15 noiembrie 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXXXVIII)


Aplicarea Convenţiei, cu deosebire a articolului 11 al ei, a stârnit numeroase animozităţi determinate de modalităţile concrete de livrare, eşalonare şi evaluare a produselor considerate ca având valoarea totală de 300 milioane dolari. La 16 ianuarie 1945, după 45 de zile de negocieri, s-a semnat la Bucureşti o Convenţie între Guvernul URSS şi România asupra mărfurilor care urmează să fie livrate, în compensarea daunelor cauzate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi ocuparea teritoriului sovietic23.
Pe timpul negocierilor acordului pentru aplicarea prevederilor articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu, respectiv 28 octombrie 1944-16 ianuarie 1945, reprezentanţii României au făcut mari eforturi pentru a diminua povara economică a acestui articol. Efortul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului nu a avut susţinere politică. Constantin (Dinu) Brătianu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 ianuarie 1945, sublinia: „Când o parte din presa de la noi spune că condiţiile Armistiţiului sunt foarte uşoare, că într-adevăr s-a făcut României un tratament nesperat de dulce, aceasta slăbeşte putinţele noastre de muncă şi slăbeşte putinţele Comisiei de a rezista şi de a apăra interesele româneşti”24.
Pentru a cuantifica efortul economic al României necesar plăţii despăgubirilor în primul an de aplicare a Convenţiei, experţi ai Ministerului de Finanţe au comparat cuantumul acestora cu disponibilul de export al economiei ţării, datele estimate fiind obţinute prin ajustarea cifrelor din domeniul comerţului exterior al anului 1938, ţinând cont de teritoriile care nu mai aparţineau României: Bucovina de Nord, Basarabia şi Cadrilaterul. Disponibilităţile ajustate trebuie tratate cu numeroase rezerve întrucât, pe fundalul anului 1944, multe din ele au fost afectate de operaţiuni militare. Cu rezervele precizate, experţii amintiţi apreciau la 45-50% livrările către URSS din disponibilul de export al României25.
Pe perioada derulării Convenţiei de Armistiţiu, pentru reglementarea relaţiilor româno-sovietice s-au încheiat şi alte convenţii, minute, note diplomatice etc. Numai în Monitorul Oficial sunt consemnate 87 de acte normative referitoare la acest fapt. Aceasta demonstrează un caracter nu tocmai prietenos al raporturilor româno-sovietice.
SOVROM-urile. Un moment aparte al raporturilor româno-sovietice, în primul an de după evenimentele de la 23 august 1944, îl reprezintă semnarea la Moscova, la 8 mai 1945, a Acordului privind livrări reciproce de mărfuri dintre România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste26.
Prevederile acordului, coroborate cu înţelegerile dintre Puterile Aliate din iulie-august 1944 de la Potsdam (Berlin) au condus la crearea societăţilor mixte sovieto-române – SOVROM – bazate teoretic pe principiul parităţii aportului de capital român şi sovietic27. Erau considerate societăţi anonime, pe durată nelimitată. Capitalul societăţii exprimat în acţiuni nominative era deţinut în proporţie de 50% de către fiecare parte. Organele de administraţie ale societăţii erau formate din Adunarea Generală a acţionarilor, Consiliul de Administraţie, Directorul General şi Subdirectorul General.
Sistemul de societăţi sovieto-române a cuprins ramuri esenţiale ale economiei naţionale şi a fost format din următoarele unităţi: 1. Sovrompetrol, înfiinţată la 17 iulie 194528; 2. Sovromtransport, înfiinţată la 19 iulie 194529; 3. Sovrombanc, înfiinţată la 1 august 194530; 4. Tars, înfiinţată la 8 august 194531; 5. Sovromgaz, înfiinţată la 20 martie 1946; 6. Sovromlemn, înfiinţată la 20 martie 194632; 7. Sovromfilm înfiinţată în cursul anului 194633; 8. Sovromconstrucţia, înfiinţată la 4 iulie 194834; 9. Sovromchim, înfiinţată în august 1948; 10. Sovromtractor, înfiinţată în august 1948; 11. Sovrommetal, înfiinţată la 4 iulie 1949; 12. Sovromcărbune, înfiinţată la 4 iulie 1949; 13. Sovromutilajpetrolier, înfiinţată la 15 august 1952; 14. Sovromnaval, înfiinţată la 15 august 1952; 15. Sovromasigurare35 ; 16. Sovrom Kvarţit.
Dintre SOVROM-urile menţionate, o situaţie deosebită, prin domeniul de activitate, o reprezintă Sovrom Kvarţit (Cuarţit). Înfiinţat la 30 decembrie 1951 este lichidat la 22 octombrie 1956 printr-un acord secret între Guvernul României şi Guvernul URSS. Printr-un protocol semnat între cele două guverne, la 22 octombrie 1956, Guvernul URSS transmite Guvernului României cota-parte sovietică, calculată pe baza bilanţului din 1 octombrie 1956, iar societatea îşi va înceta activitatea la 1 noiembrie 1956. Valoarea cotei-părţi sovietice reprezintă 617.836.000 lei la 1 octombrie 195636. Problema relaţiilor româno-sovietice, în ceea ce priveşte producţia şi comercializarea uraniului, este una deosebit de sensibilă chiar şi două decenii mai târziu. Lichidarea SOVROM-urilor, unele în 1956 şi ultimele în 1959 a creat numeroase animozităţi între guvernele celor două ţări. Dovadă în acest sens este faptul că agenda discuţiilor lui Nicolae Ceauşescu pentru vizita de partid şi guvernamentală în URSS din 3-11 septembrie 1965 cuprindea la punctul 9 „Problema uraniului”, iar la punctul 10 problema „Obligaţii financiare mai vechi (SOVROM)”37. Stenograma discuţiilor dintre delegaţia românească şi sovietică nu dovedeşte că s-au discutat toate problemele de pe agenda de lucru a lui Nicolae Ceauşescu.
Tratatul de pace din 1947. La 8 august 1946, Guvernul Franţei a adresat Guvernului României invitaţia oficială de participare la Conferinţa de Pace. Delegaţia a fost condusă de Gh. Tătărescu, ministrul afacerilor externe.
Declaraţia României la Conferinţa de Pace a fost expusă de Gh. Tătărescu şi însoţită de un memoriu în care erau consemnate amendamentele la proiectul Tratatului de pace, care, în esenţă, se refereau la acordarea statutului de cobeligeranţă României, din care ar fi decurs despăgubiri din partea Germaniei şi Ungariei împotriva cărora a dus război începând cu 24 august 1944, precum şi la statutul Dunării. Declaraţia şi Memoriul României au produs o impresie deosebit de bună, după cum arată presa din acei ani, dar nu au găsit răspunsul cuvenit din partea marilor puteri.
Definitivarea Tratatului de pace cu România a avut loc în noiembrie 1946, la Conferinţa de la New York a miniştrilor afacerilor externe ai celor patru mari puteri. România a înaintat şi acestei Conferinţe un memoriu în care argumenta necesitatea corectării unor prevederi prea aspre privind obligaţiile ei militare, economice şi de altă natură, iar în privinţa regimului internaţional al Dunării cerea ca reglementarea navigaţiei pe aceasta să aparţină numai statelor riverane, dar cererile nu sunt acceptate.
La 10 februarie 1947, la Paris, delegaţia României semnează Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, care consemnează încetarea stării de război şi a regimului de armistiţiu38. Totodată, delegaţia României face şi o declaraţie în care arată însemnătatea Conferinţei de Pace pentru climatul de bună înţelegere între popoare şi că România va depune toate eforturile pentru a îndeplini obligaţiile ce-i revin prin dispoziţiile tratatului, deşi unele dintre acestea sunt excesive, iar altele nedrepte. Tratatul cuprinde 40 de articole şi 6 anexe, dintre prevederile cărora reţinem câteva. României nu i se acordă statutul de cobeligeranţă şi, ca urmare, ea nu a avut posibilitatea să-şi valorifice creanţele împotriva Germaniei naziste şi Ungariei horthyste şi să fie despăgubită pentru daunele suferite în perioada 23 august 1944-9 mai 1945. Totodată, se menţineau obligaţiile materiale asumate de ea prin Convenţia de armistiţiu anterior semnată, şi, în plus, i se impuneau noi obligaţii. Astfel, articolul 26 din Tratat stipula că activele germane din România vor trece în patrimoniul URSS, articolul 27 prevedea că bunurile româneşti aflate în ţările aliate puteau fi blocate şi lichidate, în scopul stingerii creanţelor acestor ţări împotriva României, iar potrivit articolului 28 România era obligată să renunţe la orice pretenţii faţă de Germania, cu excepţia celor rezultate din contractele încheiate anterior datei de 1 martie 1939. Ca urmare a acestei prevederi, România trebuia să renunţe la creanţele sale împotriva Germaniei, care se ridicau în acel moment la circa 1 miliard de mărci, şi să plătească creanţele Germaniei împotriva României, care atingeau 1250 milioane mărci ş.a. Totodată, graniţele României erau menţinute potrivit celor stipulate în Convenţia de armistiţiu, Transilvania revenea la Ţara-mamă, prin anularea de jure a Dictatului de la Viena, Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa rămâneau în componenţa URSS, iar Cadrilaterul rămânea Bulgariei.
În concluzie, urmările celui de al doilea război mondial au fost pentru România dintre cele mai păgubitoare, sub aspect material, uman şi politic. Material, pierderile totale se ridică la aproximativ 3,7 miliarde dolari (la cursul anului 1938), după cum urmează: circa 1 miliard până în august 1944, circa 1,2 miliarde din august 1944 până în mai 1945 şi circa 1,5 miliarde pentru aplicarea Convenţiei de armistiţiu39. Menţionăm că între cifrele recunoscute oficial şi cele avansate, prin recalculare, de către unele cercetări recente, există unele deosebiri40. Uman, tributul de sânge al armatei române se ridică la circa 1
milion de victime – decedaţi, dispăruţi şi prizonieri care nu s-au mai întors. Politic, ca urmare a înţelegerilor intervenite între marile puteri, România intră în conul de penumbră european, numit „sfera de influenţă sovietică“, fapt care îşi pune amprenta asupra derulării ulterioare a vieţii ei economice, sociale şi politice.

Niciun comentariu: