Analiza dictaturii comuniste (L)

Sistemul penitenciar în România comunistă
Studii de caz
Penitenciarul Gherla
Unul dintre cele mai mari penitenciare ale spaţiului concentraţionar comunist din România a fost cel de la Gherla, regiunea Cluj. Având o lungă istorie, ce coboară până în secolul al XVI-lea, consacrată în secolul XVIII-lea, în vremea Mariei Tereza ca spaţiu de recluziune pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave, penitenciarul Gherla a primit forma în care a funcţionat în perioada comunistă (de la o capacitate de sub 1000 persoane la una de peste 3000) la sfârşitul sec. al XIX-lea. Atunci a fost construită clădirea principală (Celularul Mare), pe trei nivele, având forma literei U.
Închisoarea Gherla a devenit cunoscută publicului, mai ales din relatările memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o: Lazăr Tiberiu, 1948-1950; căpitan Constantin Gheorghiu 1950-1952 – în epoca conducerii sale aici având loc cumplita reeducare organizată de slt. Sugigan Gheorghe şi slt. Avădanei Constantin, pusă în practică de studenţii veniţi din lotul Piteşti, Popa Ţanu, Livinski şi alţi torţionari; căpitan Goiciu Petrache, 1952-1959 – devenit cunoscut prin cruzimea şi incultura care îl caracteriza, dar şi prin copii săi fideli, Şomlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat să instituie şi să menţină teroarea; Iosif Domokos, în anii şaizeci) Gherla a fost locul de ispăşire a pedepselor pentru condamnaţii politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost şi locul multor execuţii, comandate în principal împotriva foştilor membri ai rezistenţei anticomuniste, precum şi al unor prelungite torturi, parte a reeducării inamicilor ordinii comuniste. Victimele perioadei 1945-1964 la închisoarea Gherla (589 de persoane au fost identificate până în prezent pe baza registrelor de stare civilă de la Primăria Gherla şi din registrele penitenciare), condamnaţii, internaţii sau preveniţii, au provenit din rândul claselor medii, al oamenilor obişnuiţi, al liber profesioniştilor, intelectualilor sau micilor întreprinzători, dar şi a tineretului studios, elevi şi studenţi, penitenciarul specializându-se în acest sens treptat.
După ce în epoca interbelică aici a funcţionat un institut de prevenţie, din 1945 închisoarea Gherla este trecută în categoria penitenciarelor de categoria I. Mai apoi, în 1947, ea devine închisoare pentru condamnaţii având pedepse de muncă silnică pe termen mărginit. În faza iniţială, până în 1948, aici au fost destul de puţini internaţi, atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Ultima categorie era formată din cei care aveau reţinute fapte contra securităţii statului (100 în iulie 1946, din totalul de 175 deţinuţi; 106 în iulie 1948, din totalul de 259)1. În mod evident, din vara anului 1948 aici au început să fie aduşi tot mai mulţi deţinuţi politici, astfel că, la sfârşitul anului, din cei 703 deţinuţi, peste 600 erau internaţi, preveniţi sau condamnaţi pentru fapte de natură politică. În fapt, de acum Gherla devine închisoarea celor condamnaţi la temniţă grea pe motive politice, în majoritatea lor ţărani şi muncitori, elevi şi studenţi, membri ai grupurilor de rezistenţă din munţi (peste 1600 au fost aduşi aici până în 1952), dar şi membri ai fostelor partide politice din perioada interbelică.
La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1600 deţinuţi, din care 104 de drept comun, 1 sabotor, 1186 condamnaţi pentru fapte politice şi 304 internaţi de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Numărul deţinuţilor politici a fluctuat pe parcursul următorului an, în condiţiile în care o parte dintre aceştia au început să fie transferaţi la Canal, în timp ce alţii au intrat, fiind transferaţi de la alte penitenciare. Astfel, la 1 iulie 1951, populaţia penitenciară cuprindea 811 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 6 sabotori, 136 internaţi DGSP şi 41 de condamnaţi de drept comun. Clasificarea pe infracţiuni a pedepselor politice, la acea dată, este după cum urmează: 454 uneltire contra ordinii sociale, 72 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 58 port ilegal armă, 42 instigare publică, 35 înaltă trădare, 19 coaliţie contra securităţii statului, 13 favorizarea infractorului, 10 răzvrătire, 8 omisiunea denunţării complotului. Pentru alte 261 infracţiuni politice este reţinută în sarcina deţinuţilor „apartenenţa la fostele partide politice şi la grupuri şi organizaţii anticomuniste”. Asupra acestor deţinuţi s-a declanşat cumplitul proces al reeducării de la Gherla.
Proiectat încă din 1950- atunci când doi dintre cei mai odioşi conducători ai Securităţii, Marin Jianu şi apoi Tudor Sepeanu au organizat reţeaua informativă a legionarilor aflaţi în penitenciarul
1 Cercetarea registrelor penitenciare de la Gherla a fost realizată în primă instanţă de Stăncuţa Todea, care mai apoi, împreună cu Ioan Ciupea au elaborat prima evaluarea cantitativă a evoluţiei populaţiei penitenciare la Gherla; vezi Stăncuţa Todea, Ioan Oprea, Represiune, sistem şi regim penitenciar în România, 1945-1964, în Ruxandra Cesereanu, (coord.) Comunism şi represiune în România comunistă. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006. Cifrele folosite în acest material provin din cercetările celor doi autori.
Gherla, dar pus în practică numai din vara anului 1951, procesul reeducării a reeditat experienţele de la Piteşti şi Târgu Ocna dar a şi condus – prin faptul că a devenit mai „public” decât ar fi trebuit – la încetarea sa în această formă violentă2. Aici campania de autodemascare a ţinut din iunie 1951 şi până la sfârşitul anului. Era exact perioada în care la Gherla au fost transferaţi deţinuţii studenţi de la Piteşti. Ultimele transporturi de acolo au sosit în 19 august şi 6 septembrie 1951 (117 şi 54 deţinuţi) formate din călăi şi victime ale „reeducării de la Piteşti”. Pe parcursul campaniei de lămurire şi reeducare au fost folosite cele mai cumplite tehnici de tortură, care au dus la decesul a numeroşi deţinuţi3, alţii fiind grav răniţi4.
La sfârşitul anului 1951, pe fondul inspecţiilor de la Bucureşti, campania de teroare încetează, loturile de studenţi reeducatori fiind transferate în alte penitenciare sau colonii de muncă (în special la Baia Sprie). În locul acestora au sosit noi locatari pentru penitenciar. La 1 decembrie 1951 statisticile penitenciarului Gherla înregistrau prezenţa a 1192 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 81 internaţi ai DGSP şi 6 sabotori. Dintre condamnările politice: 791 erau pentru uneltire, 152 pentru instigare, 86 pentru port ilegal armă, 58 pentru crima de înaltă trădare, 37 pentru crime de război, 21 pentru favorizare, 17 pentru omisiunea denunţului, 12 pentru agitaţie publică, 4 acte de teroare, 2 acţiuni pentru răsturnarea ordinii în stat, 2 ofensa naţiunii române. 734 dintre condamnaţii politici au precizată şi apartenenţa la diferite organizaţii subversive: Organizaţia Vlad Ţepeş (129), Avântul Tinereţii (89), Lot Suceava (61), Grup Constanţa (33), MRN Lupşa (31), Grup Ionescu-Diamandi (16), Organizaţia Craiova (13), Organizaţia Naţional Creştină (11), Cetatea lui Ştefan (11), Gruparea Albastră (11), 2+1 Huşi (9), Popşa Maramureş (7), Muntele Mare Alba (5), Cruce şi Spadă (4), organizaţii regionale legionare: Timişoara (56), Cluj (29), Galaţi (19), Sibiu (16), Braşov (8), Mureş (7), Frăţii de Cruce (26), Mănunchiul de Prieteni (9) ş. a.
Transferul acestor deţinuţi politici a coincis cu numirea, în mai 1952, în fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace – cel mai adesea şi prin exemplul propriu – căpitanul Petrache Goiciu (devenit colonel, atunci când s-a pensionat, în 1959). Fost director al Penitenciarului Galaţi, obişnuit de acolo cu deţinuţi politici de prim rang – în perioada când a funcţionat ca director acolo au fost depuşi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii) –
2 În septembrie 1951 de la penitenciarul Gherla a ajuns la DGSP o notă informativă – în fapt o autodemascare – a deţinutului Vintilă Weiss, în care acesta dezvăluia o mare afacere de spionaj în care erau implicaţi mai mulţi lideri ai PMR. Transferat la Bucureşti din ordinul lui Nicolschi, Weiss a retractat tot ceea ce declarase prezentând condiţiile inumane, de teroare, abuz fizic şi psihic, în care a dat respectivele declaraţii. Însărcinat cu anchetarea complotului, noul şef al Biroului Inspecţii (devenit Operativ) din Direcţia penitenciarelor, lt. col Stoilescu Coman, a trecut la investigarea celor petrecute la Gherla, luând declaraţii de la cei implicaţi. Aceştia, conform declaraţiei sale din 12 iulie 1953, „au rămas surprinşi că li se cere socoteală pentru faptele ce le-au comis în cursul activităţilor lor de autodemascare, afirmând că ei nu înţeleg a fi traşi la răspundere pentru unele fapte pentru care altădată erau felicitaţi... cu ocazia inspecţiilor făcute la Gherla de ministrul adjunct Marin Jianu, col. Baciu şi lt. Col. Tudor Sepeanu”. Vezi declaraţia lui Stoilescu în ANIC, fond CC al PCR-, Secţia Administrativ Politică, dosar nr. 33/1953, pp. 308.
3 O parte dintre cei implicaţi în reeducarea de la Gherla, ofiţerii politici şi medical penitenciarului au fost arestaţi şi condamnaţi. Astfel arestat în 1.IX.1953, anchetat, în 26.VII.1954, dr. Viorel Bărbosu, medicul penitenciarului, dezvăluia că înscrisese diagnostice false pentru cei decedaţi în „reeducare”. În 20.IV.1957, fostul medic al penitenciarului a fost condamnat la 5 ani, în lotul unora dintre ofiţerii MAI care patronaseră „reeducarea”. În acelaşi lot, ofiţerii politici de la Gherla, Constantin Avădanei (arestat în 24 III 1953) şi Gheorghe Sucigan (arestat în 13 III 1953), au fost condamnaţi la 6, respectiv 7 ani. Au fost graţiaţi la scurtă vreme de la condamnare. Cf. Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării în închisorile Piteşti, Gherla, coord. Silvia Colfescu, Vremea, Bucureşti, 1995, p. 68 şi p. 782.
4 Declaraţiile succesive date de Vintilă Weiss ilustrează ingeniozitatea brutalităţilor comise împotriva deţinuţilor: de la bătaia colectivă, până la cele mai obscene şi perverse tehnici de degradare a omului. Cf. ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ Politică, dosar nr. 33/1953 şi dosar nr. 34/1953, passim. Poate şi numai pentru că a organizat şi a permis degradarea omului până la acest nivel, sistemul comunist trebuie condamnat cu multă fermitate. Cât îi privea pe cei care l-au organizat, răspunsul l-a dat fostul ministru adjunct de Interne, Marin Jianu, care răspundea de penitenciare, şi care declara în anchetă, la 26 mai 1953, că în 1951, „la un penitenciar din ţară, de care nu-mi aduc aminte, unii deţinuţi au fost forţaţi…să-şi mănânce materiile fecale…” Întrebat fiind despre unele atrocităţi săvârşite la Penitenciarul Gherla, în urma cărora au murit mai mulţi deţinuţi, răspundea că nu cunoştea, nefiind sesizat –, „am fost informat că la Gherla lucrurile merg bine”. Cf. M. Oprea, Banalitatea răului, pp. 323-324.
Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă. În fapt, asistat de cel care avea să îi devină ginere, lt. Mihalcea, el a procedat la o rapidă transformare a reeducării prin violenţă în una bazată pe muncă şi violenţă5. Potrivit celor care i-au supravieţuit, memorialiştilor, în perioada în care a funcţionat ca director, arbitrariul şi voinţa sa erau suverane: „Bă, banditule, bă! sau Bă, bandiţilor, bă! Fiţi atenţi la ce vă spun eu! Aici - în închisoarea asta, eu vă dau să mâncaţi! Eu vă dau să beţi! Eu vă apăr ca să nu vă linşeze clasa muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mama voastră! Eu sunt Dumnezeul vostru! ...tu-vă Dumnezeul mamei Noastre de bandiţi!”... „. Caracterul şi comportamentul său au fost plastic şi cu forţă creionate în lucrarea „Gherla”, scrisă de Paul Goma în 1976 (ediţia în limba franceză, cea în limba română a apărut în 1990), şi mai apoi de alţi supravieţuitori ai penitenciarului Gherla.
Anii 1952-1955 au adus o creştere accentuată a numărului de deţinuţi politici în prima parte a intervalului, urmată de o scădere spre sfârşitul acestuia (de la 1606 în iulie 1952, la 1929 în iulie 1953, pentru a se reduce la 1407 în decembrie 1954, respectiv 427 în decembrie 1955). Creşterea este explicată de noua legislaţie represivă, dar şi de transferarea unora dintre foştii lucrători de la Canal, respectiv de eliberările care au avut loc începând din a doua jumătate a anului 1954. De la sfârşitul anului 1955 se înregistrează o nouă etapă de creştere a detenţiei politice la Gherla. În decembrie sunt aduşi 209 contrarevoluţionari6, apoi în lunile următoare sunt aduşi alţi circa 200, astfel că în iulie 1956 regăsim în statisticile penitenciare 842 deţinuţi politici, pentru ca în decembrie acelaşi an să fie înregistraţi 12557. În continuare, evoluţia populaţiei penitenciare a fost următoarea: iulie 1957 – 1.622, decembrie 1957 – 2.253, iulie 1958 – 2.852, decembrie 1958 – 3.317, iulie 1959 – 4.466, decembrie 1959 – 2.525, iulie 1960 – 2.461, decembrie 1960 – 2.480, iulie 1961 – 2.552, decembrie 1961 – 2.914, iulie 1962 – 2.983, decembrie 1962 – 2.630, iulie 1963 – 2.545, decembrie 1963 – 2.039, iulie 1964 – 858, decembrie 1964 – 608 deţinuţi de drept. Această dinamică a populaţiei penitenciare este consonantă cu cea din restul unităţilor sistemului penitenciar din România în perioada 1955-1964.
Dincolo de cifre, pentru că ele nu spun totul despre fenomen, se cuvine să revenim la regimul penitenciar. Acesta s-a înrăutăţit treptat, astfel că deţinuţii, aflaţi în camere supraaglomerate, subalimentaţi, epuizaţi de muncă, terorizaţi de toanele şi bătăile gardienilor şi membrilor administraţiei penitenciare, au făcut – ceea ce făcuseră şi deţinuţii de la Aiud – o grevă, care, pentru trei zile, i-a făcut să se simtă liberi. La 14 iulie 1958 din camera 86, cea a „frontieriştilor”, a început totul. Deţinuţii de toate categoriile, de la elevi şi studenţi la adulţi, oameni „liberi ori bolnavi de libertate”, în permanent conflict cu administraţia s-au revoltat. Au desprins şi aruncat în curte obloanele de la ferestrele cu vedere spre oraş, au scandat revendicări (Vrem pachet şi vorbitor! Suntem deţinuţi politici! Să vină procurorul! Să vină Crucea Roşie! Ne omoară Goiciu!8, au semnalizat cu cearceafuri şi cămăşi albe, au cântat „Deşteptă-te Române!”, „Pe-al nostru steag”, „Marseilleza”, s-au baricadat în cameră timp de două zile. Administraţia a intervenit în forţă cu focuri de armă, furtun cu apă al pompierilor, a fost spartă uşa, iar camera evacuată, rebelii fiind crunt bătuţi, dispersaţi. A urmat ancheta, în regim de pedeapsă cu 250 de grame de pâine şi o gamelă cu apă caldă la două-trei zile, bătăi crunte şi un proces în care 22 dintre grevişti au fost condamnaţi pe termene între 5 şi 15 ani. Ei
5 Până în 1953 o parte dintre foştii reeducatori au rămas pe poziţii importante în penitenciar. Spre exemplu, trei dintre ei ei au dus la bun sfârşit ceea ce începuse Goiciu, adică asasinarea fostului lider social democrat Ion Flueraş, în 1953; vezi Mihai Rădulescu, Traiul şi sfârşitul lui Ion Flueraş la Gherla, „Memoria“. nr. 39, 2/2002.
6 Între cei transferaţi se regăsesc mulţi basarabeni sau foşti cetăţeni ai URSS. Cf. A. Vişa, Din închisorile fasciste în cele comuniste din URSS şi România, Bucureşti, 1997, p. 401. Autorul citat a fost arestat în 26 II 1948, predat sovieticilor în 1 V 1958, dus la închisoarea militară sovietică din Constanţa, anchetat de ofiţeri MVD (în sediul „Comandamentului unităţii militare de tancuri/sovietic”), condamnat de Tribunalul Militar Sovietic din Constanţa (octombrie 1948) la 20 de ani muncă silnică pentru spionaj, apoi dus în URSS. În urma amnistiei generale, din URSS (august 1955), o parte dintre deţinuţii români au fost graţiaţi, alţii obligaţi la executarea în continuare a pedepsei. Capitolul consacrat detenţiei de la Gherla poartă titlul „Din lac în puţ”. Între cei aduşi la Gherla, „grupul sovietic”, s-au aflat: fostul ministru Pantelimon Halippa (dus din închisoarea de la Sighet în URSS, 1952), coloneii SSI Nicolae Trohani, Constantin Perju, Alexandru Fulga. Au murit aici: col. Ion Scurtu (28 V 1956), Sabin Calotescu (13 II 1957), preot Teodor Petcu (12 III 1957), prof. Sergiu Usanievici (11 IX 1956), comisarul Iacob Pănuş (2 XI 1958).
7 Creşterea a fost explicată de majoritatea memorialiştilor şi istoricilor prin faptul că la Gherla au fost internaţi cei mai mulţi dintre cei care protestaseră în toamna anului 1956, cu prilejul revoltei din Ungaria.
8 Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 73.
vor fi eliberaţi în 1964, de la diferite alte închisori. Unul dintre ei, Virgil Dinuţ, a murit în lagărul de la Grindu, în 19629.
Din 1958 la Gherla au fost reluate execuţiile. 28 de condamnaţi politici au fost executaţi între august 1958 şi iulie 1960. În aceeaşi perioadă au decedat 200 deţinuţi (34 în 1958, 72 în 1959 şi 94 în 1960). A fost etapa de apogeu a morbidităţii la Gherla, comparabilă doar cu cea din anul 1947, când au murit aici 86 deţinuţi. Schimbarea lui Goiciu, mai întâi cu fostul său adjunct, cpt. Istrate, apoi cu un colonel, Alexandrescu, nu a dus la îmbunătăţirea traiului în penitenciar, chiar dacă de acum penitenciarul beneficia de instalaţie de apă curentă şi de încălzire centrală. Aceasta şi în condiţiile în care populaţia penitenciară continua să crească. Spre exemplu, în zilele de 15, 17, 19, 22 februarie 1960 au fost aduşi la Gherla, după desfiinţarea închisorii de la Făgăraş, loturi ale deţinuţilor de acolo, în majoritate foşti poliţişti, jandarmi, agenţi ai serviciilor secrete. Cercetările realizate de Ioan Ciupea şi Stăncuţa Todea au identificat un număr de circa 470 deţinuţi sosiţi în acele zile. Statistica penitenciarului indică în februarie 1960 prezenţa a 2495 condamnaţi contrarevoluţionari, la începutul lunii, pentru ca la final acesteia să fie înregistraţi 294010.
Primii ani ai decadei a şaptea au adus o îmbunătăţire treptată a regimului penitenciar. Mai aerisit, după plecarea a numeroase contingente în coloniile din Deltă, penitenciarul a început să fie reorganizat, iar deţinuţilor le-a fost administrată – este adevărat într-o manieră mai uşoară – o nouă porţie de reeducare.
„Ne aflam deja în 1962, s-a început reeducarea, nu în stil Piteşti, mai discretă. S-a recurs la o altă stratagemă: deţinuţii au fost împărţiţi în grupe de câte 100 de persoane şi o dată pe săptămână, între orele 17 şi 19, trebuia să participăm la o activitate de club. Un deţinut primea o carte, trebuia să o citească, să îi facă recenzia, să o prezinte celorlalţi şi obligatoriu restul timpului trebuia afectat discuţiilor. Majoritatea participanţilor dormitau… Alegerea cărţilor puse în discuţie nu ne aparţinea…”. Calitatea şi cantitatea hranei s-au îmbunătăţit treptat; în anul 1963 aveam deja parte de două feluri de mâncare la prânz. … După anul 1962, trebuia să fi comis un delict deosebit de grav ca să mai ajungi la izolare. S-a intrat de fapt în legalitate, o legalitate dirijată de la centru… Într-o dimineaţă… observ că se scot toate băncile din camere…, sunt aşezate în ordine, ca la o sală de şedinţe, apoi toate uşile celulelor se deschid şi, la un semnal, toţi deţinuţii se revarsă pe scări şi se adună la parter, în hol, pe bănci. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Acum toţi deţinuţii aveau posibilitatea să se vadă, să comunice direct!… o febrilitate şi o emoţie de nedescris… în sfârşit a apărut comandantul … Ne-a invitat să luăm loc şi ne-a spus că are să ne comunice o veste foarte gravă. Cu o zi în urmă [22 XI 1963], în SUA, în timpul vizitei pe care preşedintele J. F. Kennedy o făcuse la Dallas, acesta a fost asasinat…, nu mult după aceea, la parter, a început perioada de proiecţii regulate) de filme11.
Totul s-a încheiat în 1964, atunci când penitenciarul a redevenit un spaţiu pentru deţinuţii de drept comun. În iulie 1964, la Gherla mai erau 340 de contrarevoluţionari; au fost eliberaţi până în august-septembrie acelaşi an. Rămâneau să îşi termine stagiile de pedeapsă 604 deţinuţi de drept comun.
9 O relatare a revoltei, aparţinând unui condamnat la 13 ani, Ovidiu Vasilescu, a fost publicată în „Memoria”, nr. 44-45, vezi pp. 44-58, cu datarea: 14-16 iunie 1958. Alte relatări, cu datarea 14 VII 1958; la Alexandru Maier, Am fost la Gherla Dreptul la adevăr, Târgu Mureş, Editur Mentor, pp. 134-138, la Paul Goma, Gherla p. 71, la I. Antohe, Răstigniri în România după Ialta Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 40.
10 Transportaţi pe calea ferată cu vagonul dubă, de la gara Gherla deţinuţii au fost aduşi cu un camion “Praga” cu prelată. La descărcarea camionului în penitenciar a fost convocat şi, fostul student în Medicină, deţinutul Alexandru Maier. După decenii medicul rememora: [19 februarie 1959, după datarea memorialistului, 22 februarie 1960, după documentele din Arhiva Penitenciarului] „Pe bena camionului, cu şube în spinare, doi criminali ai Gherlei, fraţii Şomlea. (…) Misiunea lor era acum simplă: (…) descărcau oameni. Îi aruncau jos în spatele camionului. Acesta era încărcat, în formă de piramidă, cu o grămadă de oameni ce se înălţa la 2,5-3 metri. Care mai puteau, gemeau şi se văitau. Majoritatea erau amuţiţi pe veci. Am împietrit în prag. Căpitanul Istrate nu ne-a dat răgaz de meditaţie. (Erau de faţă căpitanul Tudoran, doi ofiţeri de contrainformaţii şi nişte gradaţi). Comandantul Gherlei, Istrate, ne-a poruncit: «Alegeţi din grămadă ce-i viu! Ce-i mort, puneţi lângă perete, unul lângă altul, în linie! » Alexandru Maier, Am fost medic la Gherla, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp. 168-171.
11 Ibidem, pp. 236-237, 240, 263-264.

Neocomuniştii din PSD fac legea în România

Am primit un email de la "noiigolani@yahoo.com" prin care este descrisă situaţia celor care au îndrăznit să ridice glasul împotriva tătucului democraţiei originale din România. “Pe data de 3 martie 2009, la ziua lui Ion Iliescu, membrii grupului nostru au fost saltati de jandarmii din Bucuresti, pe motiv de "tulburare a linistii publice". Am primit amenzi de 200 de RON fiecare, pe care suntem in curs sa le anulam. Unul din membri nostri avea un lant vestimentar, care a fost considerat de jandarmi a fi arma alba. Motiv pentru care luni, 15 iunie, este chemat la biroul de cercetari penale ale Sectiei 1 de Politie. Va rugam sa ne spuneti daca cunoasteti vreun avocat in Bucuresti care il poate reprezenta la aceasta citatie.” După cum se observă, şpăgile luate de Adrian Năstase sau aducerea minerilor în Bucureşti sunt fleacuri pe lângă “tulburarea” liniştii tătucului Iliescu. Pentru Dan Nica şi grupul pesediştilor care nu suportă rămânerea în opoziţie, adevăraţii duşmani ai naţiunii nu sunt caracatiţa mafioţilor pesedişti sau foştii securişti care s-au îmbogăţit pe baza Caritas-ului, FNI-ului, Bancorex-ului, ci tinerii revoltaţi de crimele tătucului.

Disidenţi români celebri (I)

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca sunt oamenii care, prin adevărurile rostite, au făcut să se prăbuşească minciunile dictaturii. Pentru cei tineri, este bine de amintit că dictatorii nu dispar din senin, ci pe măsură ce disidenţii îşi sacrifică tot ce au mai bun pentru libertate. Pentru ce a însemnat comunismul în România, iată un citat din cartea lui Virgil Ierunca, “Fenomenul Piteşti”: “Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu (şeful ODCC – Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste) se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu renege. Astfel, unii erau «botezaţi» în fiecare dimineaţă: scufundaţi în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi din jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce apa făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctual de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre aceşti «botezaţi», căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor”. Acesta a fost comunismul pursânge, nu metroul sau blocurile din Balta Albă.

Preluare parţială din “Academia Caţavencu”, nr.17/2008.

AVG-ul de la Praga

I-am admirat întotdeauna pe cehi, din diverse motive: primăvara de la Praga (1968), revoluţia de catifea, disidentul Havel, Skoda etc. Cât priveşte antivirusul AVG (versiunea 8.5), se poate folosi 30 de zile gratuit, după care se cumpără licenţa sau se reinstalează. E compatibil şi cu Windows Vista, nu ocupă mult spaţiu pe disc şi îţi faci treaba cu el. La opţiuni lipseşte limba română, doar producătorii din Europa nu-şi propun să vândă românilor produsele, ştiut fiind faptul că unii românaşi au alte înclinaţii atunci când este vorba de produsele din Occident. Este de găsit la adresa http://www.avg.com/. Ca o consolare, nici limba rusă nu apare la opţiuni. Să vă protejaţi bine.

Analiza dictaturii comuniste (XLIX)

Sistemul penitenciar în România comunistă
Studii de caz
Penitenciarul Aiud
Închisoare de tristă amintire, destinată unora dintre cei mai periculoşi duşmani ai regimului de democraţie populară: membri ai grupărilor anticomuniste, contrarevoluţionari proveniţi din rândul fostelor elite politice, armatei, poliţiei, siguranţei, SSI-ului, criminali de război, legionari, clerului de toate confesiunile, Aiudul se distinge între unităţile gulag-ului românesc prin faptul că a adăpostit nu doar până în 1964, ci până în anul 1989, deţinuţi ale căror infracţiuni erau definite politic. Exceptând valoroasele volume memorialistice, apărute după 1989, în care foştii pensionari ai penitenciarului Aiud au relatat evenimente, momente şi fenomene legate de acest loc de detenţie, supraveghere şi reeducare, investigaţiile istorice au ocolit această problemă din raţiuni ce au ţinut de posibilităţile de documentare. Cercetarea realizată în arhiva actualului Penitenciar de maximă siguranţă Aiud, ne permite o reconstituire mai nuanţată şi mai bogată interpretativ asupra unor aspecte legate de rolul jucat de această închisoare în spaţiul concentraţionar comunist din România. Mişcarea populaţiei penitenciare, numărul celor decedaţi în închisoare (conform cercetărilor în registrul special al morţilor de la penitenciar şi al registrelor de stare civilă de la Primăria Aiud, numărul acestora ajunge la un minim de 782, în perioada 1945-19891), categoriile de deţinuţi, pe epoci, categorii socio-profesionale, caracteristicile reeducării, ale regimului de detenţie sunt câteva dintre aspectele la care ne vom referi. Precizăm că, în actualul stadiu al cercetării istorice, datele prezentate sunt fragmentare, deoarece mare parte din arhiva Penitenciarului Aiud a fost predată, în chiar anii regimului comunist, la Ministerul Afacerilor Interne, Unitatea 0915/K, Bucureşti.
Scurt istoric al Penitenciarului Aiud.
Închisoarea datează încă din sec. al XVIII-lea, fiind mai cunoscută din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În 1881-1882 s-a construit o clădire cu două etaje, zarca (cuşcă în limba maghiară), având celule mici, pentru izolarea infractorilor periculoşi. Între anii 1889 şi 1892, s-a adăugat un nou pavilion, cu trei etaje, având forma literei „T”, destinat celor care aveau de executat pedepse corecţionale sau de muncă silnică. În prima jumătate a secolului al XX-lea, penitenciarul Aiud a devenit o unitate principală de executare a pedepselor (corecţionale, de muncă silnică şi temniţă grea) pentru deţinuţi de drept comun şi politici. Se cuvine remarcat şi faptul că în epoca interbelică (mai precis între anii 1926-1943) aici au fost internaţi, pentru executarea pedepselor şi un număr 143 de activişti politici comunişti2, alături de alţi condamnaţi pentru fapte politice (legionari, în majoritatea lor aduşi în anii 1941-1944) .
Transformarea spaţiului penitenciar, în acord cu exigenţele ideologice şi experienţa sovietică în materie, într-unul de tip gulag, a dus la transferul închisorilor, lagărelor şi coloniilor în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Cei care coordonau de acum destinul penitenciarului Aiud au fost numiţi pe criterii politice, fiind recrutaţi şi propuşi de către reprezentanţii MAI (Direcţia Penitenciare, lagăre şi colonii şi Direcţia Generală a Securităţii Poporului) şi consacraţi ca atare de către Secretariatul Biroului Politic al CC al PCR3. Cei care au condus penitenciarul, în perioada 1948-1989, au fost: maior Farcaş Alexandru, 1948-1950; căpitan Dorobanţu Nicolae, 1950-1953; col. Koller Ştefan, 1953-1958; col. Crăciun Gheorghe, 1958-1964; col. Volcescu Iorgu, 1965-1973; col. Moldovan Traian, 1973-1978, lt.col. Damian Mihai, 1978-1981; col. Rus Vasile, 1981-1987 şi col. Târţan Vasile, 1987-1991.
Dinamica populaţiei penitenciare. Evaluări cantitative 1944-1964
Analiza care urmează este realizată pe baza datelor investigate din fondul păstrat în Arhiva Penitenciarului Aiud, în special a celor rămase în custodia serviciului de evidenţă. În principal au fost avute în atenţie statisticile lunare cu privire la mişcarea populaţiei penitenciare, diversele evaluări
1 Precizăm un număr minim şi cert, determinat pe baza înregistrărilor oficiale din cele două documente. Pe baza lucrărilor memorialistice am identificat alte câteva zeci de nume, pe care nu le-am adăugat, urmând ca acestea să fie certificate şi din o a doua sursă .
2 Arhiva Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud (în continuare APMSA), dosar nr. 51; tabel cu situaţii statistice pe anul 1949. Filele documentelor citate nu sunt numerotate corespunzător, de multe ori dosarele fiind legate între ele, astfel că vom cita doar dosarul, anul, şi tipul de document (statistică, tabel, adresă etc).
3 A se vedea, spre exemplu, dosarul numirii lt.col. Koller Ştefan, în funcţia de comandant al penitenciarului Aiud, în august 1955. Cf. ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 6/1955.
cantitative solicitate de autorităţile ierarhic superioare din Bucureşti, corespondenţa secretă legată de transferul arhivei penitenciarului la Bucureşti în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut. Este de precizat că dată fiind fluctuaţia mare a deţinuţilor în penitenciar şi calitatea consemnărilor de evidenţă până la sfârşitul anilor 1940, cifrele trebuie privite cu circumspecţie şi prudenţă, nefiind vorba – în actualul stadiu al cercetării – de o evaluare finală. Fiind însă prima cercetare realizată pe baza documentelor interne, de evidenţă penitenciară, chiar şi fragmentară, ea poate fi relevantă pentru cunoaşterea dimensiunilor represiunii politice la Aiud. Aşa cum se va putea observa, în analiza noastră am operat câteva segmentări cronologice (1944-1948; 1948-1954; 1954-1957; 1958-1962; 1962-1964; 1965-1989), pe care le-am considerat relevante atât din perspectiva numărului de internaţi/încarceraţi, cât şi a regimului de detenţie.
Penitenciarul din Aiud a fost de-a lungul perioadei comuniste situat în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, fiind, alături de cele de la Jilava şi Gherla, prin numărul şi calitatea celor deţinuţi, închisoare de categoria I. Spre deosebire de celelalte închisori, cea din Aiud a fost una care şi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare de-a lungul întregii epoci comuniste. Cei ajunşi la Aiud între anii 1945-1989 au fost consideraţi de regim ca fiind cei mai periculoşi dintre deţinuţii politici. Legionarii, foştii demnitari, reprezentanţii de marcă ai elitelor politice, sociale, culturale, economice au populat închisoarea considerată a fi fost o adevărată golgotă în spaţiul concentraţionar românesc aici fiind aduse treptat toate categoriile care anterior constituiseră elita statului român.
Din septembrie 1948, în urma aplicării ordinului nr. 17249 al DGP, condamnările politice urmau a fi executate în următoarele închisori: Aiud, Gherla, Piteşti şi Târgşor. Penitenciarul din Aiud trebuia să îi găzduiască pe cei mai periculoşi dintre aceştia: criminalii de război şi cei de profesiune intelectuali (ordinul preciza următoarele categorii: avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmacişti, medici, ingineri, învăţători, profesori, preoţi, scriitori, subofiţeri, ziarişti, precum şi toţi cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi şi diverşi patroni4. Închisoarea şi-a păstrat acelaşi caracter până în 1964 – cu menţiunea că în anii şaizeci foştii legionari au fost categoria predominantă. După 1964 şi până în 1989 la Aiud au fost aduşi toţi aceia care au fost condamnaţi pentru infracţiuni asimilate politic, contra securităţii statului (în anul 1965 numărul acestora a evoluat de la 47, în ianuarie, la 139 în decembrie)5.
a. 1944-1948
Până în 1948 la închisoarea din Aiud s-au păstrat multe dintre normele de organizare şi funcţionare a vieţii de penitenciar caracteristice perioadei interbelice. Accesul la ziare şi cărţi, posibilitatea de a se intra în contact cu familia (corespondenţă, dar şi vizite), primirea de suplimente de hrană, o supraveghere limitată şi nu foarte agresivă – ceea ce a condus şi la existenţa unui mare număr de evadări6.
Încă în 1944 aici au fost depuşi arestaţii sau internaţii consideraţi a fi periculoşi din punct de vedere politic. Alături de legionarii rămaşi în penitenciar, aici au fost aduşi cei consideraţi a fi vinovaţi de crime de război, spionii şi trădătorii. Chiar dacă până în vara anului 1945, în contextul tensiunilor interne, generate de ascensiunea treptată şi agresivă a comuniştilor la putere, din închisoare au evadat destul de multe persoane, fiind, pe de altă parte, eliberaţi mai mulţi deţinuţi condamnaţi pentru fapte politice, detenţia de acest tip nu a dispărut. Astfel, dacă la sfârşitul anului 1944, în închisoare se mai aflau 851 de condamnaţi politic (şi alţi 6 preveniţi), un an mai târziu numărul lor scăzuse la 163 (1 prevenit). În mod firesc, categoriile asimilate detenţiei politice au cunoscut în anii următori creşteri consistente. La sfârşitul anului 1946, în penitenciarul Aiud se găseau 345 de condamnaţi politici (criminali de război, legionari, spioni, trădători şi membri ai unor organizaţii considerate subversive) şi 93 de persoane, reţinute sau arestate, incluse în categoria preveniţilor. Un an mai târziu, în închisoare erau 256 de condamnaţi şi 314 preveniţi, pentru ca anul 1948 să se încheie cu un bilanţ de 1269
4 APMSA, Dosar cu ordine permanente, 1948-1949.
5 Conform unui document publicat şi comentat de Marius Oprea, la Aiud, în perioada 1965-1989, au fost deţinute 324 de persoane condamnate pe motive politice; Marius Oprea, Rezistenţa anticomunistă – cazuri între 1964-1989, în vol. O enigmă care împlineşte şapte ani, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 19-30.
6 Conform fişelor de încarcerare, în perioada 1946-1949, au evadat un număr de 16 deţinuţi. Până în 1946, numărul celor evadaţi a fost mult mai mare, unele dintre evaluările făcute în penitenciar avansează aproape 100 de nume în acest sens; vezi APMSA, Dosar diverse statistici 1947-1949.
preveniţi şi 889 condamnaţi. În adresa nr. 10596, transmisă la Direcţia Penitenciarelor din Bucureşti, în data de 3 decembrie 1948, Biroul evidenţă din Penitenciarul Aiud consemna faptul că de la 23 august 1944 fuseseră deţinuţi un număr de 2504 condamnaţi şi 1683 preveniţi. Acelaşi document preciza faptul că doar în anii 1947-1948, în Aiud au fost internaţi peste 1221 de cetăţeni, care nu fuseseră reţinuţi pe baza unui act de natură juridică, ci a unora de factură poliţienească7. Tot în această perioadă se preciza că au decedat 47 de persoane8. Analiza realizată de noi cu privire la decese, în registrul special al celor decedaţi la Aiud, ne indică o cifră mult mai mare celor morţi în anii menţionaţi (5 în 1945, 3 în 1946 – este posibil ca cifra să fi fost mai mare, fără însă a se consemna acest lucru în registru, 110 în 19479, 31 în 1948). Rezultă un număr de 149 decedaţi între 1945-1948, din care mai mult de jumătate aveau pedepse precizate sau notaţii care indică vinovăţii politice. Diferenţele apărute pot fi legate de neglijenţa celor care au elaborat documentele de evidenţă, precum şi de faptul că fiind un penitenciar mare, în care erau transferaţi deţinuţi din întreaga Românie, în această perioadă, este posibil ca unele notaţii să fi fost realizate fără a avea la bază documente penitenciare. În orice caz, în actualul stadiu al cercetării se cuvine reţinută relativitatea cifrelor.
Pentru perioada 1944-1948 şi regimul detenţiei a cunoscut o treptată metamorfozare în sensul înăspririi situaţiei deţinuţilor care erau condamnaţi sau internaţi pentru fapte politice10.
Anul 1947 a adus cu sine şi transformarea penitenciarului Aiud în cea mai importantă şi grea închisoare din România. Conform deciziei 13132 din 14 martie 1947, a Directorului Penitenciarelor şi Institutelor de Prevenţie, Dimitrie Băzălan, care împărţea pe diverse categorii spaţiile de executare a pedepselor privative de libertate, Aiudul se încadra în prima categorie, aceea a penitenciarelor pentru majori, având pedepse de muncă silnică pe viaţă. Conform deciziei, închisoarea urma să fie împărţită în două cartiere: primul, destinat celor condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi a sabotorilor, iar al doilea, pentru celelalte categorii de deţinuţi politici11. A urmat înăsprirea regimului penitenciar. Prin decizii succesive a fost limitat dreptul la vizitarea deţinuţilor, la transmiterea şi primirea corespondenţei, a primirii alimentelor şi medicamentelor – ceea ce a cauzat cu siguranţă şi rata extremă de mortalitate întâlnită în penitenciar, 110 decedaţi –, a ieşirii din spaţiul închisorii, a accesului la presă şi alte produse culturale etc12. Se făcea astfel tranziţia spre cea de a doua etapă a funcţionării penitenciarului, aceea a consacrării sale ca închisoare politică de maximă rigoare.
b. 1948-1954
Anul 1948 a marcat nu doar tranziţia legală a României spre regimul democraţiei populare, ci şi transformarea treptată a spaţiului penitenciar în acord cu exigenţele ideologice şi experienţele sovietice. În cazul penitenciarului Aiud, anul 1948 se distinge printr-o amplă acţiune de reorganizare a activităţilor penitenciare în sens politic (schimbarea regimului detenţiei, noi categorii şi forme de executare a pedepselor, înrăutăţirea alimentaţiei şi asistenţei sanitare etc), dar şi prin creşterea accentuată a numărului celor condamnaţi, preveniţi sau internaţi în penitenciar13. De remarcat că în
7 Pentru dinamica arestărilor şi reţinerilor de persoane este interesantă evaluarea făcută de serviciul evidenţă din penitenciar, în noiembrie 1948. Astfel, doar în august 1947 (în contextul acţiunii de desfiinţare a PNŢ) au fost internate 221 persoane – dintre care 4 femei –, fiind prevenite alte 121, toate având reţinute ca infracţiuni activităţi legate de siguranţa statului. Dintre cei preveniţi, în cursul lunilor următoare au fost eliberaţi un număr de 51; APMSA, Dosar statistici 1947.
8 Ibidem, Dosar privind situaţia comparativă a deţinuţilor, 1944-1948.
9 O adresă-tabel trimisă la Bucureşti, la sfârşitul anului 1947, precizează un număr de 87 decedaţi care fuseseră internaţi pe motive politice.
10 Chiar şi după eliberare deţinuţii rămâneau în supravegherea autorităţilor poliţieneşti. În fapt, din 26 iulie 1946, acestea îi eliberau pe deţinuţii politici de la Aiud (dar foarte probabil şi din alte închisori, conform ordinului 15533 al MAI) şi nu administraţia penitenciară. Cf. APMSA, Dosar cu ordine permanente 1948.
11 Ibidem, Dosar cu ordine circulare pe linia muncii de evidenţă, passim. În 1945, prin decizia 57836, din 4 decembrie, închisoarea din Aiud fusese evidenţiată ca închisoare pentru legionari (primul cartier) şi pentru cei care aveau pedepse de muncă silnică pe viaţă.
12 Ibidem, Dosar cu note informative şi telefonice secrete privitoare la deţinuţi pe anul 1947.
13 În fapt, încă de la începutul anului 1948, prin mai multe ordine venite de la Bucureşti s-a precizat izolarea spaţiilor penitenciare de contactele cu exteriorul. Cum cel din Aiud era situat relativ în centrul oraşului, dar beneficia de ziduri de incintă înalte, aici ordinele i-au vizat mai ales pe cei care intrau în contact cu deţinuţii, respectiv pe membri familiilor, avocaţi, personal administrativ. Nu în ultimul rând a fost interzis, cu desăvârşire
acest an s-a produs şi transferul puterii administrative de la Guţan, la noul comandant, maiorul Alexandru Farcaş14. În fapt, pe parcursul primelor luni ale anului 1948 s-au făcut o serie de investigaţii cu privire la activitatea penitenciarului de până atunci, mai ales în ceea ce priveşte felul în care au fost trataţi deţinuţii politici. Ca urmare a neregulilor semnalate – spre exemplu, întreaga conducere a penitenciarului Aiud a fost sancţionată pentru că a părăsit unitatea pentru a face campanie electorală în luna martie 194815 – a fost înlocuit directorul, fiind primenit şi corpul administrativ şi cel al gardienilor. În acelaşi timp, s-a trecut, prin ordine succesive, la instituirea unor noi proceduri ale administraţiei penitenciarului în raporturile cu deţinuţii politici, aceştia fiind izolaţi de restul depuşilor din penitenciar.
La 29 mai 1948, Direcţia Penitenciare, Serviciul Îndrumărilor, preciza printr-o adresă-ordin că, până la acel moment infractorii politici au beneficiat de un regim de favoare, care va înceta, urmând ca detenţia să fie înăsprită „fără nici o îngăduinţă, nici o slăbiciune pentru aceşti infractori, care la timpul lor n-au făcut decât să împrăştie mizerie şi suferinţă în sânul poporului muncitor”16.
În toamna anului 1948, printr-un ordin al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, transmis prin Serviciul Îndrumări din Direcţia Penitenciarelor, situaţia politicilor urma să fie schimbată radical17. Astfel, ordinul nr. 46689 din 17 septembrie 1948 preciza că deţinuţii politici, preveniţii şi internaţii pentru fapte politice urmau să fie izolaţi în spaţiul închisorii, cazarea fiind într-o clădire separată, plimbarea, redusă la o oră, trebuia să fie făcută în zone izolate pentru a nu permite contactul cu alţi deţinuţi. Vizitele şi vorbitorul erau interzise cu desăvârşire, contactul cu lumea exterioară fiind exclus. Implicit, dreptul la alimente suplimentare era restricţionat la maxim, corespondenţa era limitată la două scrisori pe lună (una primită, alta trimisă) şi doar cu membrii familiei, şi numai după ce în prealabil erau cenzurate de către administraţia penitenciarului. Asistenţa medicală devenea extrem de greu de acordat, în condiţiile în care cazurile grave trebuiau tratate în penitenciar, şi doar după o aprobare prealabilă a Direcţiei Penitenciarelor, se putea proceda la internarea deţinuţilor în spital18.
O altă importantă modificare în statutul deţinuţilor politici apare în 13 septembrie 1948, atunci când s-a ordonat de către D. Băzălan ca toţi condamnaţii politici ce urmează a fi eliberaţi să fie păstraţi în continuare în penitenciar, ca internaţi ai biroului local de Securitate19. În acest fel, alături de preveniţi sau internaţi de către Securitate apare o nouă categorie, de reţinuţi politici, aceia care deşi îşi ispăşiseră pedeapsa, erau consideraţi periculoşi şi astfel urmau să fie păstraţi în Penitenciar20. În fapt, de acum toate eliberările deţinuţilor politici urmau să fie realizate de către Securitate, ordine succesive venite de la MAI, DGSP, în cursul anilor 1949-1953, precizând caracterul secret al operaţiunilor de eliberare din Penitenciar21.
Schimbarea regimului penitenciar, atenta supraveghere şi coordonare politică a detenţiei era necesară pentru a face faţă fluxului masiv de locatari politici ai penitenciarului Aiud. Dacă până în 1948 nu s-a depăşit numărul maxim de deţinuţi care puteau fi depuşi (1263), valurile succesive de
– prin ordinul 6993 din 10 februarie 1948 al Direcţiei penitenciarelor – accesul diplomaţilor şi cetăţenilor străini în penitenciar. Cf. APMSA, Dosar cu ordine circulare 1948.
14 Ibidem, Proces verbal nr. 2716, 9 octombrie 1948.
15 Ibidem, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de evidenţă pe anul 1948, adresa nr. 18339 din 9 aprilie 1948.
16 Ibidem, Dosar cu ordine circulare, 1948.
17 Ibidem, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de evidenţă pe anul 1948. Ordinul are 11 pagini.
18 La pct. 11 din ordin se preciza: „în nici un caz nu veţi interna pe nici unul din aceşti deţinuţi în vreun spital din localitate, fără aprobarea acestei Direcţiuni”. De asemenea, în cazul în care se prescria regim alimentar pe caz de boală, acesta nu putea să fie acordat fără ordinul aprobator al acestei direcţiuni. Ibidem
19 Ibidem, Dosar cu situaţii statistice, 1948, vol. I. De atunci s-a instituit obligativitatea semnării de către deţinuţii politici care urmau să fie eliberaţi a unui formular, intitulat în mod pervers „angajament”. Prin semnarea respectivului document, deţinuţii se obligau să nu divulge nici o informaţie legată de perioada detenţiei.
20 Prin ordinul Direcţiei Generale a Penitenciarelor DGP nr. 10290 din 6 decembrie 1949, care constata că eliberările se făceau mult prea uşor, s-a indicat ca eliberarea să fie făcută numai după împlinirea, cumulată, a unor condiţii precum: „a muncit continuu, manifestându-şi hotărârea de a se îndrepta; dacă a dat dovadă de ataşament faţă de regimul de democraţie populară, sprijinind autorităţile din penitenciar împotriva elementelor duşmănoase, incorigibile...”
21 În fapt, în aceşti ani numărul deţinuţilor politici eliberaţi a fost extrem de redus: 440 în 1948, 216 în 1949; 495 în 1950; 286 în 1951 (dintre care 33 predaţi DGSS pentru cercetări). Cf. APMSA, Dosar nr. 4. Procese verbale şi tabele nominale de Arhiva predată DGPCM în anii 1952-1956. passim.
arestări din primăvara acelui an au dus la suprapopularea închisorii. Astfel, în urma depunerii legionarilor şi poliţiştilor, conform ordinelor MAI nr. 5 şi 26500, din acel an, populaţia penitenciară a ajuns, în aprilie, la cifra de 2159 (dintre care condamnaţi politici şi de drept comun 1611, iar preveniţi politici 548)22. Din toamna anului 1948 se constată o reducere treptată a numărului de deţinuţi de drept comun şi o creştere accentuată a depunerilor de încarceraţi pe motive politici. Într-un an, din octombrie 1948 şi până în noiembrie 1949 au intrat în penitenciarul Aiud un număr de 4009 deţinuţi politici23. Cât priveşte numărul total al deţinuţilor perioadei 1948-1954, este greu de estimat, mai ales că evidenţele statistice penitenciare nu precizează transferurile majore către alte unităţi penitenciare. Totuşi, o evaluare a acestor date indică o medie anuală, după cum urmează: 2200 deţinuţi în anul 1950 (cifra maximă fiind de 2986, în 31 mai 1950, iar cea minimă de 1768 în decembrie acelaşi an); 1800 deţinuţi în 1951 (maxim în decembrie, 2044 şi minim în mai, 1621); 2100 deţinuţi în 1952 (maxim 2246 în iulie şi minim 1983 în ianuarie). În anii 1953-1954 putem constata o creştere constantă a numărului de deţinuţi politici (în medie 2300), cei de drept comun constituind mai puţin de 5% din totalul celor deţinuţi la Aiud. Spre exemplu, din totalul de 2328 deţinuţi în septembrie 1954, doar 46 aveau condamnări de drept comun, restul având reţinute în sarcină infracţiuni politice. În noiembrie 1954, pe categorii politice, cei 2286 deţinuţi contrarevoluţionari erau împărţiţi după apartenenţă politică, respectiv pentru faptele comise, astfel: 890 legionari, 5 spioni, 193 trădători, 67 vinovaţi de crime contra umanităţii, 2 erau condamnaţi pentru dezastrul ţării, 7 erau reţinuţi pentru fapte comise contra păcii, 93 fuseseră jandarmi, 2 poliţişti, 274 au fost încadraţi în organizaţii subversive după 23 august 1944, 9 au desfăşurat propagandă contra ţării, 110 foşti membri ai PNŢ, 44 ai PNL, 4 ai PSDI, 9 fuseseră condamnaţi pentru instigare, 16 pentru agitaţie, 2 pentru nedunţare, 6 pentru deţinere de armament, 29 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 30 pentru favorizarea infractorului, 168 pentru alte fapte cu un caracter politic şi 326 erau criminali de război. După durata pedepsei, 330 aveau termene de până în 5 ani, iar 1934 peste 5 ani24.
Dincolo de cifre, să reţinem faptul că din 1949 categoria deţinuţilor politici se îmbogăţeşte cu un nou tip de infracţiune, cel legat de trecerea frontierei, precum şi de constanta prezenţă în statistici a celor ţinuţi în penitenciar (internaţi sau preveniţi) de către Securitate25. Din 1953 se constată o treptată legalizare a deţinerii în penitenciar, justiţia şi securitatea condamnând penal sau administrativ, după caz, pe toţi cei care anterior fuseseră doar preveniţi sau internaţi.
În ianuarie 1950, maiorul Farcaş este înlocuit la comanda penitenciarului Aiud cu cpt. Mihail Dorobanţu. Memorialistica îl reţine pe acesta ca pe unul dintre cei mai diabolici şi sadici comandanţi ai închisorii26. În perioada cât el a fost comandant, au murit la Aiud un număr de 177 deţinuţi (82 în 1950, 31 în 1951, 32 în 1952, 38 în 1953). El şi-a continuat cariera de torţionar, după 1953, la închisoarea de femei de la Mislea. Din 1953 şi până în 1958 conducerea închisorii din Aiud a fost preluată de colonelul Ştefan Koller, care s-a făcut remarcat nu doar prin completa izolare a deţinuţilor politici (lui i se datorează iniţiativa de a pune obloane la ferestrele penitenciarului, pentru ca deţinuţii să nu mai poată vedea oraşul), ci şi prin faptul că a transferat din infirmerie pe toţi deţinuţii bolnavi de TBC, răspândindu-i în toate celule penitenciarului. În toamna anului 1953, Koller a instaurat o adevărată teroare asupra deţinuţilor, care au avut de suferit şi pentru că iarna acelui an a fost una extrem de geroasă.
În următorii doi ani, pe fondul relaxării parţiale a represiunii, în urma aplicării decretului nr. 52 din 1950, privitor la eliberarea condiţionată, dar şi al amnistierilor şi graţierilor acordate în anii
22 Vezi evidenţele interne ale penitenciarului în Dosar statistic pe anul 1948, vol. I. Este de precizat şi faptul că masiva creştere din aprilie 1948, de la 1127 la peste 2000 s-a datorat şi transferurilor din alte penitenciare.
23 Pe luni intrările arată astfel: 1948-380 (octombrie); 363 (noiembrie), 195 (decembrie); 1949 – 623 (ianuarie), 165 (februarie), 441 (martie), 307 (aprilie), 208 (mai), 129 (iunie), 356 (iulie), 258 (august), 278 (septembrie), 214 (octombrie), 92 (noiembrie). Evaluarea a fost realizată pe baza datelor cuprinse în tabelele statistice din anii 1948-1949. Numărul maxim de deţinuţi de la Aiud în aceeaşi perioadă a ajuns la 2471 în noiembrie 1949. Numărul va scădea apoi datorită transferării a numeroşi deţinuţi la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
24 APMSA, Dosar cu situaţii statistice pe anul 1954, f. 32.
25 Din totalul deţinuţilor, în anii 1949-1952, circa 80% erau reţinuţi pentru infracţiuni politice, iar din aceştia, în medie 20-30% erau intraţi fără decizie judecătorească.
26 Mai mulţi memorialişti, între care Cicerone Ioniţoiu, Demostene Andronescu şi Gheorghe Laghiu, consemnează nenumărate acţiuni de pedepsire fizică la adresa foştilor demnitari în perioada în care Dorobanţu a fost director.
1954-1955, prin Decretul 421/1955, populaţia penitenciară de la Aiud s-a redus. A fost vorba de o relativă reducere, pentru că în locul celor eliberaţi au sosit aici deţinuţi politici de la Sighet şi Oradea (foşti demnitari politici interbelici şi membri ai partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional-Liberal). Ca urmare, în cei doi ani s-a înregistrat o medie a deţinuţilor după cum urmează: 1954 – circa 2400 (cu maxim de 2708 în martie şi un minim de 2286 în noiembrie); 1955 – circa 1700 (maxim în iulie 1955, 2165, când sunt aduşi un număr de 526 de politici de la penitenciarele menţionate mai sus, şi un minim de 1620 în decembrie)27. Din 1956, chiar dacă aparent mişcarea populaţiei penitenciare stagnează în jurul cifrei de 1700, fluxurile represiunii încep să îşi vadă din nou roadele28. Cum eliberările au continuat lent pe parcursul anului 1956 (531 eliberaţi, din care 152 pe baza adreselor MAI, 348 prin aplicarea decretului 52/1950, alţi 31 fiind eliberaţi pe baza decretelor Prezidiului Marii Adunări Naţionale), se poate constata că arestările şi internările au crescut în intensitate în a doua jumătate a anului şi la începutul anului 1957, atunci când populaţia penitenciară atinge cifra de 2000, scăzând până la sfârşitul anului cu câteva zeci de persoane29. Situaţia se prezintă asemănător şi în cursul anului 1958, deţinuţii politici rămaşi în penitenciar la 31 decembrie 1958 fiind în număr de 126130. De remarcat că în perioada în care Ştefan Koller a fost comandantul închisorii, noiembrie 1953-decembrie 1958, au decedat un număr de 56 deţinuţi, consemnaţi în registrele oficiale (22 în 1954, 10 în 1955, 9 în 1956, 5 în 1957 şi 10 în 1958).
Numirea la conducerea penitenciarului Aiud a colonelului Gheorghe Crăciun (fost şef al Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Sibiu) a schimbat treptat situaţia din această închisoare. El a început o nouă etapă a reeducării, una mai sofisticată şi mai puţin violentă, concepută şi organizată sub stricta lui supraveghere. Mai întâi din penitenciar au fost transferaţi majoritatea deţinuţilor de drept comun, în locul lor fiind aduşi de pretutindeni din ţară foştii membri legionari. În primele zece luni ale anului 1959 au intrat un număr de 1834 deţinuţi, în majoritatea lor politici şi au ieşit din penitenciarul Aiud un număr de 1451 deţinuţi, din care: 763 transferaţi, 23 eliberaţi la termen, 286 eliberaţi pe baza aplicării Decretului-Lege 720/1956, 371 deţinuţi graţiaţi pe baza decretului 315/1959 şi 9 deţinuţi decedaţi. Procesul a continuat şi pe parcursul anului următor, astfel că, la Aiud, în 26 octombrie 1960, conform adresei nr. 6492 a comandantului penitenciarului Crăciun Gheorghe către DGPCM, personal colonelului Constantinescu, se aflau 3204 deţinuţi contrarevoluţionari, după apartenenţa politică: 9 liberali, 15 ţărănişti, 9 cuzişti, 6 social democraţi, 102 cu apartenenţă politică necunoscută, alţi 109 neîncadraţi politic şi 2856 legionari31. Mişcarea populaţiei penitenciare stagnează, aşa că începutul anului 1962 se deschide cu un număr de 3174 deţinuţi contrarevoluţionari şi 391 de drept comun32. Aceştia vor fi transferaţi în toamna aceluiaşi an, astfel că operaţiunea reeducării a continuat doar în prezenţa deţinuţilor contrarevoluţionari (în decembrie rămăseseră 280333). A fost vorba de o reeducare prin muncă (de la sfârşitul anului 1959 deţinuţii contrarevoluţionari au fost duşi să muncească în fabrică) şi activităţi culturale – aşa cum a fost denumită oficial34 – care s-a derulat pe parcursul anilor 1962-1964 şi a presupus presiuni psihologice majore asupra unor oameni care stăteau în închisoare de aproape două decenii. Memorialistica a ilustrat etapele reeducării. Încă de la sfarşitul anului 1961, a început să se discute despre declanşarea
27 Cifre preluate din dosarele statistice pe anii 1954-1955.
28 Din 1956 şi până în 1959 au ieşit din penitenciarul Aiud un număr de 1451 deţinuţi, din care: 763 transferaţi, 23 eliberaţi la termen, 286 eliberaţi pe baza aplicării Decretului-Lege 720/1956, 371 deţinuţi graţiaţi pe baza decretului 315/1959 şi 9 deţinuţi decedaţi.
29 O contribuţie la această scădere a avut-o şi marea grevă (23 zile) din luna mai a anului 1957, în urma căreia o parte dintre deţinuţii politici responsabili pentru aceasta au fost transferaţi la închisoarea de la Râmnicu Sărat.
30 APMSA, Dosar cu deţinuţii contrarevoluţionari, Tabel nominal, 31 decembrie 1958.
31 Ibidem, Dosar Tabel nominal cu deţinuţii C.R. pe categorii politice, 55 file. De remarcat este şi faptul că majoritatea celor arestaţi în anii 1958-1959, pentru uneltire (art. 209 Cod Penal) au fost transferaţi în alte colonii de muncă ale MAI, tocmai pentru a face loc legionarilor care urmau să fie supuşi reeducării.
32 Cf. APMSA, Dosar referitor la Apelul Nominal al deţinuţilor contrarevoluţionari în dimineaţa zilei de 28.01. 1962.
33 Ibidem, Dosar cu situaţii statistice pe anul 1962.
34 Un Plan de Măsuri, aprobat de colonelul Crăciun în mai 1963, preciza că „scopul întregii activităţi cultural educative ce va fi desfăşurată pe parcursul anului 1963 pentru reeducarea deţinuţilor din formaţiunea 0622 Aiud este transformarea acestora în elemente utile societăţii noastre socialiste”; APMSA, Dosar activităţi cultural-educative, 1963.
unui astfel de proces. Munca în fabrică şi organizarea de cluburi de discuţii în incinta fostelor biserici din penitenciar, precum şi acordarea unui regim de favoare pentru unii dintre deţinuţi a fost un semnal în acest sens. Au urmat apoi discuţiile individuale cu acei deţinuţi consideraţi reprezentativi. Au fost scoşi din penitenciar şi plimbaţi cu maşina pentru a vedea realizările comunismului. Au fost şantajaţi, interogaţi, puşi să mărturisească. Unii au cedat.
Momentul de cotitură pare să fi fost momentul în care adunaţi în sala mare de activităţi culturale, deţinuţii au asistat la lecturarea de către Tănase Rădulescu a autodemascării scrise de Radu Gyr. Au urmat altele. Procesul s-a extins şi în celule. Acolo pe lângă şefii de celulă a apărut un locţiitor responsabil de activitatea cultural educativă. Discuţiile se desfăşurau după un program prealabil convenit cu administraţi închisorii. Responsabilii din celular raportau direct cu privire la evoluţia activităţii de convingere, direct colonelului Crăciun sau locţiitorului acestuia colonelul Ivan. Procesul s-a oficializat atunci când, în ianuarie 1963, conducerea închisorii a organizat o nouă întrunire, la „club“. Cinci dintre liderii legionari şi-au citit autodemascările în prezenţa administraţiei penitenciarului, a liderilor regionali de partid şi a celorlalţi deţinuţi. Era vorba de un grup de deţinuţi deja graţiaţi: Gheorghe Parpalac, Victor Biriş, Ion-Victor Vojen, Ion Dumitrescu-Borşa şi Dumitru Stăniloae. Au urmat alţii, oameni de cultură sau lideri politici. Puţini au fost cei care au rezistat acestei forme de uzură psihologică, dar şi regimului de izolare şi claustrare administrat în Zarcă. Până la urmă omul a cedat, aşa cum plastic a exprimat unul dintre supravieţuitorii acelei reeducări, Demostene Andronescu: „Faptul că în reeducarea de la Aiud, ca şi în cea de la Piteşti, oameni aduşi în situaţia limită s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat, au renegat şi s-au renegat, acest lucru nu-i dezonorează pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice şi sufleteşti, în această situaţie”, pentru a conchide că „neputând fi sfinţi, am fost cu toţii, până la capăt, oameni. Fiecare cu neputinţele şi cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu îndoielile şi înfrângerile lui”35. În fapt, au fost victime ale unui sistem politic totalitar, care urmărea cu înverşunare să scoată din oameni ceea ce era rău, pentru a-i putea controla, şantaja şi dezumaniza. Reeducarea s-a încheiat o dată cu marele val de eliberări din anul 1964. Totuşi detenţia politică a continuat la Aiud până în 1989.
35 Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, în „Puncte cardinale”, 1993-1996, nr. 8/93-2/96.

Surprize-surprize cu “Google Trends”

Despre “Google Trends” am mai scris recent. Surpriza neplăcută pentru românii fără lanţuri şi ghiuluri este aceea că România lipseşte din “All regions”, dar apare Moldova. Mai mult, apare limba moldovenescă alături de limba română, fiindcă, nu-i aşa, nu prea contăm în afară. Glumind, să ne treacă amărăciunea, în ultimele treizeci de zile cuvântul “sex” a fost căutat cel mai mult de cei din Vietnam, acolo unde comunismul nu prea lasă loc de alte preocupări. Şi cine vrea să găsească, totuşi, România pe “Google Trends”, poate încerca aici. Dacă nu este, asta merităm fiind conaţionali cu alde Vanghelie şi “romaneşii” din Italia.

P.S. Pentru a apărea şi România în lista ţărilor după care se face filtrarea, se schimbă în link sintagma “geo=all” cu “geo=RO”. Astfel funcţionează! şi filtrarea pe România.

Cine pe cine păcăleşte

Recent, am văzut pe “National Geographic” un soldat al armatei americane afirmând: “Cred în valorile democraţiei ţării mele şi sunt gata să mor pentru a le apăra”. Ceea ce nu este cazul pentru România profundă, care era pe punctul să aducă în fruntea ţării un infractor, adică pe Adrian Năstase, şi valorile europene. Pentru cei care votează mereu cu neocomuniştii din PSD, protecţia mediului, justiţia şi alte asemenea nu fac nici cât o ceapă degerată. După ce timp de 50 de ani, ei sau părinţii lor au fost învăţaţi să dea şpăgi la greu, să-şi toarne aproapele pentru o butelie în plus sau să injure “imperialismul occidental”, dacă interesele pcr-ului o cereau, ei bine, aceşti indivizi nu au nici cea mai mică legătură cu UE. Pentru firimiturile aruncate lor de mafioţii locali, aceşti oameni (?) merg la vot, lipesc afişe, fac politică (?). Şi uite aşa, înjurată pe la colţuri, stimabila UE îşi alege, chipurile, reprezentanţii români. Din păcate, datorită răului imens făcut de partidele securisto-comuniste gen PSD, PRM şi cele dinainte (PUNR, PSM, FSN etc), prin refuzul legii lustraţiei şi reformării morale a societăţii româneşti, riscăm să rămânem în acelaşi con de umbră o perioadă îndelungată. Cum ar fi arătat Germania democratică dacă după 1945 ar fi fost guvernată de naţional-socialişti din eşalonul al doilea? Răspunsul este evident: cum arată România astăzi, după aproape 20 de ani de democraţie croită de comunişti, după chipul şi asemănarea lor.

În România, incompetenţa se premiază

Să presupunem că te numeşti Lazăr Traianiţa şi în calitate de profesor de limbă şi literatură română la Şcoala Tătărăşeni (o şcoală de pe aici) stâlceşti vreme de vreo treizeci de ani … limba română. Exemplu: conjugi verbul “a copia” la persoana a III-a singular “copie”, pe când corect este “copiază”. Pe lângă aceasta, lecturile tale literare sunt suficient de reduse pentru a încurca operele diverşilor scriitori. Faptul că locuieşti în ultimul cătun din România, iar moş Gheorghe de la coada vacii nu poate aprecia cunoştinţele tale de limbă română nu este o scuză. După cum simpatia pentru regimul comunist, pe care-l promovezi cel puţin cincisprezece ani după revoluţie, constituie o batjocură la adresa eroilor anticomunişti morţi în temniţe sau la Revoluţie. Recompensa, dragi cititori, pentru aceste “fapte măreţe” a fost încasarea de către stimabila doamnă a pensiei şi salariului timp de 5 (cinci) ani, doar statul (fraierii care plătesc impozit) au bani. Pentru cei ca ea, 60 de ani e o vârstă total nepotrivită de pensionare în învăţământ. Măcar 65, cu condiţia să nu te consumi prea tare, adică să rămâi ignorant şi rece. Nu vă plângeţi stimaţi profesori, cu ceva mai multă incultură şi la fel de multă agricultură se poate lucra în învăţământ până la adânci bătrâneţi.

Analiza dictaturii comuniste (XLVIII)

Sistemul penitenciar în România comunistă

Studii de caz
Închisoarea din Sighet (1950 -1955)
Istoricul Constantin C. Giurescu nota şi el în amintirile sale referitoare la perioada detenţiei de la Sighet: „În cursul primei săptămâni n-am avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole, masa de seară fiind întotdeauna repetarea celei de la prânz, dar mai slabă, uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă şi care, în ultimele zile, ajunge o adevărată obsesie. La jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul ti-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat”12.
Potrivit documentelor oficiale ale penitenciarului, în anul 1950, deţinuţii din închisoarea de la Sighet aveau ca raţie „250 gr. pâine (5 zile pe săptămână), 250 gr. mălai (2 zile pe săptămână) şi câte 50 gr. mălai zilnic, pentru terci, iar dintre alimentele raţionalizate zahăr 250 gr. lunar, ulei 50 gr. lunar, şi carne 250 gr. săptămânal”13. La 21 octombrie 1950, Direcţia Generală a Penitenciarelor stabilea alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor în timpul iernii 1950-1951: „În tot timpul iernii, alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor vor fi prazul, cartofii şi varza. Veţi folosi în cea mai largă măsură cartoful pentru alimentarea deţinuţilor, pe considerentul că sunt supuşi unei degradări rapide, având mai ales în vedere calitatea lor inferioară. Veţi înlocui ceapa, arpacaşul şi fasolea prin praz în modul următor: ceapa va fi înlocuită parţial prin praz, care o va înlocui şi la prăjit. Va fi micşorată raţia zilnică de arpacaş pentru fiecare deţinut, iar raţia astfel micşorată va fi înlocuită parţial prin praz. În acest sens, în compoziţia mâncării de praz vor intra şi 25-30 gr. arpacaş. Fasolea se opreşte din consum, fiind lăsat ca o rezervă după epuizarea tuturor celorlalte alimente, pe considerentul că poate fi conservată în condiţii bune, datorită rezistenţei ei. Varza, va constitui deasemenea un aliment de bază al deţinuţilor, pe tot timpul iernii”14.
Începând din vara anului 1953, regimul alimentar din penitenciarul de la Sighet se ameliorează simţitor, iar acest lucru a fost remarcat şi de foştii deţinuţi: „La 1 iulie 1953, dimineaţa în loc de terci, am primit cafea neagră, accentuat dulce; surprindere generală la noi în celulă şi în celelalte; înainte de masă, la distribuirea pâinii miliţianul oferă porţie dublă, o bucată de pâine de 500 de gr.; apoi am văzut că primim marmeladă dublă, de două ori cât înainte; apoi, în loc de arpacaş, care s-a rărit până la completa dispariţie, primeam gamela plină de macaroane cu marmeladă, altădată cu brânză, apoi griş cu lapte, griş cu marmeladă şi mai mare surpriză, la câteva zile au început să ne dea câte o ceaşcă de lapte; de două ori carne pe săptămână, care nu se mai servea pescuită din ciubărul cu ciorba, ci pe o tavă, cusută din scânduri, erau bucăţele aşezate în şire, pe care le luam noi pe rând, la uşa celulei; mai târziu s-a dat carne de trei ori pe săptămână, laptele seara se dădea tot după masă, ca lapte acru ori altădată cafea cu lapte dimineaţa iar noi nu ştiam ce poate însemna această îmbunătăţire după mai bine de trei ani: moartea lui Stalin sau apropierea eliberării”15.
Fraza repetată mereu „medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze”16 de medicul închisorii de la Sighet caracterizează regimul sanitar17 din penitenciar, unde pe lângă vizita de
11 Iuliu Hossu, op. cit., pp. 243-246
12 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), introducere de Dinu C. Giurescu, ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 74.
13 Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
14 Ibidem.
15 Iuliu Hossu, op. cit., p. 330
16 Alexandru Raţiu, Biserica furată, Cluj-Napoca, Editura Argus, p. 40.
17 Generalul Gheorghe Mihail, fost deţinut la Sighet, a reliefat câteva trăsături ale regimului sanitar: „Asistenţa medicală era iluzorie, iar medicamentele, inexistente. Cele mai curente afecţiuni se datorau subalimentaţiei, care ducea la scăderea în greutate, „topirea” muşchilor, la slăbiciune extremă, gingivite, căderea dinţilor, la boli de inimă, de ficat şi rinichi, la afecţiuni intestinale şi la ulcere. Sunt frecvente şi bolile pulmonare, de la bronşite, angine, pleurezii, la numeroase cazuri de tuberculoză; nu lipseşte nici tifosul exantematic, datorită păduchilor care colcăie peste tot; mulţi suferă de tulburări psihice, nevroze, psihoze, coşmaruri, schizofrenie, deliruri, insomnii, instabilitate psihică, multe dintre ele necesitând tratamente şi spitalizări sau izolări”; Generalul Gheorghe Mihail în „Memoria”, nr. 27, p. 32.
rutină18, a doctorului Iosif Lungu19 deţinuţii primeau doar nişte banale medicamente. Deţinuţii politici de la Sighet au fost lipsiţi, datorită caracterului special al închisorii, bazat pe un regim de izolare totală, de posibilitatea unor tratamente medicale de specialitate.
În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o permanentă schimbare, rare fiind cazurile în care unii din gardieni au rămas în funcţie de la mijlocul anului 1950 până în luna iulie 1955. Istoricul Constantin C. Giurescu caracteriza astfel sistemul din penitenciar: ,,Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar şi pe gardieni”20.
Directorul închisorii în perioada mai 1950-iunie 1955 a fost Vasile Ciolpan21. Din mărturiile celor care au trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de arhivă, în perioada 1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri de securitate, aceştia fiind de fapt cei care controlau totul în închisoare, atât pe deţinuţi, cât şi pe gardieni. Primul dintre securiştii din penitenciar, locotenentul Manea Petru, poreclit de deţinuţi „Mutul”, avea obiceiul să spună că suferă şi el de aceleaşi boli de care se plângeau deţinuţii. După el a venit un personaj „mic de statură şi rău”, locotenentul Bertea Vasile, numit de deţinuţi şi „Tebeceul”, înlocuit la rândul său de sublocotenentul Tâmp Gheorghe, poreclit „Gorila”22. În luna noiembrie 1953, în penitenciar apare un nou ofiţer de
18 Episcopul Iuliu Hossu nota în memoriile sale: „Doctorul trecea prin toate celulele o dată pe săptămână, dar cel puţin la noi nu spunea nici un singur cuvânt; privirea întunecată, părea supărat pe noi; se uita în jur, tăcea şi ieşea; dacă cineva dintre fraţi cerea ceva pentru stomac spunea sanitarului să noteze; cât am fost la Sighet nu s-a atins cu mâna de nici un bolnav la noi. Sanitarul, înalt şi puternic ca un munte, se târguia pentru tot aspirinul, nu era darnic deloc, deşi era un om deschis şi intra câteodată în vorbă cu fraţii”; Iuliu Hossu, op. cit., p. 298.
19 Iosif Lungu născut în 1910 la Iaşi, absolvent, în 1938, a Facultăţii de Medicină a Universităţii din Iaşi. În mai 1947, şi-a schimbat numele din Ludescher în Lungu, iar în luna iunie a fost repartizat la Spitalul Sighet ca medic secundar la secţia maternitate, iar din 1948, a trecut la secţia de chirurgie. Membru PCR din 1945, a devenit, doi ani mai târziu, secretarul organizaţiei de bază din Spitalul Sighet. Prin Decizia nr. 578 din 1 iulie 1950, semnată de Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, a fost angajat cu jumătate de normă ,,ca medic consultant la penitenciarul Focşani, cu serviciul la penitenciarul Sighet, începând din data de 1 mai 1950, cu un salariu de 11 600 lei”. În paralel, Lungu Iosif, medic chirurg, specialist în obstretică-ginecologie, spre a putea da un randament mai mare”; Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dosar 561.
20 Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 105.
21 Vasile Ciolpan s-a născut la 8 ianuarie 1920, în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş, dintr-o familie de ţărani săraci. Absolvent a trei clase primare, a lucrat ca muncitor forestier la diferite exploatări din ţară. În luna martie 1944 a fost înrolat în armata maghiară, în Batalionul 12 Vânători de Munte, luptând pe Frontul de Est, în zona Colomeea din Ucraina. La 23 iulie 1944 a fost luat prizonier de armata sovietică, fiind dus în lagărul 100/i din localitatea Novozaporoje. În timp ce era în lagăr, la 8 aprilie 1945, s-a înscris în Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, alcătuită din prizonieri de război români în URSS, comandată de generalul Mihail Lascăr. În luna octombrie 1945, Vasile Ciolpan s-a întors în ţară cu Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, fiind lăsat la vatră în februarie 1946. În primăvara anului 1947 s-a angajat pe şantierul Salva-Vişeu, iar după absolvirea Şcolii de partid de trei luni de la Baia Mare fost numit secretar cu propaganda în zona natală. În urma recomandării trimise de Comitetul judeţean de partid Maramureş, prin Decizia nr. 22 598 din 15 iulie 1949, semnată de Marin Jianu, ministru adjunct de Interne, a fost angajat ,,educator politic” la penitenciarul Sighet, prin Decizia 367 din 8 mai 1950, semnată de Marin Jianu, începând din 1 mai 1950, Vasile Ciolpan a fost încadrat ,,director la penitenciarul Plătăreşti [prin Decizia nr. 474 din 8 iunie 1950, penitenciarul Plătăreşti (Ilfov) a fost mutat la Sighet] din data de 1 mai 1950, cu un salariu de 12 500 lei”. La 1 iulie 1951, prin Decizia nr. 268/951, a devenit cadru militar, primind gradul de locotenent şi funcţia de director al penitenciarului din Sighet. În urma mai multor rapoarte trimise de Satmari Alexandru, ofiţerul de contrainformaţii al închisorii şi a unor anchete succesive în penitenciar, la 9 iunie 1955, a fost destituit din funcţia de comandant al penitenciarului Sighet, fiind acuzat de ,,abateri grave de la regulament, prin reaua gestionare a obiectelor de valoare şi a efectelor particulare ale deţinuţilor, prin lipsa unei evidenţe legale, prin lipsurile constatate la efectele particulare ale deţinuţilor şi prin încurajarea şi tolerarea sustragerii de alimente din raţia deţinuţilor, alimente ce au fost consumate de cadrele unităţii în frunte cu comandantul”. La 31 august 1955 a fost trecut în rezervă şi trimis în judecată fiind învinuit de ,,abuz şi neglijenţă în serviciu”, dar la 27 aprilie 1956, Procuratura Militară Cluj a hotărât clasarea dosarului ,,întrucât din ancheta efectuată nu rezultă o lipsă reală cu privire la obiectele personale din pachetele deţinuţilor, iar cei interesaţi (adică deţinuţii – n.n.) nu au reclamat acest fapt”. După trecerea în rezervă, Vasile Ciolpan a lucrat la un centru de colectare a laptelui şi la Sfatul popular raional Sighet; Arhiva Administraţiei Naţionale a Peitenciarelor (ANP), dosar nr. 1302.
22 Constantin C. Giurescu, op. cit.,, p. 129.
securitate, Satmari Alexandru, având gradul de locotenent major. Profesorul Constantin C. Giurescu îşi aminteşte că Nicolae Sibiceanu23 l-a botezat imediat ,,Martel”, după numele coniacului întrucât avea trei stele pe epolet24. Misiunea ofiţerilor de securitate din penitenciar era de a ţine sub observaţie activitatea din închisoare, având posibilitatea de a întocmi rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv despre director. În activitatea informativă aceştia se bazau pe relatările şi notele informative furnizate atât de o parte a personalului închisorii, cât şi de unii deţinuţi25.
O categorie aparte din cadrul personalului o reprezentau gardienii, unii apreciaţi în unele cazuri de deţinuţi, alţii fiind detestaţi. În foarte puţine cazuri deţinuţii cunoşteau numele real al gardienilor, în general aceştia primeau nume convenţionale pentru a putea fi recunoscuţi. Numele convenţionale ale gardienilor erau date fie după asemănarea lor cu persoane cunoscute de toţi în cadrul unui colectiv, fie după profesia lor anterioară, fie după unele caracteristici fizice. În codul propriu al deţinuţilor unii gardieni erau desemnaţi numai cu iniţiale, acestea exprimând modul în care erau ei apreciaţi. Astfel, sunt menţionaţi unii gardieni cu siglele: B1, B2, B3 – B venind de la bestie sau J1, J2, J3 - de la javră. Iată câteva exemple de nume date gardienilor din penitenciarul de la Sighet: „Habsburgul”, „Mongolul”, „Pithecantropus Erectus”, „Nazone”, „Aviatorul”, „Păsărilă”.26
Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării lor de sănătate precare, au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la Sighet, încât în perioada mai 1950- iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25%, au decedat. Printre aceştia erau prim-miniştri, academicieni, profesori universitari şi episcopi. Trupurile acestora au fost transportate în timpul nopţii cu o căruţă, iniţial în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului şi aruncate în gropi rămase până azi anonime27.
În intervalul mai 1950- iulie 1955, la penitenciarul din Sighet, cu trei excepţii din anul 195528, nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi, această operaţiune realizându-se abia în 195729, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi30.
23 Nicolae Sibiceanu (1907-?), membru al Partidului Naţional Liberal, subsecretar de stat în perioada interbelică. Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 a fost încarcerat la Sighet până în luna iulie 1955.
24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 97.
25 Informaţii orale oferite de Alexandru Satmari lui Robert Fürtös, iunie 2003.
26 Constantin C. Giurescu, op.cit., p 106-129.
27 Vasile Ciolpan declara la 4 iunie 1955, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii: ,,Începând de pe data de 5/6 mai 1950, a început să sosească dube cu deţinuţi. Odată cu deţinuţii a venit şi fostul ministru adjunct de Interne, Jianu Marin, împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo două zile aici în localitate. Însăşi fostul ministru a repartizat deţinuţii pe camere, la una din dube a venit un deţinut deja mort şi unul nebun, pe cel mort a dat ordin să vie căruţa de la spital şi a fost dus la spital pentru a fi îngropat şi a spus că să se facă un proces-verbal de constatare a morţii şi să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. Întrebând că pe viitor cum să se procedeze, mi s-a spus că tot la fel să se facă proces-verbal şi să semneze doi medici. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. Fostul colonel Baciu a fost de faţă când s-a hotărât felul cum va trebui în viitor să se procedeze cu cei morţi şi în felul acesta am stabilit locul, cu fostul căpitan al Securităţii judeţene din Sighet, Mureşan Alexandru, cu care am stabilit unde trebuia să fie înmormântaţi. În anul 1950, în 1951 şi în 1952, până într-un timp i-am îngropat în cimitirul oraşului, dar datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii din oraş pentru a stabili un nou loc mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de căpitanul Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care este în afară de oraş. Pentru păstrarea secretului, îngroparea cadavrelor s-a efectuat numai noaptea, iar mormintele au fost mascate ca să nu se mai poată identifica. Deţinuţii decedaţi în anul 1950 şi în 1951 au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”; AANP ANP, dosar 1302.
28 Este vorba de Ion Sandu (economist, ministru adjunct în guvernul Groza), Constantin Simian (fruntaş PNŢ, fost subsecretar de stat la MAI) şi Grigore Dimitrescu (membru PNL, fost guvernator al BNR) decedaţi în intervalul mai-iunie 1955; Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (AMVCR), Fond Penitenciar Sighet Principal, dosar Acte de moarte, ff. 152-154.
29 Având în vedere contextul intern şi internaţional din vara anului 1955, când penitenciarul redevine de drept comun, autorităţile s-au confruntat cu tot mai multe presiuni din partea familiilor celor morţi la Sighet, care doreau să afle ce s-a întâmplat în aceşti ani. Nedispunând de nici un act legal, nu puteau reglementa juridic o serie de situaţii care presupuneau existenţa unor asemenea documente, pretinse de lege. În luna iunie 1956,
În anul 1955, pe fondul destinderii pe plan internaţional şi odată cu creşterea interesului României vremii de a fi acceptată în Organizaţia Naţiunilor Unite, autorităţile comuniste au hotărât să întreprindă câteva măsuri de bunăvoinţă. În acest sens trebuie văzută eliberarea unui număr important de deţinuţi politici sau transformarea penitenciarului din Sighet, a cărui faimă a ajuns în Occident, din nou, în închisoare de drept comun. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1199 din 26 iunie 1955, deţinuţii din penitenciarul Sighet au fost împărţiţi în trei categorii: o parte puşi în libertate, alţii eliberaţi din penitenciar, dar fixându-li-se domiciliu obligatoriu, iar cei din a treia categorie urmau să fie transferaţi la alte penitenciare31. Astfel, la începutul lunii iulie 1955, o mică parte din deţinuţii politici de la Sighet au fost eliberaţi revenind la familiile lor, nu şi la fostele lor locuinţe, confiscate între timp de autorităţile comuniste, însă majoritatea au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan sau transferaţi la alte penitenciare din ţară.
Până în luna august 1977, când a fost dezafectat, în penitenciarul din Sighet au mai fost încarceraţi doar ocazional deţinuţi politici, pentru perioade foarte scurte, însă nu din rândul elitelor.
ministrul adjunct al Afacerilor Interne, generalul Gheorghe Pintilie a ordonat serviciului care se ocupa cu evidenţa deţinuţilor din Ministerul de Interne să comunice sfaturilor populare din ţară că ,,deţinuţii respectivi au murit în penitenciar în anul, luna, ziua, pentru ca Sfaturile Populare să-i scoată din evidenţă”29. Dacă se iau în considerare şi presiunile externe se poate explica de ce în 1957 autorităţile au început o campanie de întocmire a certificatelor de deces, potrivit Decretului 200/1957, privind înregistrarea deceselor din penitenciare. În aceste condiţii îşi începe activitatea maiorul Vasile Nica de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, care a plecat de la Bucureşti, din ordinul Ministerului de Interne, a trecut pe la mai multe penitenciare din ţară, printre care Timişoara şi Cluj, înainte de a ajunge la Sighet. Analizând actele de moarte întocmite la Sighet se constată următoarele: din 51 de acte, 42 sunt datate 20 iulie 1957, iar 9 au data de 13 august 1957, toate având semnătura lui Vasile Nica; ACNSAS, fond D, dosar 73, vol.1, ff. 2-21; AMVCR. fond Penitenciar Sighet Principal, dosar Acte de moarte.
30 La 4 iunie 1955, Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului din Sighet a declarat, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii: ,,Faptul că noi n-am făcut nici un act de deces, ci numai proces-verbal este că aşa ni s-a dat ordine verbale de către fostul ministru Jianu şi de fostul colonel Baciu Ion, constituind pentru noi o sarcină de partid şi de stat şi, mai mult, un secret de stat. În anul 1955, când a venit comisia de anchetă în frunte cu tov. căpitan [Ioan] Târnoveanu, mi s-a arătat că acest lucru este ilegal. În urma acestui fapt am făcut raport şi am cerut lămuriri de felul cum trebuie să fac cel puţin în viitor. După raport am primit ordin că trebuie să facem acte de deces la Sfatul Popular al oraşului, iar acest ordin dat l-am şi pus în practică cu primul caz care l-am avut. Pentru că dacă ar fi fost ordin ca să le facem acte de deces n-ar fi constituit niciodată o greutate, ci din contră o uşurinţă prin faptul că n-ar fi trebuit să facem groapă noaptea şi nici nu l-am fi înmormântat noaptea, ci am fi lucrat ziua şi fără nici o teamă din partea nimănui. Dar fiind ordin că este secret şi că noi trebuie să aplicăm dictatura proletariatului, aşa cum ne-a învăţat partidul, noi am aplicat acest lucru cu cel mai mare secret şi mai ales când am cunoscut că cine sunt deţinuţii n-aş fi spus un cuvânt nimănui, mai bine să se fi întâmplat orice decât să arăt cuiva ce se petrece la noi”; AANP, dosar nr. 1302.
31 ACNSAS, dosar 123, vol. 1, ff. 1-76.

Dovezi si temeiuri reale pentru care şpagarii lui Năstase trebuie rechemaţi la DNA

In joia dinaintea Pastelui (este vorba de Paştele anului 2008 – n.m.), subsemnatul a aruncat in spatiul virtual (adica pe www.catavencu.ro, dar au dat o mina de ajutor la promovare si colegii de la Cotidianul) o inregistrare audio pe care se aude clar cum unul dintre oamenii de incredere ai lui Adrian Nastase intermedia pentru acesta un spagalau de 2,5 milioane de dolari. Ce credeti ca a zis Bombo la faza asta? Nu, nu ne-a mai invitat sa-i numaram ouale, nici macar pe cele de Pasti, ci s-a multumit sa dea un raspuns subtiratic, fara *oaie, pe propriul blog. Care suna cam asa: "Nu conteaza ca nu exista nici dovezi, nici temeiuri reale, nici continuitate a atacurilor de presa in justitie. Conteaza doar ca numele meu sa fie asociat cu etichete dure si simple". Bine, Adi, draga, hai sa vedem, mai jos, daca exista dovezi sau temeiuri reale.

Inc-un ciubuc si ma duc

Pentru cei care nu au deschis www.catavencu.ro saptamina trecuta, iata un mic rezumat al inregistrarii postate acolo: Liana Iacob (consilier al premierului Nastase, cu rang de secretar de stat) ii spune lui Marco Maximilian Katz, director EDF (compania care opera, pina in 2001, magazinele duty-free de pe Otopeni), ce trebuie sa faca pentru a-si pastra afacerea. Vorbeste Liana Iacob: "Banii se duc la premier in proportie de 95%. Eu stiu foarte clar ca fara bani asta nu se va face". Era vorba de 95% dintr-o spaga de 2,5 milioane de euro, pe care EDF ar fi trebuit sa o dea. Anterior discutiei dintre Liana Iacob si Katz (care avea loc in octombrie 2001), aceeasi suma le fusese ceruta celor de la EDF de catre Sorin Tesu, seful de cabinet de pe atunci al lui Nastase. Tesu ceruse banii de la Rick Weil, unul dintre patronii EDF, in parcarea hotelului Hilton din Bucuresti. Dar nu cum trebuia, dupa cum a zis Liana Iacob pe inregistrarea detinuta de noi: "Deci Sorin a creat toata aceasta chestiune pentru ca el… ducindu-se… el fiind un golan si ducindu-se la intilnirea aceea… el a crezut ca asa se trateaza cu domnul Weil: il iei in parcare si asta scoate din buzunar ciubucu’!". Aferim, Bombo!

Liana Iacob si Sorin Tesu au dat declaratii mincinoase la DNA

Asa, si acum sa trecem la chestiunea cu "nici dovezi, nici temeiuri reale". Mai intii, sa ne ocupam de Liana Iacob. Dupa cum ati putut-o auzi zicind cu gurita ei in inregistrarea postata pe site-ul nostru (iar daca nu ati auzit-o, tastati repede www.catavencu.ro, pentru ca nici nu stiti ce pierdeti, asta e mai tare decit Elodia), Liana Iacob nu numai ca a cerut bani, dar a zis si ca 95% se duc la Nastase. Acum, draga Liana, ne pare rau ca trebuie sa-ti spunem, dar esti intr-un mare rahat. Pentru ca ai mintit la DNA cind ai declarat ca nici spaga nu ai cerut, nici contul nu-ti miroase. De exemplu, acum doi ani, pe 5 iunie 2006, declarai asa la DNA: "In toamna (2001 – n.r.) a venit la mine acasa dl KATZ neinvitat, fara sa-i fi dat adresa, fapt care m-a suparat. A incercat sa readuca discutia despre afacerea lui, iar eu enervata de situatie i-am spus sa faca ce vrea si sa ma lase in pace". Hai, sa muriti dumneavoastra, doamna Liana Iacob, chiar asa suparata ati fost? Abia asteptam sa le explicati procurorilor de la DNA ca la dumneavoastra supararea asa se manifesta: cereti spaga! Sau, delicata doamna Iacob, sa le explicati acelorasi procurori cum justificati ca, desi Katz v-a adus un parfum Too Much de la Guerlain, lor le-ati zis, cu ocazia aceleiasi declaratii: "Precizez ca nu i-am solicitat vreun ban dlui KATZ, nu am primit nimic de la dinsul".
In acelasi dosar DNA a mintit si Sorin Tesu: "Precizez ca nu am avut intilnire cu dl Weil in Romania, cu atit mai mult nu m-am intilnit la hotel Hilton cu acesta, la 24 august 2001, asa cum este precizat in declaratia dlui Katz". Ambele minciuni sint numai bune de redeschis dosarul de la DNA al celor doi.

Liana si nora lui Priboi au capusat Petrom-ul de stat

Pfuuuiii, ca ne-am si enervat cu mincinosii astia! Dar sa ne pastram cumpatul si sa incheiem in forta. Pe vremea cind madam Iacob intermedia spagi pentru Nastase, ce credeti ca facea ea in afara orelor de program (ete, sanchi, in afara lor!)? Avea o firma, pe numele ei New Open Media SRL. Nu stim cum se mai descurca si cu asta, pe linga activitatea ei laborioasa de la Guvern, dar si pe linga functia de membru in Consiliul de Administratie (CA) al Petrom (pe atunci, companie de stat). Pai, impaca si capra, si varza. Unde capra era firma ei privata, New Open Media SRL, iar varza numai buna de mincat era Petrom, cu care New Open Media avea contracte. Adicatelea, din postura de membra CA a Petrom, Liana Iacob isi dadea siesi contracte, pe firma privata. Convenabil, am zice. Si ca sa nu zica partidul ceva, ii mai facea si campanie electorala PDSR-ului (care nu devenise PSD, inca). Si pe linga toate astea mai gasea timp sa ii publice si lui Nastase o carte, in 2000 (Batalia pentru viitor), la Editura New Open Media. Abia asteptam sa reediteze Liana Iacob cartea asta, revizuita si adaugita de procurorii DNA, de data asta sub titlul Batalia pentru un viitor in libertate.

Nu va ingrijorati, Liana Iacob nu facea toate lucrurile astea singura, ci cot la cot cu mitomanul (de la mita, nu de la minciuna – nu ca nu ar fi mintit si el la DNA) ala de Sorin Tesu si cu… cu… hai ca nu ghiciti, asa ca va spunem noi: cu nora lui Priboi! Pentru ca atit Tesu, cit si Maria Marcela Priboi (asta-i nora lui Ristea) erau asociati cu Liana in New Open Media SRL. Deci, dupa cum am aratat tot noi acum vreo doua saptamini, Priboi si-a pus toata familia in slujba lui Nastase: nu numai socrii, ci si nora. Cum ar veni: Adriane, nici nu stii cit de strins cu usa DNA peste degete incepi sa fii, iar priboii stiu de ce.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.17/2008 (autor Cătălin Prisacariu)

Neocomuniştii din PSD şi capul lor de listă la europarlamentare Adrian Severin

“După părerea mea, Adrian Severin este un pericol: pentru că e ignorant, pentru că e rău intenţionat, pentru că e semidoct. Nu ştie nimic temeinic, fluieră după toate ariile. Proştilor le pare inteligent, ignoranţilor le pare erudit, iar omului de pe stradă îi pare competent.” Iată un scurt fragment din portretul diagnostic al lui Adrian Severin realizat de Horia-Roman Patapievici. Puteţi citi textul în întregime aici. Acum vă daţi seama de ce au nevoie de Severin tipi ca Vanghelie, Onţanu şi, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Mircea Geoană!

Ce căutăm pe această lume

Serviciul “Google Trends” este folosit pentru a afla ce se mai caută pe net. La adresa http://www.google.com/trends se introduce un cuvânt şi putem afla unde este cel mai căutat acel cuvânt (ţară, oraş). De exemplu, dacă introducem cuvântul “sex” aflăm, de la adresa http://www.google.com/trends?q=sex, că în India este cel mai căutat acest cuvânt (România “doar” pe locul nouă). Se mai pot schimba criteriile de căutare, aşa încât cine este pasionat de statistici amuzante poate apela la acest serviciu.

Analiza dictaturii comuniste (XLVII)

Sistemul penitenciar în România comunistă

Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autorităţile comuniste. În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern. Vom prezenta, pe scurt, organizarea şi funcţionarea acestuia până la începutul anilor şaizeci, pentru ca apoi să ilustrăm acest fenomen prin patru studii de caz dedicate penitenciarelor Aiud, Gherla Sighet şi Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Reţeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15 000 de locuri1. Prin ordine succesive capacitatea acestora a crescut – scriptic, pentru că noi construcţii nu s-au realizat – pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947. A fost, de asemenea, schimbată destinaţia diferitelor unităţi penitenciare. Astfel cele mai importante închisori pentru majori deveneau: Aiud (pentru executarea pedepselor politice, muncă silnică pe viaţă); Craiova, Gherla şi Oradea, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe timp mărginit; Alba Iulia, Arad, Dumbrăveni pentru pedepse de temniţă grea2. Rămasă, până la 6 martie 1949, în subordinea Ministerului Justiţiei, condus de Lucreţiu Pătrăşcanu, Direcţia Generală a Penitenciarelor a introdus treptat prin ordine circulare măsuri de înăsprire a regimului de viaţă în penitenciare.
Din 1948-1949, în contextul edificării sau transformării instituţiilor specifice regimului comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile inumane de trai, prin lipsa asistenţei medicale şi prin permanenta supraveghere3. Nenumărate mărturii ale supravieţuitorilor menţionează politizarea totală a detenţiei de la sfârşitul anului 1948. Apariţia ofiţerilor politici, locţiitori ai comandanţilor (care şi ei au fost selectaţi din rândul activiştilor de partid), precum şi primenirea politică a corpului gardienilor a dus la instaurarea unei adevărate terori asupra deţinuţilor, care a atins apogeul odată cu declanşarea reeducării – în cea mai monstruoasă şi violentă faţetă a sa, în anii 1949-1952, la Târgşor, Piteşti, Gherla şi Ocnele Mari4. De acum, având preparate noi spaţii de recluziune şi oameni educaţi să le administreze politic, autorităţile comuniste au declanşat masive campanii de arestări, internări şi preveniri pe temeiuri politice împotriva tuturor celor susceptibili de a fi inamici ai ordinii pe care
1 La 4 decembrie 1945, prin Decizia nr. 57286, se făcea următoarea specializare a Penitenciarelor: pentru majori, de drept comun: Aiud (muncă silnică pe viaţă şi legionari) şi Satu Mare; penitenciare pentru muncă silnică pe termen mărginit: Caransebeş, Craiova, Oradea şi Sighet; penitenciare pentru executarea pedepselor de temniţă grea: Arad şi Alba Iulia; pedepsele corecţionale până la 6 luni la: Abrud, Baia, Bârlad, Beiuş, Bistriţa Botoşani, Braşov, Cîmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Dorohoi, Făgăraş, Haţeg, Miercurea Ciuc, Odorhei, Oraviţa, Piatra Neamţ, Râmnicu Sărat, Rădăuţi, Roman, Sighişoara, Slatina, Sfântu Gheorghe, Târgovişte, Tecuci, Tulcea, Turda şi Vaslui; pedepse corecţionale până la 2 ani: Brăila, Călăraşi, Caracal, Cluj Tribunal, Dej, Focşani, Giurgiu, Huşi, Lugoj, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Târgu Mureş şi Turnu Severin; corecţională de la 2 la 12 ani la Buzău, Brăila, Constanţa, Deva, Galaţi, Ocnele Mari, Piteşti, Sibiu, Timişoara, Văcăreşti; la penitenciarul Dumbrăveni urmau să fie internaţi toţi criminalii de război; pedepsele politice urmau a fi executate la Zalău; penitenciare speciale: Mislea (pentru femei) Suceava (pentru recidivişti), etc. Cf. Arhiva Penitenciarului de Maximă Siguranţă Aiud (APMSA), Dosar cu ordine permanente, 1945.
2 Ibidem, Dosar cu ordine circulare pe linia muncii de evidenţă pe anul 1947.
3 Ibidem, Dosar 53, cu ordine circulare primite pe linia muncii de evidenţă pe anul 1948. Ordinul are 11 pagini.
4 Fără a putea face aici o radiografie a acestui cumplit proces al reeducării se cuvine să precizăm că el nu a fost o creaţie a deţinuţilor implicaţi – mai apoi judecaţi pentru aceasta – ci, aşa cum reiese din ancheta făcută în anii 1953 şi 1954 – cf. ANIC, fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosare 33 şi 34 – a fost o comandă dată expres şi urmărită de comndanţi ai securităţii. Îi vom nominaliza aici pe cei responsabili pentru desfăşurarea procesului: Pantiuşa Bodnarenko, Marin Jianu, Alexandru Nicolschi, precum şi cei trei şefi ai Biroului Inspecţii din direcţia Penitenciarelor, Lagărelor şi Unităţilor de Muncă, Iosif Nemeş, Tudor Sepeanu şi Ioan Baciu.
urmăreau să o instaureze. Foşti demnitari, elite ale vieţii economice, politice, culturale, religioase, dar şi simpli muncitori sau ţărani au străbătut şi cunoscut până în 1964 – alţii până în 1989 – binefacerile reeducării în universul concentraţionar comunist.
În anii 1948-1955 au funcţionat penitenciarele:
Categoria I: Aiud5, Gherla, Jilava;
Categoria II (penitenciare „închise”, pentru deţinuţi cu grad sporit de periculozitate): Arad, Caransebeş, Cluj (Tribunal, Principal), Constanţa, Craiova , Făgăraş (Central/Principal,), Galaţi, Mărgineni, Mislea (femei), Ocnele Mari, Oradea, Oraşul Stalin [Braşov] (Tribunal, Cetate), Piteşti , Ploieşti, Rahova, Suceava, Târgşor, Târgu Ocna (penitenciar-spital TBC), Timişoara, Văcăreşti (spital);
Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Brăila, Buzău, Cluj (minori), Dej, Deva, Dumbrăveni (femei), Focşani, Iaşi, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet (principal, 200), Târgu Mureş;
Categoria IV: Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei, Călăraşi (1953/59), Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraş (raional), Fălticeni, Dorohoi, Huşi, Işalniţa, Lugoj, Miercurea Ciuc (femei), Odorhei, Oraviţa, Petroşani, Piatra Neamţ, Rădăuţi, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe, Sighişoara, Sighet (raional), Slatina, Târgovişte, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu Severin, Vaslui, Zalău6.
Treptat, ca formă a detenţiei politice, pentru internaţii administrativi, au fost înfiinţate un număr impresionant de colonii sau unităţi de muncă, devenite parte integrantă a sistemului penitenciar. Între acestea remarcăm pe cele de la: Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM Bucureşti, Buzău, Capu Midia , Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă – cu trei colonii –, Chilia Constanţa, Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu , Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, Km. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti, Oneşti Baraj, Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă , Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina, Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Saligny, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni, Toporu, Vlădeni, Zlatna.
5 Conform deciziei 13132 din 14 martie 1947 a Directorului Penitenciarelor şi Institutelor de Prevenţie, Dimitrie Băzălan, care specializa spaţiile de executare a pedepselor privative de libertate, Aiud-ul se încadra în prima categorie, aceea a penitenciarelor pentru majori, având pedepse de muncă silnică pe viaţă. Conform deciziei, închisoarea urma să fie împărţită în două cartiere: primul, destinat celor condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi a sabotorilor, iar al doilea, pentru celelalte categorii de deţinuţi politici, Cf. APMSA, Dosar cu ordine circulare pe linia muncii de evidenţă, passim.
6 Pentru locurile detenţiei şi cifrele precizate vezi şi Ioan Ciupea, Stăncuţa Todea, Represiune, sistem şi regim penitenciar în România, 1945-1964, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România comunistă. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, în special pp. 42-47 şi pp. 73-74.
Studii de caz
Închisoarea din Sighet (1950 -1955)
Închisoarea din Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul regimului austro-ungar fiind considerată una din închisorile cele mai moderne şi riguroase ale epocii. Destinaţia iniţială a imobilului era găzduirea deţinuţilor de drept comun, acest caracter menţinându-se şi în perioada interbelică. Începând de la jumătatea anului 1947, în penitenciarul de la Sighet, au fost închise diverse persoane pentru motive politice (ţărani maramureşeni care nu reuşeau să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole, fiind condamnaţi pentru sabotaj, elevi şi studenţi din zonă, membri ai unor organizaţii anticomuniste) însă caracterul penitenciarului era de drept comun.
Din luna mai 1950, închisoarea din Sighet a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemniţată elita politică a României interbelice. Primul lot de foşti demnitari1 a fost adus la Sighet, la 7 mai 19502. La 26 mai 1950, a fost transferat aici lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi încă din octombrie 1948, pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă3. Pe parcursul anului 1950, a mai fost adus la Sighet un al doilea lot de foşti demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie a fost transferat un al doilea grup de episcopi şi preoţi greco-catolici. La sfârşitul anului 1950 şi în cursul anilor 1951-1952 au fost transferaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din ţară, atât foşti miniştrii din guvernele interbelice, cât şi episcopi sau preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident caracter politic4.
Fără să fie judecaţi sau condamnaţi, majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne, respectiv ale Securităţii. Odată catalogaţi, pe criterii politice sau ideologice, drept „duşmani ai regimului” sau „duşmani ai poporului”, temeiul juridic al arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat. Vina arestaţilor nu consta în altceva decât în simplul fapt că aparţineau unei anumite „categorii” care trebuia eliminată din noua societate.
O schimbare în statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma aplicării prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza căruia au fost înfiinţate coloniile de muncă.
1 Vasile Ciolpan, directorul închisorii din acea perioadă descrie, într-un interviu din 1990, cum arătau foştii demnitari aduşi la Sighet, la începutul lunii mai 1950: „Au fost aduşi 83 de oameni. Bătrâni, slabi, bolnavi, speriaţi. Nişte umbre. Unul din ei, [Constantin] Brătianu, am avut trei în penitenciar, a fost scos pe braţe din dubă şi dus în celula lui. Nu putea merge. Era în comă. Aşa ajunsese. Am întrebat ce s-a întâmplat. «Nimic. E bătrân» mi s-a spus. «Şi ce să fac cu el? » am insistat. «O să-l îngropi în secret într-un loc ferit», mi s-a spus. Era un bătrân frumos cu barbă albă”;(Închisoarea din Sighet acuză. 1950-1955 Editura Gutinul, Baia Mare, 1991, pp. 22-23.
2 În primăvara anului 1950, în cadrul Ministerului de Interne s-a redactat un tabel cuprinzând „foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 martie [1945] propuşi pentru arestare”, în care pe lângă numele foştilor miniştri sau subsecretari de stat erau trecute funcţia pe care o îndeplinise persoana respectivă, vârsta, situaţia familială, apartenenţa politică precum presupusele vinovăţii sau atitudini duşmănoase care să permită încadrarea lor în aşa-zisele unităţi de muncă. Pe prima pagină a acestui tabel a fost trecută următoarea menţiune nesemnată: „Toate elementele politice – care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de internare în proces”. Întrucât nu s-au găsit „motive de internare în proces”, conducerea Ministerului de Interne a optat pentru internările administrative, iar pe baza acestui tabel, în urma unui ordin trimis direcţiilor regionale de securitate de colonelul Gavril Birtaş, directorul Direcţiei I a Securităţii, în noaptea de 5/6 mai 1950 urmau să fie arestaţi peste 80 de foşti demnitari. A fost o operaţiune pregătită şi desfăşurată minuţios, la nivelul întregii ţări, la care au participat 228 de securişti, ce s-a soldat cu arestarea a 84 de persoane; A se vedea în acest sens Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor. Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti în „Analele Sighet 6: Anul 1948. Instituţionalizarea comunismului”, editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 894-911; Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de lideri politici din România, în „Analele Sighet 6”, pp. 889-893.
3 Arhiva Penitenciarului Baia Mare, fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
4 A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 202-226; 251-260.
În baza acestui decret, prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foştii demnitari5, cât şi ierarhii şi preoţii catolici6 erau internaţi administrativ în unitatea de muncă „evidenţă specială Dunărea”, pentru o perioadă cuprinsă între 24 şi 60 luni.
Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput parcă pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior. Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale gardienilor7, găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau aruncaţi la „neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minimum şi nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Fiecare dintre memorialiştii universului concentraţionar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor8.
Într-o apreciere generală privind condiţiile de viaţă de la Sighet, foştii deţinuţi considerau foamea9 drept „cel mai mare chin al temniţei”10. Astfel, episcopul Iuliu Hossu scria în memoriile sale referitor la regimul alimentar din închisoare: ,,La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea. Pentru a vedea gradul de foame care era al tuturor acelaşi, pomenesc că, ieşind să aducem apa de la robinetele din anticamera WC-ului, la uşă în colţ era
5 La 1 august 1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia nr. 334, prin care 89 de foşti demnitari aflaţi în penitenciarul din Sighet erau internaţi administrativ pentru 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Securităţii Statului nr. 559 din 6 august 1953 termenul era prelungit cu încă 60 de luni; ASRI, fond D, dosar 9572, vol. 9, ff. 35-37; 290; 370-372.
6 Prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 64 din 30 ianuarie 1952, erau internaţi administrativ 32 de ierarhi şi preoţi catolici, cu termene ce variau între 12 şi 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 684 din 28 decembrie 1953 pedepsele au fost majorate cu 24 luni; Ibidem, ff. 22-23).
7 Unul dintre elementele nelipsite în penitenciarul din Sighet, ca de altfel în toate închisorile politice, erau percheziţiile desfăşurate la orice oră din zi şi din noapte. Episcopul Iuliu Hossu descrie cum se desfăşurau acestea: ,,Foarte des ne făceau percheziţie noaptea, către miezul nopţii, răvăşind şi aruncând pe jos ce biata de rufărie aveam; scormoneau prin saltea, nu rămânea nimic neatins, orice petec de hârtie, nici ac, nici aţă de cusut; sarea pe care ne-o dădeau, ţinută într-o cârpă, era confiscată şi aruncată în mijlocul camerei. Percheziţionarea era din ce în ce mai amănunţită; la început rozaliile nu s-au confiscat, după aceea tot ce era religios era confiscat; ne-am făcut rozare din pâine, le-au confiscat şi pe acelea; Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Cluj, Editura Viaţa Creştină, 2003, p. 230.
8 A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, op.cit., pp. 192-290.
9 Episcopul Ioan Ploscaru a descris în amintirile sale perioada detenţiei, oprindu-se asupra regimului alimentar de la Sighet: „Regimul alimentar la această închisoare era calculat cu mare grijă, atât ca deţinutul să nu moară imediat, ci să fie slăbit treptat prin înfometare. Alimentele, pe lângă faptul că erau puţine, se stricau din cauza proastei gospodării. Se aducea de la magazie o anumită cantitate de cartofi, dar la curăţat se aruncau jumătate; varza pusă la murat fără să fie bine curăţate frunzele stricate, ajungea să aibă un anumit miros de aliment degradat; fasolea cu gărgăriţe, arpacaşul cu viermi. Meniul era aproape zilnic, acelaşi. Dimineaţa terci, adică porumbul măcinat cu tot cu cocean şi fiert în apă. În timp ce mâncam trebuia să scuipăm resturile de cocean, deoarece nu se putea înghiţi. Uneori în loc de terci ne dădeau surogat de cafea preparat din orz prăjit. La prânz un singur fel de mâncare: supă de ceapă, ori supă de varză, de arpacaş, fasole sau de cartofi. Mergeam cu gamela la uşă unde gardianul turna fiecăruia un polonic din această apă colorată în care mai pluteau şi ceva din alimentele mai sus arătate. Câteodată se aduceau deşeuri de la abator din care părţile bune erau culese de gardieni, iar oasele, bucăţi de burtă de vacă, nespălate, sau tendoane mai rătăceau prin gamela noastră. Seara tot un polonic cu ceva ce se voia mâncare pentru a ne potoli foamea. Raţia de pâine era de 250 grame, dar niciodată nu avea această greutate. Vinerea primeam în loc de pâine o bucată de mămăligă. Pentru bolnavii de stomac sau ulcer regimul alimentar de la Sighet era calea rapidă spre o moarte sigură”; Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Editura Signata, 1993, pp. 167-168.
10 Ibidem, p. 123.
o mică cantitate de grăunţe de porumb, care au fost alese din fasole; îmi venea să iau din grăunţe să le mănânc aşa, roase şi crude, dar nu era cu ce să le rod pentru că măselele pe rând s-au măcinat şi au căzut”.

Bloguri celebre

La nivel naţional ar fi: http://www.visurat.ro/ (cel mai bun blog în 2007), http://www.zoso.ro/ (cel mai bun blog media în 2007), http://www.arenait.net/ (domeniul IT disecat mărunt). La nivel local (judeţean) am găsit întâmplător blogul unui tânăr din Bucecea (un orăşel din judeţul Botoşani), în care sunt multe subicte interesante, mai din domeniul informaticii. Adresa este http://www.teoblog.net/. Banii pentru reclamă sunt aşteptaţi în contul inteligenţidinromânia. S-aveţi o perioadă bună.

HyperIM 2.14

V-aţi dorit vreodată ca programul vostru de mesagerie instant, fie el Yahoo! Messenger, MSN, Google Talk, să facă ceva mai multe chestii decât face de obicei. Spre exemplu, să răspundă obraznic la mesaje în locul vostru, în funcţie de adrisant. Să întoarcă automat o înjurătură în caz de “Buzz!”. Să-ţi arate toate emoticoanele posibile. Să-ţi schimbe status-ul dintr-o listă de status-uri predefinite, la un interval de timp pe care îl setezi tu. Să arate ce downloadezi cu Torrent-ul, ce melodie asculţi în Winamp, iTunes, Windows Media Player sau ce film rulezi cu Bsplayer-ul. Plus bara de progres cât a mai rămas din melodia/filmul respectiv. Programul se numeşte HyperIM 2.14 (ultima variantă) şi se găseşte aici. HyperIM a fost inventat de programatorul Adrian Creţu. Pe forumul autorului http://numedecod.ro/HyperIM/forum/ se găsesc sfaturi pentru aplicarea programului. Programul este gratuit, nu ocupă mult spaţiu pe disc şi merită încercat.