Cum apără CSM-ul infractorii din România

Nivelul de trai dintr-o ţară nu ţine numai de bani, ci şi de siguranţa cetăţeanului. O democraţie autentică este aceea în care cetăţeanul obişnuit – reprezentantul clasei de mijloc, mai ales – este apărat de organele statului pe care le întreţine plătind taxe şi impozite. În România, puterea judecătorească, aşa-zis independentă, nu are nici o treabă cu interesul cetăţeanului. O parte din judecătorii acestei ţări se fac vinovaţi pentru miile de crime de după 1989, pentru milioanele de infracţiuni comise asupra oamenilor nevinovaţi, care au avut ghinionul să fie lăsaţi de izbelişte de judecători şpăgari, care pentru o pungă de arginţi eliberează infractori pe bandă rulantă. Dacă criminalul Mailat era judecat în România ar fi făcut maxim cinci ani de puşcărie, după care era eliberat pentru bună purtare (în Italia a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fără posibilitatea eliberării condiţionate). Dar cine-i controlează pe aceşti magistraţi care aplică legile după cum vor muşchii lor? Organul suprem de control în justiţia din România se numeşte Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). Acest organism ar trebui să fie format din persoane asupra cărora să nu planeze nici măcar umbra vreunei îndolieli. Din păcate, la conducerea CSM au fost persoane cu un trecut dubios şi chiar mai mult decât atât. Dar cum înţelegea CSM-ul să eficientizeze actul de justiţie prin 2008, găsim în “Academia Caţavencu” (nr.1/2009). Iată mai jos articolul.

“În toamna asta (toamna anului 2008-n.m.), Camera Deputaţilor a respins solicitatrea DNA de începere a urmăririi penale împotriva deputaţilor Adrian Năstase şi Miron Mitrea. Cu ultima brumă de bun-simţ disponibil din ţara asta, conducerea Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România (UNJR) a atacat această decizie a Camerei Deputaţilor. Nasol: pe faza asta, judecătorii de la UNJR au probleme mari, cauzate tocmai de colegii lor magistraţi. Mai precis, sunt puţin vânaţi de CSM, asumţiţi asupra lor de o plângere a lui Adrian Năstase. Care s-a bocit la CSM că e inadmisibil ca nişte judecători să aibă bunul-simţ să ceară ca Justiţia să fie independentă şi autonomă în ţara aste de rahat turcesc cu apă rece.
În mod normal, CSM ar fi trebuit să se găinăţeze de sus pe plângerea lui Năstase şi să claseze solicitarea. Pe motivele simple că, totuşi, libertatea de exprimare e încă garantată de Constituţie în România, iar UNJR, ca asociaţie profesională a judecătorilor, are dreptul să exprime o părere legată de profesia de magistrat. Dar nu, CSM a avut o idee de-a dreptul bolşevică. A sărit ca arsă la plângerea curajosului Năstase şi a decis că trebuie să judece pe cineva, dar nu pe UNJR, ca organizaţie a breslei magistraţilor, ci pe membrii conducerii Uniunii. Se ajunge astfel la legea mafiotă a tăcerii în breasla judecătorilor, toţi cei care ridică vocea fiind reduşi la tăcere de CSM (Comitetul de Stat Mieluşel … în faţa infractorilor). Cum să nu se simtă bine Bombonel atunci când, pe lângă bolşevicii din Parlament, este apărat şi de ‘prietenii infractorilor’ din CSM.”