit astfel să dobândească o legitimitate politică externă a guvernământului lor – prin semnarea Tratatului de Pace, în februarie 1947 – dar şi să poată începe construcţia unui nou sistem politic, prin arestarea, în următoarele două luni a câtorva zeci de mii de români, care comiseseră acte politice anticomuniste/antiguvernamentale în timpul campaniei electorale.
11 Ibidem, p. 310.
12 Apud Holman to Bevin, tgr. 273, 25 noiembrie 1946, PRO, FO, 770/112.
13 Holman to Bevin, tgr. 1486, 22 noiembrie 1946, 22 noiembrie 1946, PRO, FO, 770/112.
14 Un raport ulterior, elaborat de Key, la 27 noiembrie, consemna declaraţia de bravură făcută de şeful de cabinet al lui Tătărescu, Demir Apostolescu, care susţinea că introdusese doar în urna de la Ministerul de Externe peste 400 de voturi. Cf Key to Benett, tgr. 7458, 27 noiembrie 1946, PRO, FO, 770/112.
15 Petre Ţurlea, Alegerile parlamentare din noiembrie ’46: guvernul procomunist joacă şi câştigă. Ilegalităţi flagrantre, rezultat viciat, în „Dosarele istoriei”, anul V, nr. 11, 2000, pp. 35-36.
16 V. Ţârău, I.M. Bucur, Strategii şi politici electorale în alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 1998, p. 316, doc. 47.
Refrenul infractorului român: Cât e Parlamentul (Justiţia, Poliţia) în “floare”, nici în p … ă nu mă doare!
Cum încălcau parlamentarii din legislatura trecută legea
Lunea nici iarba nu creşte, zice o vorbă din popor. Cu toate acestea, la Parlament se munceşte, în fiecare luni fiind zi de plen, când se votează şi e agitaţie multă. Dar ce spun eu că se munceşte? De fapt, unii depun o muncă de Sisif şi muncesc cât pentru doi sau trei deputaţi. Sau, în cel mai rău caz, semnează pentru doi sau trei deputaţi prezenţa şi astfel statul le plăteşte indemnizaţia de şedinţă tuturor.
Absenţe nemotivate şi prezenţe nejustificate
Era o zi de luni. 3 martie (2008-n.m.). Auzisem că s-a deschis restaurantul şi m-am prezentat până la Camera Deputaţilo cu scopul declarat de a lucra şi, nedeclarat, de a face ce fac şi deputaţii, adică de a mânca ieftin şi a mă relaxa vreo două ore pe fotoliile commode de pe holurile instituţiei. Aşa am ajuns la nivelul P1, unde se află intrarea la sala de plen şi unde era o agitaţie de nedescris. Undeva, chiar lângă uşa ce duce spre sală, există câteva mese. Pe mese – ha, v-am prins! – nu e mâncare, ci sunt nişte liste. Listele de prezenţă, păzite de angajaţi ai Camerei şi pe care deputaţii trebuie să le iscălească, nominal. Adică fiecare pentru el. Ei bine, până şi acest proces a ajuns să facă parte din sistemul de rotunjire a veniturilor deputaţilor, fiecare participare la şedinţă fiind remunerată cu peste 120 de lei noi, cu condiţia ca deputatul să semneze cu mânuţa lui, deci să fie prezent. Cum, însă, nimeni nu stă să verifice acele semnături, ba chiar mai mult, nimeni nu verifică cine pentru cine semnează, e o modă printre deputaţi ca cei pentru prezenţi să semneze pentru unul sau mai mulţi colegi absenţi. Nu de alta, dar ar fi păcat să se piardă acei 120 de lei. Noi, adică echivalentul a vreo 30 de euro (la acea vreme – n.m.). Mai ales că prezenţa nu presupune, să ne înţelegem, exercitarea votului ori participarea activă la şedinţă. E prezenţă şi gata. 120 de lei şi la revedere!
Cu o semnătură pe minut, milionul l-am făcut
După cum spuneam, la cele câteva mese de lângă uşa ce duce spre sala de plen era agitaţie maximă, cam cum era pe vremuri la coadă la brânză. Deputaţii se înghesuiau să semneze condica de prezenţă, atât pentru ei, cât şi pentru unii dintre colegii care nu au catadicsit să vină la serviciu, dar cărora banii de şedinţă le prind bine. În mai puţin de zece minute, cât am stat şi am filmat cu o cameră la vedere, nu mai puţin de zece deputaţi au semnat atât pentru ei, cât şi pentru unul sau mai mulţi colegi. Printre multisemnatari: Ioan Buda (PSD), Vladimir Mircea Fârşirotu (PRM), Vladimir Alexandru Mănăstireanu (PSD), Doina Micşunica Dreţcanu (PSD). Observaţi că fac parte din categoaria deputaţilor despre care nimeni nu a auzit nimic, dar pe care îi plătim cu o cârcă de bani, doar pentru că există. Şi nu doar că există, dar se pare că ei sunt cei acre muncesc cu adevărat, nu doar pentru ei, ci şi pentru colegii care nu sunt prezenţi. Nici măcar camera cu care i-am filmat , deşi nu e deloc mică, nu i-a speriat. Ei au continuat să semneze într-o veselie, ba chiar au şi zâmbit din când în când către cameră. Dintre ei, cea mai răsărită, cu nume predestinate de altfel, a fost Doina Micşunica Dreţcanu, pe care am întrebat-o, imediat ce a semnat de două ori, în locul cui a semnat. Fireşte, nu a recunoscut nimic, ba chiar a declarat că a semnat doar o dată. Nici măcar angajaţii care aveau în grijă listele cu semnături nu păreau surprinşi şi chiar îi ajutau pe deputaţi să găsească numele colegilor de pe liste. Cu alte cuvinte, treaba era atât de bine organizată şi totuşi atât de obişnuită, încât se pare că a intrat în firescul desfăşurării activităţii de la Parlament.
Am făcut o sesizare. Care, cel mai probabil, se va pierde-n zare
Ne dorim mult să aflăm ce crede, dar mai ales ce face conducerea Camerei Deputaţilor cu privire la acest fapt, aşa că ne-am adresat instituţiei şi am depus o sesizare, înregistrată cu numărul 1.375 din data de 10 martie a.c(2008 – n.m.). Orice decizie a instituţiei, care nu implică venituri suplimentare pentru aleşi, se mişă însă precum un melc în călduri şi astfel va mai trece probabil o bună perioadă până se vor pronunţa toate toate comisiile de specialitate, Biroul Permanent, Secretariatul General, tanti Florica de la intrare şi nea Costel care se ocupă cu întreţinerea lifturilor.
Falsul de pix ne costă 450.000 RON anual
Indemnizaţia brută a unui deputat este de 6.343 RON. În condiţiile în care din cei peste 300 de deputaţi de la şedinţe lipsesc, să zicem, aproximativ o sută, în locul cărora semnează colegii, rezultă o gaură de peste 12.000 RON pe şedinţă. Or, în condiţiile în care în fiecare săptămână ar avea loc două şedinţe de plen, valoarea totală a banilor extraşi, pe bază de semnătură, din bugetul Camerei Deputaţilor, ar ajunge la 50.000 RON lunar. În total, 450.000 RON pe nouă luni de sesiune parlamentară (4,5 miliarde de lei vechi).
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr. 10/2008
P.S. Ce a făcut liberalul Bogdan Olteanu, finul lui C.P. Tăriceanu şi preşedintele de atunci al Camerei Deputaţilor, cu acea sesizare? S-a şters la fund, probabil.
Cu un pesedist la Interne e clar că legea va rămâne apanajul fraierilor
România este eternă şi fascinantă dacă o priveşti dintr-o vilă de poliţişt corupt (de exemplu, de ofiţer de poliţie care făceau contrabandă la greu cu produse petroliere în timpul embargoului împotriva Iugoslaviei, în timpul ce şeful de sală al tătucului Iliescu, nea Vacă’, dădea cupoane la tot cartieru’). Sau dac-o priveşti din cele n + 1 case de parlamentar, făcute din banii obţinuţi prin trafic de influenţă, prezenţe în CA şi alte ilegalităţi specificate în fraiera de lege. Privită din perspectiva celui care crede că răul trebuie pedepsit, că legea e gândită pentru a proteja partea bună a unei naţii, că cei corupţi îşi însuşesc ceea ce nu merită, privându-i pe alţii de ceea ce merită, România pare o mahala imensă în care totul se negociază, iar moartea unui om înseamnă 3 ani dacă judecătorul e fericit că i-a născut soţia sau graţierea dacă şpaga promisă de infractor este consistentă. Câte persoane a ucis soţia lui Adrian Păunescu într-un accident de circulaţie? Patru. Câte zile de puşcărie a făcut? Închisoare pe viaţ … hai, vă credeţi Germania, nici una, normal. Doar n-a fost scuipat degeaba în ’89 Păunescu Adrian, cel care periodic verifica fundul dictatorului cu limba. Cu pesediştii la caşcavalul puterii, putem să ne căutăm paşaportul pentru a emigra în Canada. Geoană n-o să ne pună să-i numărăm oule, dar cu siguranţă o să ne pună să asigurăm, din munca noastră, viitoarea bunăstare a baronilor locali roşii. Pentru ei libertatea înseamnă a fenta legea şi a se îmbogăţi. Caracatiţa neocomunistă şi securistă este mai vie ca niciodată, iar prezenţa pesediştilor la guvernare dovedeşte că acest microb continuă să îmbolnăvească România. Ce ar fi fost Germania dacă după 1945 era guvernată de oamenii lui Hitler? Ce este România guvernată de slugile lui Ceauşescu vedem azi.
În România, parlamentarii sunt primii care încalcă legile ţării
De la necompletarea declaraţiei de avere sau neactualizarea ei, până la absenteismul de la şedinţele Parlamentului, dar încasarea banilor pentru (ne)participare (cum vom vedea într-un alt articol), aceşti parlamentari, prin ceea ce fac, dovedesc diferenţa mică între România şi o ţară bananieră. Fii ai poprului român (lucru vizibil de pe Marte), neocomuniştii din PSD şi ceilalţi, propăşiţi prin ignoranţa unei mase amorfe de alegători alături de caşcavalul puterii, au dovedit, de-a lungul şi de-a latul democraţiei originale creată de tătucul Iliescu, că-i doare undeva de prevederile legilor în vigoare, doar legea-i pentru farieri. Iar unde lege nu e, nimic nu e, devine foarte clar că-n România funcţionează legea tribală conform căreia important este nu ce ştii sau ce poţi face, ci pe cine ai prieten şi unde (cât mai sus dacă se poate). Să mulţumim partidului comunist roman, pentru care Marx n-a contat niciodată,care a introdus în mentalul colectiv, pe lângă alte rele, şi aceea de pile-cunoştinţe-relaţii (doar clanul Ceauşescu era prezent în toate structurile de conducere ale dictaturii comuniste).
Analiza dictaturii comuniste (XX)
Comunizarea Romaniei
Consilierii sovietici în sectoarele economice
După cel de-al doilea război mondial, Kremlinul a depus eforturi nu doar pentru subordonarea politică a ţărilor ocupate, dar şi pentru acapararea resurselor economice ale acestora, ceea ce s-a realizat prin societăţi mixte (aşa-numitele sovromuri în România), dar şi prin intermediul consilierilor pe probleme economice43. În România au fost trimişi foarte mulţi consilieri, semnalaţi „în toate administraţiile esenţiale, de conducători şi specialişti în întreprinderile industriale”44, dar şi în agricultură, la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră etc45.
Rolul lor a fost clar încă de la începuturile ocupaţiei sovietice. Chiar stabilizarea monetară din 1947 a fost realizată de către o comisie formată din comunişti români şi câţiva consilieri sovietici, între ei şi adjunctul ministrului de finanţe al URSS, Zlobin46. Tot consilierii sovietici au jucat un rol major, hotărâtor, şi în implementarea unei alte reforme monetare, pe care Stalin i-a sugerat-o lui Gheorghiu-Dej în timpul unei întrevederi, în august 1951. Neiubindu-i pe truditorii pământului în general, Stalin a sugerat confiscarea economiilor ţăranilor români în interesul statului totalitar. În acest scop, liderul suprem de la Kremlin a trimis în România un grup de consilieri sovietici, în fruntea cărora se afla I.D. Zlobin47. Aşa-numita „stabilizare” a fost realizată în 195248. Considerentele politice ale acestui act au avut consecinţe şi la nivelele superioare ale comuniştilor români. Gheorghiu-Dej a fost mereu foarte atent cu aceşti consilieri, neratând ocazia de a-l acuza pe Vasile Luca de atitudine oportunistă de dreapta. În acelaşi timp, Luca a făcut greşeli „de parcurs”, fiind „negativist” cu aceiaşi consilieri, situaţie care a contribuit
40 Ion Şuţa, op. cit., p. 368; idem, Cooperarea Comandamentului Militar român cu partenerii de alianţă, în „Dosarele istoriei”, nr. 8/2001, p. 32.
41 Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 405 (document din Rossiskii gosudarstvennai arhiv soţialnoi i politiceskii istorii, fond 3, opis 74, dosar 46, f. 66).
42 Florin Şperlea, Controlul Partidului Comunist asupra Armatei, în loc. cit., p. 228. Vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 411-412.
43 Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 76-78.
44 Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 116.
45 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.
46 Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 104-105; Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 128; Robert Levy, op. cit., pp. 78-79, 81-82. Vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 406 (document din Arhiv Prezidenţia Rossiskii Federaţii, fond 3, opis 66, dosar nr. 209, f. 78).
47 Robert Levy, op. cit., pp. 172-173; Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 406-408.
48 Robert Levy, op. cit., pp. 105-106.
la şubrezirea şi mai mult a poziţiei sale în partid49. Dej nu a ratat prilejul de a-l ataca în timpul întâlnirilor cu sovieticii şi pe Teohari Georgescu, un alt rival important50.
Nu e lipsit de importanţă să menţionăm că primul plan cincinal românesc a fost aşternut pe hârtie în 1949 cu directa implicare a consilierilor sovietici51.
Cu toate că procesul de colectivizare a agriculturii se dovedise un factor negativ în URSS, el a fost imitat şi în ţările est-europene după cel de-al doilea război mondial. România nu a făcut excepţie, colectivizarea demarând oficial prin Plenara Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949. S-a constituit o Comisie agrară a cărei sarcină era constituirea şi supravegherea Gospodăriilor Agricole Colective model. Condusă de Ana Pauker, Comisia i-a mai avut ca membri pe ministrul Agriculturii, Vasile Vaida, pe Nicolae Ceauşescu şi Mircea Geoagiu, secretarii de stat de la Ministerul Agriculturii, şi pe veteranii comunişti Dumitru Petrescu şi Pavel Chirtoacă (Şeful Secţiei Agrare a CC al PMR). Însă în Comisie a intrat şi consilierul sovietic Veretnikov. Lui îi erau prezentate sintezele întocmite de autorităţile române cu privire la colectivizare52. Sfaturile lui Veretnikov se regăsesc disparate în stenogramele Secretariatului CC al PMR, toate dovedind o crasă neînţelegere a realităţilor agrare româneşti53. Veretnikov a fost implicat împreună cu un alt consilier sovietic, Ciumiciov, în punerea bazelor Comitetului de Stat pentru colectarea produselor agricole, discutat în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 2 ianuarie 1950. Cu toate că nu erau „aşa familiarizaţi cu aceste chestiuni, nefiind specialitatea lor”, cei doi sovietici „şi-au făcut observaţiile”54.
În anii următori erau semnalaţi în România şi alţi consilieri sovietici în problema colectivizării agriculturii. Într-o notă a Ministerului Agriculturii către Ministerul de Externe-Cabinet, din 26 martie 1951, erau amintiţi consilierii Bobovnicov Teodor Afanasovici, Devocikin Anatolie Gherasimovici şi Vşacov Alex Alexeievici. Nu lipseau aprecierile generale cu privire la consilierii sovietici, care „prin excepţionala lor pregătire profesională şi cu experienţa vastă în domeniul construcţiei agriculturii socialiste ne ajută efectiv în organizarea şi întărirea sectorului socialist din agricultură”55.
Însă nu doar în agricultură erau întâlniţi consilierii sovietici, ci şi în industrie. Bunăoară, la Ministerul Industriei Alimentare se găseau patru consilieri la 4 aprilie 195156. Şi pe megaşantierele iniţiate de regimul comunist au fost prezenţi consilierii sovietici, spre exemplu la complexul hidroenergetic de la Bicaz, dar şi la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. Asemenea celor din Securitate şi armată, şi aceşti consilieri se bucurau de privilegii importante57.
Deţinând un loc aparte pe harta Gulagului românesc, Canalul Dunăre-Marea Neagră a cunoscut, la rândul său, prezenţa consilierilor sovietici. De fapt, ideea acestui şantier faraonic a fost sovietică, mai precis ea aparţinându-i lui Stalin. O brigadă de specialişti sovietici în canale, condusă de generalul Şapoşnicov, a sosit la Bucureşti în primăvara lui 1949. După revederea unor
49 Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 408-409; Robert Levy, op. cit., p. 173.
50 Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 411.
51 Iulian Stănescu, Gheorghe Apostol se confesează, în loc. cit., pp. 43-44; Robert Levy, op. cit., p. 87.
52 Robert Levy, op. cit., p. 86 şi p. 101; vezi şi Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Bucureşti, INST, 2000, pp. 184-188 (document de la ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 59/1950, ff. 3-63).
53 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op. cit., p. 120 (document de la ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 72/1949, ff. 4-6).
54 Ibidem, p. 128 (document de la ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 1/1950, ff. 6-13).
55 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.
56 Ioan Scurtu, op. cit., p. 13.
57 Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 146; Ion Băncilă, Arc peste timpuri (1901-1999), Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2000, pp. 296, 306, 320.
studii mai vechi ale unor ingineri români, topometrii şi geologii sovietici au fixat traseul între Cernavodă şi Capul Midia. Gheorghiu-Dej, Posteucă şi Gaston Marin au plecat la Moscova împreună cu brigada de consilieri, au fost primiţi la Biroul Politic, de faţă fiind Stalin, Molotov, Beria, Kaganovici etc. După ce generalul Şapoşnicov a prezentat rezultatele studiului, membrii Politbiroului au aprobat proiectul58. Lucrările propriu-zise au demarat la sfârşitul verii anului 1949, sub directa supraveghere a sovieticilor, evidenţiindu-se consilierii Şapoşnicov şi Vorobiov59. Un contract parafat la 30 martie 1950 şi convenţia suplimentară din 16 iunie 1950 au reprezentat baza legală a sosirii consilierilor sovietici la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O notă a Ministerului român de Externe către Ambasada URSS la Bucureşti, din mai 1951, conţinea şi alte nume de consilieri sovietici la Canal: Ogorodnicov Nicolae Alexandrovici, Dudel Vadim Alexandrovici şi Boicova Evghenia Nicolaevna60.
Consilierii sovietici în domeniul culturii
De prezenţa consilierilor sovietici nu a scăpat nici cultura română, aflată în plin proces de transformare pe linia realismului socialist, altfel spus de renunţare la modelul cultural occidental şi de adoptare a celui sovietic61. Deşi prezenţa consilierilor sovietici în vastul domeniu al culturii este dificil de reconstituit, avem totuşi cunoştinţă că ei puteau fi întâlniţi în literatură, artă, teatru, film etc62. Spre exemplu, la începutul anilor 1950, un pictor sovietic pe nume Grigorenco era consilier la Comitetului Artelor şi Culturii, controlând şi hotărând în diverse probleme, de la iniţiativa ridicării, în 1950, a unei gigantice statui a lui Stalin, în inima capitalei României, până la chestiuni legate de traficul de influenţă, comenzile de lucrări monumentale sau vernisaje63.
Final de mandat: retragerea consilierilor sovietici
Într-o scrisoare expediată către CC al PMR, la 14 ianuarie 1957, CC al PCUS punea în discuţie problema consilierilor sovietici. Moscova constata că România avea în acel moment suficienţi specialişti, concluzia fiind că prezenţa permanentă a consilierilor sovietici „nu mai corespunde intereselor cauzei”. De aceea s-a propus desfiinţarea „instituţiei consilierilor şi micşorarea numărului specialiştilor sovietici” care activau în România. Conducerea de la Bucureşti a răspuns tocmai la 13 februarie 1957, mulţumind pentru sprijinul oferit de consilierii sovietici în economie, „construcţia de stat” şi pe linie militară. Ceea ce era mai important, numărul consilierilor avea să se reducă, conform înţelegerii dintre cele două partide64. Într-adevăr, în perioada următoare numărul consilierilor avea să scadă, după cum se constata în scrisoarea pe care CC al PCUS o adresa CC al PMR la 8 septembrie 1958. Cu acel prilej, sovieticii emiteau chiar ideea rechemării tuturor consilierilor existenţi în România, mai ales că se
58 Gheorghe Gaston Marin, op. cit., pp. 133-135.
59 Doina Jela, Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 30-31; vezi şi Dennis Deletant, The Repression of the Gheorghiu-Dej Era in the light of the Securitate Files, în „Occasional papers in Romanian Studies“, no. 2, Edyted by Rebecca Haynes, School of Slavonic and East European Studies, University of London, 1998, pp. 111-123, în special pp. 118-123; idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 164-170.
60 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212 (dosar nepaginat).
61 Magda Cârneci, Artele plastice în România. 1945-1989, Bucureşti, Editura Meridiane, 2000, p. 27; M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic, ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 83-84, 127 şi p. 137.
62 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.
63 Magda Cârneci, op. cit., p. 27.
64 Ioan Scurtu, op. cit., p. 14.
semnalau divergenţe între specialiştii români şi cei sovietici. Românii aveau să se declare de acord, răspunsul CC al PMR fiind trimis la 26 septembrie 195865. Totuşi, chemarea unor noi specialişti sovietici a continuat, chiar la 22 ianuarie 1959 Dej cerându-i lui Hruşciov, printr-o scrisoare, trimiterea a 5 specialişti militari, aceştia urmând să-şi desfăşoare activitatea pe lângă conducerea Ministerului Apărării66.
De-a lungul primului său deceniu cât s-a aflat în fruntea PMR, Gheorghiu-Dej a dat destule dovezi de obedienţă faţă de liderii de la Kremlin. Spre sfârşitul anilor 1950 şi la începutul anilor 1960 el a început însă o politică de distanţare de Moscova. În mod deosebit după retragerea trupelor sovietice (1958), liderul de la Bucureşti a considerat că era momentul să scape în mod vizibil de sub tutela Kremlinului. S-au luat chiar măsuri de necrezut cu ceva timp înainte. În şedinţa Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 august 1963, Dej le-a amintit celor prezenţi controlul pe care îl exercitaseră agenţii şi consilierii sovietici în România la începuturile regimului comunist. Considerându-se stăpâni pe situaţie, comuniştii români nu mai erau dispuşi să asculte de ordinele Moscovei67.
Conducerea de la Bucureşti a speculat starea de tensiune prilejuită de înlăturarea lui Nichita Sergheevici Hruşciov din fruntea URSS, la 14 octombrie 1964, şi înlocuirea sa cu Leonid Ilici Brejnev. La scurt timp după aceea, mai exact la 21 octombrie 1964, reprezentantul diplomatic al Uniunii Sovietice la Bucureşti a fost convocat la Dej, acesta informându-l că Biroul Politic al PMR a hotărât scoaterea Securităţii de sub controlul KGB. În acelaşi timp, Biroul Politic a dispus trecerea în rezervă a tuturor ofiţerilor acoperiţi ai poliţiei politice sovietice din Securitate şi DIE. Din acel moment, orice colaborare a KGB cu Securitatea şi DIE avea să se realizeze prin intermediul PMR. Moscova a reacţionat neîntârziat şi viguros, la 22 octombrie Vladimir Efimovici Semiciastnîi, şeful KGB, expediind o telegramă violentă lui Alexandru Drăghici, în care i-a amintit că România era sub umbrela protectoare a URSS, ba mai mult, proferând chiar ameninţări. Fostul consilier şef în România între 1949-1953, generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski, ajuns între timp în poziţia de şef al spionajului sovietic, a trimis la rândul său o telegramă în acelaşi sens lui Nicolae Doicaru, şeful DIE. În noiembrie 1964, Saharovski sosea la Bucureşti, urmat apoi de Semiciastnîi. Convorbirile au durat până spre sfârşitul lunii noiembrie 1964. În pofida reproşurilor repetate ale lui Saharovski („Noi am creat Securitatea şi DIE”), situaţia a rămas ireversibilă. La sfârşitul anului 1964, în Securitatea română (inclusiv DIE) nu se mai găseau ofiţeri sovietici acoperiţi sau neacoperiţi, iar subordonarea faţă de KGB încetase. Cu toate acestea, structura organizatorică şi activitatea principală (poliţia politică) nu s-au schimbat niciodată68, indiciu cât se poate de clar că, (şi) din acest punct de vedere, Moscova îşi atinsese scopul.
65 Ibidem, pp. 14-15.
66 Ibidem, pp. 15.
67 Petre Otu, Vin timpuri grele. În Biroul Politic, despre agentura sovietică, în „Magazin istoric“, nr. 7, iulie 1999, pp. 20-24.
68 Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. II, pp. 108-110; idem, Moştenirea Kremlinului, pp. 253-254; vezi şi Cristian Troncotă, op. cit., p. 454.
Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (III)
Turnătoarea Rodica Stănoiu
Institutul de Cercetări Juridice (ICJ), colaborator al Securităţii
Istoria celor trei documente suspecte a fi falsuri merită detaliată pentru a înscrie şi ICJ în panoplia instituţiilor confiscate de securişti. În ziua în care cele două părţi s-au prezentat să ridice înscrisuri vechi şi “cu adevărat” ale Rodicăi Stănoiu, li s-au oferit doar cele trei documente suspecte a fi falsuri. Reprezentanţii CNSAS au protestat şi au cerut să li se permită să aleagă ei înscrisuri din dosarul de personal, care, de altfel, era pe un birou, la 50 cm distanţă. Rodica l-a înşfăcat şi, strângându-l patetic la piept, a scandat că nu permite, că acolo este viaţa ei în care nu-şi bagă nimeni nasul. Cum secretara era udă pe ea de spaimă, avocatul CNSAS a cerut să vorbească cu directorul instituţiei. N-a fost posibil, nici atunci, nici altădată, după cum n-a fost posibil nici accesul la dosarul misterios.
Tribunale captive
În instanţă, efortul CNSAS s-a concentrat pe obţinerea unei expertize în care să se poată confrunta înscrisurile care se presupune că au aparţinut “Sandei” cu cele ale Rodicăi. Eforturile instanţelor s-au concentrate, însă, fie pe tergiversare, fie pe forţarea comparării “notelor informative” numai cu făcăturile de la ICJ. În materie de tergiversare avem un exemplu demn de “Cartea Recordurilor”: una dintre instanţe (Secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti) a avut de comunicat doar declinarea de competenţă (în urma schimbării legii); în loc de o săptămână a durat patru luni. La secţia 3 civilă a Curţii de Apel s-a decis, în chestiunea înscrisurilor, să se efectueze expertiza judiciară pe documentele propuse de Rodiac Stănoiu. Aici, judecătorilor le-a scăpat piciorul, pentru că în decizie au menţionat că părţile (adică şi CNSAS!) trebuie să prezinte pentru expertiză documentele pe care le deţin. Ulterior, şi-au dat seama că CNSA poate face rost de alte documente (cum s-a şi întâmplat, la Paşapoarte fiind tone de înscrisuri reale ale Rodicăi) şi au emis o adresă către instituţia de expertiză în care s-a omis această solicitare. În complet se aflau Corina Gabriela Buruiană, fost inspector în Ministerul Justiţiei în timpul mandatului Stănoiu, şi Stere Learciu, fost colaborator al Securităţii.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC), pedală a Securităţii
Instanţa (Tribunalul Bucureşti) refuză să accepte alte documente olografe din partae CNSAS, spunând că trebuie să respecte decizia instanţei anterioare. Dar nu o respectă, pentru că refuză să o citească: judecătorii nu văd decât adresa (care este, totuşi, o scrisoare) care omite obligaţia CNSAS de a prezenta spre expertiză alte documente. Aşa că INEC nu se lasă mai prejos: iniţial, acceptă să facă o expertiză pe documentele înaintate de CNSAS, dar, după o zi, se răzgândeşte şi spune că “suntem obligaţi (?) să ţinem cont doar de adresă”. În schimb, îşi încearcă norocul şi cere notele de informare în original, pentru comparare cu falsurile Rodicăi. Staţi liniştiţi, alea nu ies din fabrică, că ştim cu toţii cu ce viteză s-ar volatiliza.
“Jeanine, sun-o pe Rodica!”
O operaţie banală – confecţioanarea unei adrese către INEC pentru a solicita expertiza care a fost refuzată – a declanşat o tornadă în Colegiu. Pentru a emite o solicitare de acest gen, e nevoie de acordul forului “parlamentar”, Colegiul CNSAS.Or, aici s-au activat forţele necuratului şi s-au pus pavăză amărâtei de adrese. O parte din membri au cerut să se renunţe la orice noi “activităţi detectivistice”; “nu mai e treaba noastră să urmărim cazul Stănoiu, e exclusiv treaba Justiţiei!”. Susţinătorii acestei teorii de “depunere a armelor” i-au avut ac vârf de lance pe Corneliu Turianu (PD-L) şi grupul PSD – Cazimir Ionescu, Laurenţiu Tănase, Florian Chiriţescu. Nimeni nu poate controla decibelii lui Mircea Dinescu într-o situaţie de genul ăsta (de fapt, nici el): a urlat din răsputeri, a ameninţat cu conferinţă de presă în stradă şi, până la urmă, s-a votat favorabil emiterii solicitării de expertiză. Din tot scandalul, domnul Turianu n-a înţeles , săptămâna trecută, că votul n-a fost aşa cum recomanda domnia sa. A descoperit miercuri cumplita realitate. A făcut la rândul lui scandal, iar când preşedintele Colegiului i-a explicat că faptul e consumat, s-a retras furios în biroul propriu, de unde s-a auzit pe culoare un strigăt – adresat secretarei lui – care a intrat în folclorul instituţiei: “Jeanine, sun-o pe Rodica!”. Da, Rodica are, totuşi, motive de îngrijorare. Dacă, în ciuda acestei impresionante mobilizări a Securităţii din toate instituţiile implicate, evidenţa va fi confirmată în instanţă, “Sanda”, fostul ministru al Justiţiei, se paote căptuşi cu o condamnare penală pentru fals. Şi s-ar împlini şi testamentul lui Ticu.
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.11/2009 (autor Mircea Toma)
P.S. Din cele de mai sus, reiese încă o dată axioma democraţiei originale întemeiate de tovarăsul Ilici Iliescu: neocomuniştii din PSD se opun din răsputeri aflării adevărului despre securişti, aşa cum o fac de 20 de ani.
Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (II)
Turnătoarea Rodica Stănoiu
Urme şterse în dosarele urmăriţilor
Securitatea a fost o instituţie care ştia ce important e back-up-ul. Urme ale activităţii “Sandei” şi “Georgetei” existau şi în dosarele celor pe care i-a denunţat. Una dintre victime a fost doaman Raluca Bejan. Dânsa şi-a cerut propriul dosar de la CNSAS la începutul anilor 2000. Primul răspuns pe care l-a primit a fost o întrebare: “Dumneavoastră aţi fost închisă la Aiud şi aveţi 82 de ani?”. Cum nu împlinise nici 60 de ani şi nici nu vizitase Aiudul, doamna a negat. Drept care a mai avut de aşteptat câţiva ani (patru) până când, după alte insistenţe, a descoperit că propriul dosar fusese introdus în copertele care purtau identitatea altei persoane. După ce şi-a obţinut, în sfârşit, dosarul, a descoperit că dintr-însul lipseau 16 pagini. Perseverentă, a solicitat microfilmele care – ghinion, domnu’ Ureche – erau un back-up suplimentar al Securităţii. Abia aici au apărut înscrisurile semnate de “Sanda” – o festă pe care Securitatea a jucat-o securiştilor.
Testamentul lui Ticu: “Să facă puşcărie pentru falsurile astea”
Picioarele scurte ale minciunii au alergat şi în doasarele altor victime ale “Sandei” şi “Georgetei”. Prin unele dintre cele peste 30 de note informative, Rodica Stănoiu a reuşit să producă drame în vieţile celor pe care îi pâra. N-a murit nimeni, dar, de exemplu, doamna M.U. n-a mai avut posibilitatea să iasă în străinătate să-şi salveze, printr-o operaţie, vederea; în privinţa altui roman, fugit în Franţa – despre care Sanda a raportat că încearcă să-şi obţină diplomele de studii din România -, Securitatea a luat decizia să blocheze încercările familiei de a-i transmite documentele şi alte asemenea. Când astfel de fapte glorioase s-au adunat pe taraba CNSAS, membrii de atunci ai Colegiului – aflat sub zodia Onişoru – au decis, curajos, să închidă ochii: doasrul Stănoiu a zăcut un an (2004 – 2005) în sertar. Abia în 2006, după venirea lui Ticu Dumitrescu în Colegiu, s-a putut discuta despre cazul Rodica. S-au decis două expertize grafoscopice care, odată înfăptuite, au confirmat faptul că mâna care a scris declaraţia de necolaborare colaborase din plin cu Secu. Convovcată la audiere, fostul ministru al Justiţiei a susţinut că a avut un accident care i-a modificat scrisul de l-a făcut să semene cu cel al unei persoane care turna la Securitate (genială Rodica, recunoaşteţi?). Drept care a cerut să se compare înscrisurile din notele informative cu scrisul ei din aceeaşi epocă. Toată lumea a fost de acord, drept care reprezentanţii CNSAS şi Rodica Stănoiu s-au prezentat la locul ei de muncă de atunci – Institutul de Cercetări Juridice. Acolo, o secretară îi aşteaptă pregătită cu un dosar cu trei documente care sunt suspecte a fi fost falsificate (erau la distanţă de câte zece ani unul de celălalt, dar erau scrise cu aceeaşi pastă de pix). La următoarea întâlnire de la CNSAS, cu expertizele şi “originalele” Rodicăi pe birou şi cu tupeul suspectei în faţă, Ticu Dumitrescu a susţinut vehement votul de “poliţie politică” pentru Rodica Stănoiu. A fost o luptă cu urlete gigantice, dar s-a încheiat cum a vrut Ticu. Iar tatăl CNSAS a urlat: “Să facă puşcărie pentru declaraţiile ei false!”.(Va urma.)
Oamenii guvernării securisto-comuniste Adrian Năstase (I)
Turnătoarea Rodica Stănoiu, spălată de pesediştii şi pedeliştii din CNSAS
După ce s-a murdărit turnând la Securitate înainte de ’89, “Sanda” (nume de cod – n.m.) Stănoiu s-a murdărit puţin mai mult şi în regimul democratic de după, falsificând documente care să probeze că n-ar fi turnat. Ceea ce nu ar fi fost o problemă în Germania, de exemplu, dar este la noi, unde, vorba reclamei, murdărirea este bună. Adică numai bună de spălat cu un detergent de primă mână marca CNSAS (cu substanţe active de la PSD şi PD-L), INEC (Institutul Naţional de Expertize Criminalistice) sau chiar Justiţia.
Exerciţiu de logică
Patru femei pleacă în străinătate, în anul 1982, în plină epocă Cauşescu. Câte dintre ele sunt colaboratoare ale Securităţii? Răspuns: dacă ar fi să folosim “regula” care circula pe vremea aia în România (“când se întâlnesc trei români, unul e securist”), răspunsul ar fi “cel puţin una”. Ei bine, în arhivele Securităţii au fost găsite două note informative care relatau despre aceeaşi călătorie a celor patru tovarăşe; într-una sursa vorbeşte despre celelalte trei: Raluca Bejan, Elena Caraşcă şi Mănescu. Cine-o fi fost a patra persoană, cea care a informat Securitatea? Nici o problemă, de asta există Secu, ca să nu rămânem cu nedumeriri; în micul grup de patru călătoare exista şi o a doua colaboratoare a Securităţii; ea le pârăşte, la rândul ei, pe celelalte trei. Aşa aflăm, dintr-o altă turnătorie oficială, numele celui de-al patrulea membru al călătoriei: Rodica Stănoiu. Şi se îmbunătăţeşte regula românească: unde-s patru români, sunt doi informatori. Nu cred că informaţia că Rodica a fost turnător al Securităţii a zguduit sufleteşte prea multă lume. Mai surprinzător este faptul că a fost posibil ca o instituţie publică să declare oficial chestia asta, într-o ţară care pare să fie controlată, încă, de fosta Securitate. Şi, într-adevăr, se pare că bătălia pentru confirmarea oficială a acestei evidenţe este atât de înverşunată încât pune în lumină forţa actuală a fostei Securităţi. Textul nostru va descrie obstacolele pe care le clădesc actualii colaboratori ai fostei Securităţi pentru a o apăra de o condamnare pe cea care a fost ministru Justiţiei şi, totodată, turnătoare cu numele conspirativ “Sanda”.
Dosarele “Sanda” şi “Georgeta” nu mai există
Rodica Stănoiu s-a trântit fără să clipească în fotoliile de ministru şi, apoi, de senator. A semnat fără să clipească declaraţia de necolaborare cu Securitatea. Minţea cu liniştea unei persoane care ştia că n-o ameninţă nici un pericol. Într-adevăr, pericolul cel mai mare – care era propriul dosar de turnător – nu există. Corect, cu precizarea că dosarul nu mai există. Putem presupune că obiectul cel compromiţător a fost sustras la timp de cadre ale Securităţii care au mai avut acces la documentele primare. Rodica Stănoiu, pe vremea când nu mai semna “Sanda” (1983 – 1985), ci “Georgeta” (al doilea nume conspirativ, folosit între anii 1986 şi 1987), înmâna notele informative unor ofiţeri care răspundeau de activitatea ei. Unul dintre ăştia a fost locotenent-colonelul Marian Ureche. Un înalt ofiţer de Securitate care, datorită meritelor în lupta împotriva duşmanilor regimului comunist, a fost promovat, în perioada mimisteriatului Rodicăi Stănoiu, şef al SIPA. Poate ne ajută dânsul să dăm de urma dosarului dispărut. (Va urma.)
Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.11/2009
"Linistea" dictaturii comuniste
.jpg)
Pe 23 august 1981, trei indivizi au luat ostatici calatorii unui autobuz de navetisti cu intentia de a fugi din tara.
Intentia teroristilor Andrei Draganescu, Viorel Butincu si Mircea Emil Muntean de a ajunge la Timisoara era acum clara pentru autoritati. Aproape de frontiera, cu un aeroport in preajma, Timisoara oferea locatia ideala pentru ceea ce isi pusesera in gand cei trei.
Imediat ce a fost informat, Aurelian Mortoiu, seful Securitatii Timisoara, a raportat pe scara ierarhica lui George Homostean, ministrul de Interne de la acea data, si lui Tudor Postelnicu, seful Departamentului Securitatii Statului (DSS).
De asemenea, general-locotenent Nuta, seful Inspectoratului General al Militiei, si prim-ministrul Dascalescu erau tinuti in permanenta la curent cu evolutia evenimentelor.
Primul, aflat in tribuna oficiala cu Ceausescu, la manifestarile prilejuite de ziua de 23 august din Bucuresti, il anuntase deja, in jurul orei 10:30, pe Stefan Blaga, comandantul USLA sa se pregateasca rapid de o interventie la Timisoara.
Acesta i-a telefonat la Timisoara lui Mortoiu care i-a relatat urmatoarele: “Autobuzul de Calan – Deva a fost capturat de teroristi si se afla in apropiere de Lugoj, iar teroristii inarmati solicita ca in locul numit Padurea Verde sa se pregateasca un elicopter si 30.000$, in caz contrar ii vor lichida pe pasageri“.
Criza maxima
Un furt de arme si munitie ajunsese acum un adevarat dezastru pentru conducerea statului, o criza fara precedent. Ca urmare, Blaga a ordonat ca autobuzul sa fie oprit intre Lugoj si Timisoara si sa se duca tratative pana ce un detasament USLA de la Bucuresti va sosi la fata locului.
Intre timp, generalul Emil Macri din DSS a plecat impreuna cu general-locotenent Octavian Pop, loctiitorul lui Nuta, spre Deva pentru a face cercetari si pentru a obtine date noi pe linie de Securitate. In jurul orei 12:00, imediat dupa terminarea demonstratiilor din Piata Palatului, Homostean si Postelnicu i-au raportat vadit ingrijorati lui Ceausescu despre cele intamplate.
Furios din cale-afara ca nu a fost imediat informat, “comandantul suprem“ le-a ordonat celor doi sa plece de urgenta la Timisoara. Un avion special pregatit, in care se aflau Stefan Blaga, Constantin Tecsan (loctiitorul sefului Serviciului Antiterorist si Antideturnare de la Aeroportul Otopeni) si un detasament USLA, era gata de decolare pe Aeroportul Baneasa.
Amplasarea dispozitivului
Mortoiu a trecut imediat la indeplinirea ordinului dat de Homostean si a demarat actiunea de oprire a circulatiei intre Lugoj si Timisoara. La un kilometru de Ghiroda (o comuna de langa aeroport) si la 8 kilometri de Timisoara, dispozitivul alcatuit din cinci ofiteri, un maistru militar, 40 de militari in termen, doua ABI, un TV 12-C, un SR 114 si un ARO era amplasat.
Comandantul ambuscadei a fost numit colonelul Teodorescu, acestui dispozitiv adaugandu-i-se ulterior inca un ABI cu patru ofiteri. De asemenea, s-a dispus inchiderea cailor de acces spre Padurea Verde (zona de agrement la marginea Timisoarei) cu un dispozitiv alcatuit din sapte ofiteri, un securist, 74 de militari in termen, trei S.R.114, o Dacia 1300, patru R.
105, patru RTP si patru caini de militie. Pentru blocarea si inchiderea din spate a ambuscadei, in scopul evitarii unei posibile tentative de retragere spre Lugoj, a fost amplasat un dispozitiv alcatuit dintr-un ofiter si o grupa formata din sapte militari in termen.
Mai mult, batalionul de paza a aeroportului a blocat cu doua ABI intrarea in acest obiectiv, pentru a opri eventuala patrundere a autobuzului in incinta, latura de sud a aeroportului fiind asigurata de un pluton de interventie din regimentul de aviatie.
“Predati-va, sunteti incercuiti!“
Asa cum am mai precizat anterior, Homostean fusese informat telefonic de Mortoiu de incercarile esuate pentru a opri autobuzul la Lugoj, apoi la Topolovatul Mare, dar si de faptul ca cei trei teroristi au deschis focul de cateva ori spre fortele Ministerului de Interne.
Intrucat se facuse deja uz de arma, Mortoiu a cerut si a primit din partea lui Homostean aprobarea de a trage daca cei trei vor folosi din nou armamentul. Toata aceasta tevatura care a pus pe jar autoritatile avea sa se termine intr-o baie de sange langa aeroportul din Timisoara.
Ora 11:25. Autobuzul plin ochi se indreapta cu viteza redusa catre Timisoara si intra in dispozitivul ambuscadei. Nu se opreste, cu toate ca soseaua era blocata. La un moment dat, din autobuz se aud rafale. Se trage in sus, prin turela de aerisire, pentru intimidare. De partea cealalta, ofiterii, subofiterii si soldatii sunt instruiti si asteapta calmi, nu fara emotii.
Autobuzul inainteaza pana la aproximativ 100 de metri de unul din ABI-urile care ii blocau calea. Comandantul ambuscadei, colonelul Teodorescu, striga la portavoce: “Predati-va, sunteti incercuiti!“. Nici un raspuns din partea teroristilor, insa se poate vedea prin geamuri o agitatie mare in interiorul vehiculului. Se trage din nou in rafale, la intamplare.
Gloantele musca din caroserie, iar Draganescu zbiara din toti rarunchii: “Va impuscam!“. Se aud injuraturi, tipete de femei, copiii plang, se ascund ingroziti in poala parintilor sau a bunicilor. Unii calatori, mai cu initiativa si un pic de curaj, incearca sa profite de neatentia teroristilor pentru a-i dezarma.
Autobuzul continua sa se deplaseze si Teodorescu ordona maistrului militar Vladescu foc de intimidare in plan vertical. Se trage si imediat dupa incetarea focului teroristii sunt somati inca o data. Autobuzul se opreste. Draganescu isi da seama ca singura posibilitate pe care o mai are acum este aceea de a-si negocia trecerea granitei, avand ca moneda de schimb cei 40 de oameni.
Incep negocierile, comandantul ambuscadei trage de timp conform ordinelor, pentru ca detasamentul de la Bucuresti sa ajunga si sa-si faca treaba.
Cererile teroristilor
Usile din fata ale autobuzului se deschid incet si coboara un barbat. Paseste ingrozit pe asfalt si la 30 de metri in fata autobuzului se opreste. “Vor un elicopter de la Crucea Rosie si 30.000$, astea sunt pretentiile lor“, zice omul. Raspunsul venit prin portavoce este ca aceste cereri depasesc competentele si posibilitatile organelor locale.
Barbatul se indreapta in fuga spre autobuz, nu are curaj sa fuga, are familia inauntru si nu poate sa o paraseasca. Trec cateva minute si din autobuz coboara o femeie care vine cu aceleasi cereri din partea celor trei. Nici ea nu indrazneste sa fuga. Poate fi impuscata oricand. Raspunsul autoritatilor este neschimbat.
Enervat, Draganescu trimite soferul autobuzului si ameninta cu “chestii urate, daca nu se va solutiona problema mai repede“. In fata acestei amenintari, raspunsul venit de asta data este afirmativ, cererile pot fi rezolvate, dar va dura ceva timp.
Este ora 13:30. Seful teroristilor ordona soferului, care isi reluase locul la volan, sa porneasca autobuzul.
Incet, acesta se indreapta spre baraj si se opreste la 15-20 de metri de un ABI aflat in dreapta directiei de mers, dar sub amenintarea armei, soferul porneste din nou, se indreapta catre baraj cu intentia de a-si croi drum si loveste cu putere partea dreapta a vehiculului blindat pe care il impinge 7 metri intr-un sant, facandu-si astfel loc de trecere.
Sfarsitul terorii
Situatia scapa de sub control si colonelul Teodorescu da ordin din nou lui Vladescu sa traga, de asta data in cauciucuri. Concomitent se aud focuri si in autobuz, unde se trage ca in poligon. O prima victima este soferul, care cade cu capul pe volan, mort, iar calatorii speriati, obositi si nervosi incearca sa-i dezarmeze pe cei trei, incepand o inclestare vecina cu moartea.
Ramas fara conducator, autobuzul o ia razna si se opreste intr-un copac de pe marginea drumului, in timp ce fortele de ordine continua sa traga. La fel si teroristii. E un adevarat haos, un vacarm in care nu se mai deslusesc tipetele oamenilor, racnetele teroristilor, somatiile lui Teodorescu. Gloantele vajaie si par a veni din toate directiile.
Autobuzul este ciuruit si prin geamurile sparte incep sa sara oameni. Fiecare incearca sa scape de tirul armelor sau sa se ascunda fugind in toate directiile. E greu sa eviti ploaia de gloante. Draganescu, ranit destul de grav, este asaltat de oameni si renunta, nu fara ultime eforturi, la lupta.
Este rapid imobilizat, dar, intre timp, Butincu si Muntean reusesc sa scape fugind prin lanul de floarea-soarelui. Nu apuca sa fuga decat vreo 50 de metri, soldatii care ii urmaresc reusesc in scurt timp sa-i prinda. Aveau la ei trei pistoale mitraliera cal. 7,62 mm cu pat rabatabil, trei pistoale cal.
7,65 mm model 1974, sapte incarcatoare de pistol mitraliera din care sase pline cu munitie, sase incarcatoare de pistol, trei baionete, trei cutite, o busola, 55 cartuse cal. 7,65 mm si 570 cartuse 7,62 mm. Treptat, dupa toata agitatia, calmul se asterne din nou. Se aud bocete, gemetele ranitilor. Ofiteri si subofiteri de toate gradele se agita in toate partile.
Ranitii sunt bagati in masini si dusi la spital, iar celor care se pot tine pe picioare, cu toate ca sunt disperati, li se iau primele declaratii. Se face un bilant provizoriu: au murit sase oameni si au fost raniti alti doisprezece.
Dupa ce au carat mortii si ranitii, militarii incep actiunea de “spalare a carosabilului“ pentru a se sterge orice urma, in timp ce teroristii sunt dusi la spital cu o masina a Securitatii pentru a li se acorda primele ingrijiri medicale.
Marturie
Colonelul in rezerva Ion Adamescu, adjunct al SRI Timis pana in 1995, nu a uitat ziua de 23 august 1981. “Soferul autobuzului era cel care purta negocierile cu organele de ordine. Despre sofer, in prima faza, toata lumea a crezut ca e terorist, intrucat vorbea foarte obraznic.
Dupa 30 minute de negocieri, din autobuz s-a auzit o rafala, iar in acel moment seful de stat major a strigat catre soldati: “Trageti, odata! Ce mai stati?!”. In acel moment s-a dezlantuit iadul. Autobuzul a inceput sa se deplaseze incet spre santul din marginea drumului, unde erau aliniati tragatorii.
Soferul autobuzului era deja mort, el fiind victima primei rafale care s-a auzit in autobuz. Nebunia a durat mai putin de doua minute. Teroristii au fost capturati si dusi la sediul Militiei“, isi aminteste Adamescu.
Dezarmati de o femeie
Angela Andrioni locuieste in Densus, judetul Hunedoara. Era cu barbatul si copilul in autobuzul “mortii“, la 23 august 1981. Pentru ea, ziua aceea a ramas nestearsa in memorie: “Am plecat dis-de-dimineata pe la 5:30 cu copilul si cu barbatu’ meu la Hunedoara. Am luat cursa pana la Hateg. Aici ne-am dat jos si ne-am urcat in cea de Hunedoara.
Erau si trei baieti pe care nu ii vazusem pe ruta asta. Era ceva dubios la ei, ca aveau toti trei un singur geamantan. Au scos niste automate din geamantanu’ ala, le-au incercat si au tras foc prin aerisitoarea aia de la autobuz. A zis unu’ dintre ei: “N-am treaba cu dumneavoastra. Eu vreau sa plec din Romania”.
Au pus barbatii pe dreapta culoarului dintre scaune, femeile si copii pe mijloc. In timp ce se plimbau prin autobuz, se zgaiau la lume si unul dintre ei, Draganescu, ii zice lu’ barbatu’ meu: “Te cunosc, ca si eu am lucrat la padure. De voi o sa am nevoie”. Incepuse lumea din autobuz sa se agite, a vazut ca nu-i de gluma cu astia.
Atunci a zis Draganescu asta ca trage in noi: “Va omor, f... in gura!”“.
BARBATUL I-A FOST UCIS. Angela a avut atunci curajul sa-l dezarmeze pe unul dintre teroristi: “Cand am ajuns la Deva, soferul a vrut sa intre in niste blocuri in constructii ca sa strice autobuzul, sa ne dea aia drumul. La Lugoj, un TIR de armata bloca drumu’. Am vazut si carduri de gaste, erau cu sutele si le-au pus pe sosea sa opreasca autobuzul.
La fiecare casa era un om cu cate o pusca. Unu’ dintre astia care ne-au luat prizonieri statea in spate, restul in fata si ne-au adunat, ne-au luat buletinele. Atunci, aia de afara au inceput sa zbiere: “Lasati ostaticii si va dam tot ce va doriti!”. Nu stiu cum au reusit sa scape, si am plecat mai departe, spre Timisoara.
La Ghiroda, pe o parte a drumului era un lan de floarea soarelui, pe cealalta parte niste porumb si iar plin de armata, cata frunza si iarba. Era un tanc pe mijlocul drumului si soferul a trebuit sa se opreasca ca nu mai avea pe unde sa treaca mai departe. Dintr-o data a zis unu’ dintre banditi: “Foc!”. Atunci, barbatu’ meu a zis: “Ma omorara!”.
Si i-a dat sangele. Am vazut ca al meu murise si le-am zis: “Baga-s-ar dracu’-n voi ca mi-l omorarati!”. O venit iar Draganescu la mine, mi-a zis sa merg la armata sa vorbesc cu ei, da’ n-am vrut. A zis ca imi omoara copilul si eu m-am pus peste el sa-l apar. Atunci mi-a pus automatul la cap, da’ eu n-am mai putut suporta.
L-am imbrancit pe bandit, i-am smuls automatul din mana si i-am pus piciorul in gat“. Femeia nu a scapat nevatamata: “Cand ma luptam cu el, am simtit o caldura in piciorul drept. M-a impuscat al de era in spate“.
TRAGEAU TOTI. “De afara, soldatii au spart geamurile de la autobuz, au aruncat cu o sticla, au zis sa sarim toti si am auzit: “Foc!”. In timp ce saream, tot ce era acolo armata au tras in noi, tancuri, tot. Nu mai stiu ce s-a intamplat, dar stiu ca au urcat niste soldati in autobuz, m-au luat si m-au dus prin floarea soarelui ca sa le arat care is aia care au tras.
Erau doi dintre ei legati si le-am zis militienilor ca aia erau, da’ mai era unu’. Dupa aia, ne-am intors la autobuz si l-am vazut pe Draganescu. Era intr-un carucior din ala de invalizi si cand l-am vazut i-am tras un picior cat am putut de tare in carucior. Am vrut sa-l iau iar de gat, da’ nu m-a mai lasat soldatii.
Au zis sa ma calmez si mi-au dat sa beau mie si copilului niste lapte cald. Dupa aia, mi-au dat niste injectii sa ma calmez si n-am mai stiut de mine, numai m-am trezit la militie in Timisoara, unde o trebuit sa dau declaratii“, incheie Angela. (Adrian Mogos)
Voiau sa-I judece public
Seara, cei trei teroristi au fost adusi din spital la sediul Militiei pentru primele cercetari, procurorul militar sef adjunct al Procuraturii Militare Timisoara, colonel Ladislau Batorfi, incepand cercetarea penala. In dosarul nr.
292/B/1981 al Procuraturii Militare Timisoara s-a stabilit ca cei trei teroristi au comis infractiunile de: tentativa de trecere frauduloasa a frontierei, furt calificat in paguba avutului public, detinere ilegala de arme si munitie, talharie in paguba avutului public, lipsire de libertate in mod ilegal, omor deosebit de grav, vatamare corporala grava, asociere pentru comiterea de infractiuni si
s-a dispus arestarea celor trei. Seful USLA, colonel Blaga, a facut propunerea de cercetare si judecare publica a celor trei, pentru a se da un exemplu ca statul si societatea comunista nu permite si nu va ingadui nici pe viitor ca asemenea acte de teroare sa mai aiba loc pe teritoriul tarii. Postelnicu si Homostean insotiti de Mortoiu, Deheleanu si Blaga “au coborat in arest“.
Doi dintre teroristi, Butincu si Muntean, se aflau in acel moment sub escorta lui Tecsan. Fiind cel mai mare dintre oficiali, Postelnicu a preluat initiativa anchetei. Intimidati de clica de generali ce forfotea in jurul lor, amenintati, batuti si injurati, cei doi nu au stat mult pe ganduri si au inceput sa “toarne“ ca pe banda rulanta tot ce s-a intamplat. (Adrian Mogos)
Ceausescu da ordin: “Sa dispara!“
Pana una, alta, trebuia facuta o analiza a evenimentelor si elaborata o informare detaliata pentru tovarasul Ceausescu (foto), pentru a fi luate masurile de rigoare in privinta teroristilor. Postelnicu si aghiotantii au parasit arestul si s-au indreptat spre biroul lui Nica pentru a pune la punct modul in care va fi informat Ceausescu.
Pe firul direct cu Bucurestiul, Homostean a cerut legatura cu seful statului care se afla la Snagov, cerandu-le ofiterilor prezenti sa paraseasca incaperea, pentru a ramane doar el cu Postelnicu.
I-a raportat lui Ceausescu modul in care a fost solutionata criza, precum si faptul ca “teroristii au fost dusi la spital, intrucat erau raniti usor si trebuiau ingrijiti, dar doi dintre ei sunt acum inapoi la arest“.
In tot acest timp, Postelnicu il vedea pe Homostean cum se schimba la fata si a realizat ca ceva nu e in regula, presimtirea adeverindu-i-se cand Homostean i-a facut semn sa ia receptorul. Cu strangere de inima, Postelnicu a luat receptorul si i s-a ordonat: “Sa fie luate masuri pentru ca cei trei teroristi sa fie lichidati fizic, sa dispara“. Acelasi ordin il primise si primul.
P.S. După cum reiese din desfaşurarae evenimentelor de atunci, pentru comunişti legea n-a contat niciodată (teroriştii fiind executaţi într-o pădure de Securitate, fără un proces prealabil).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
