Şi nepoata lui George Enescu a cunoscut temniţele comuniste … din interior

Cornel Todea este un regizor cunoscut, cel care prin anii ’90 apărea la TVR în diverse emisiuni. În 1952, Todea era elev de liceu. Avea 17 ani. În cercul lui de prieteni şi colegi de liceu se găsea, pe atunci şi nepoata lui George Enescu, Marioana Cantacuzino. O parte din elevii respectivului liceu înfiinţează o organizaţie clandestină, “Pătratul roşu”, care-şi propunea să susţină cauza partizanilor anticomunişti. Din “Pătratul roşu” făcea parte şi nepoata lui Enescu, dar şi Todea. Descoperiţi de securişti, o parte din adolescenţi au ajuns la puşcărie. Nepoata lui Enescu, de exemplu, a stat închisă aproape trei ani. Cornel Todea însă a fost eliberat după trei luni, iar într-o notă din arhivele Securităţii este scris: “Din cercetări a apărut cu activitate în această organizaţie (“Pătratul roşu” – n.r.) şi numitul TODEA CORNEL, în urma cărui fapt s-a trecut la reţinerea sa. Ancheta stabilind că acesta este colaborator în problema CANTACUZINO MARIONA, s-a luat legătura cu Serviciul III din această regiune, care confirmă rezultatul anchetei, solicitând totodată punerea în libertate a acestuia. Menţionăm că în acest caz nu am avut cunoştinţă de la începutul cercetărilor, întrucât Serviciul III nu ne-a comunicat”.

O viaţă de artist pentru tovarăşul mult iubit

Greşeala securiştilor, din cauza căreia Todea a făcut trei luni de puşcărie, a fost reparată, totuşi. Astfel că, deşi – dacă nu ar fi turnat - ar fi avut un dosar foarte pătat, Securitatea s-a revanşat faţă de fostul adolescent sufleor. Se vede în CV-ul său, plin de premii, de zeci de spectacole idioate pentru orgoliul dictatorului din Scorniceşti, de zeci de piese de teatru regizate înainte de 1989. I-am povestit marelui regizor în viaţă despre atenţia (a se citi “anii de pârnaie”) deosebită de care au beneficiat toţi cei pe care i-a menţionat grijuliu în notele către Securitate. La care Todea a răspuns doar atât: “Sincer, îmi pare rău!”. Şi a încheiat: “Am încercat să uit acea perioadă din viaţa mea”.

“Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”

De uitat, însă, nu a uitat Marioana Cantacuzino. În 1991, aceasta a publicat o carte în care descrie o parte din trăirile intense din nenumăratele închisori pe care le-a colindat în cei doi ani şi unşpe luni de detenţie. Iată un fragment: “Ne spălam de zor cu apă îngheţată. Spălătorul avea o acustică bună şi nu ştiu cum s-a făcut că am început să cântăm colinde. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat răcnind locotenentul Crăciun. N-am avut timp să punem nimic pe noi. Îmi aduc aminte că eram cu picioarele goale în găleţi. Direcţia: la carceră! La Ghencea, carcera era o simplă şi temută gheretă, extrem de eficace. Iarna, se transforma în congelator. În picioare aveam loc toate trei, dar aşezat, numai câte două. Oricum, era prea frig ca să putem sta fără să ne mişcăm cât de cât” (citat din prezentarea dialogului-mărturie intitulat “Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”). Tot graţie turnătoriei lui Todea, CV-ul nepoatei lui Enescu arată aşa: este arestată în 1952, ca elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului. Urmează o condamnare la patru ani de închisoare. Este eliberată după trei ani de detenţie. Prima slujbă pe care o obţine după eliberare este de ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti (1955-1956). Urmează taxatoare la IRTA (1959-1960) şi şamponeză la Cooperativa Higiena (1962-1965). În noiembrie 1980, se stabileşte în Franţa, ţară în care solicită şi obţine azil politic. Iar după 1989, foştii securişti au continuat să apară fără jenă la televizor, precum turnătorul Cornel Todea.

Preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr.30/2008.

Sorin Oprescu – un securist cu acte în regulă

Uitati cine este cu adevarat Sorin Oprescu, cel care anuntase cu surle si trambite ca primul lucru pe care il va face in calitate de primar va fi Centrul istoric al Bucurestiului. VAX ALBINA. S-a vazut cu sacii in caruta si mucii in barba si acum o da la intors: nu avem profesionisti in atragerea de fonduri europene. Asta m-a trimis la expresie deja uzata precum o hartie igienica a fostului presedinte Constantinescu referitoare la cei “15000 de specialisti”. Cu adevarat un silogism asta: Cine n-are un specialist sa isi procure.

Dar nu asta e punctul pe I. Problema este trecutul lui Oprescu, unul nu prea ortodox. De 18 ani, reprezentanti ai fostei nomenclaturi deghizati in democrati se tot straduiesc sa puna mana pe Primaria Capitalei. Si la aceste alegeri avem parte de un scenariu similar. Numai ca de aceasta data, piesa pusa in scena este aproape perfecta. Avem un candidat rebel, care a copiat partitura castigatoare din 2004 a lui Traian Basescu. Un personaj care se victimizeaza, care se bate cu pumnii in piept ca lupta impotriva unui „sistem ticalosit”.

Un „baiat de cartier”, un om popular. Bineinteles, un profesionist in domeniul sau de activitate… Il cheama Sorin Oprescu. Numai ca, daca dai aparent ele de-o parte, incepi sa intreza resti profilul lui Ion Iliescu. Iar cei care nu se multumesc doar cu atat, vor descoperi sub fardul gros de pe obrazul lui Oprescu fata hada a Securitatii. Cine nu-l cunoaste pe Sorin Oprescu? Mai ales acum, dupa balciul mediatic care s-a iscat in jurul candidaturii sale… Dar, totusi, cat de bine il cunoastem pe „independentul” de astazi, Sorin Oprescu? In realitate, nu stim nimic, pentru ca doctorul a avut grija sa-si retuseze atent trecutul. CV-urile sunt laconice, la fel ca si declaratiile de avere. Iar Internetul, surprinzator, nu ofera indicii asupra trecutului lui Sorin Oprescu.

Generalul Oprescu, un securist de nadejde

Ca si alti lideri politici, Sorin Oprescu nu prea vorbeste nici de trecutul sau, nici de parinti. De ce, e simplu: revolutia din 1989 pune capat carierei tatalui sau, Mircea Oprescu. General de Securitate. Unul dintre sefii Serviciului D- Dezinformare, directie speciala in cadrul Departamentului Securitatii Statului din cadrul Ministerului de Interne comunist. Surse bine informate ne-au declarat faptul ca Mircea Oprescu, tatal actualului candidat- frauda Sorin Oprescu, a fost primit in Brigada Mobila, condusa de colonelul NKVD Alexandru Nicolski, in 1945. Mircea Oprescu avea la acea data 24 de ani. In 1951, deja locotenentcolonel, era incadrat in Serviciul Special de Informatii din cadrul Directiei Generale a Securitatii Statului. Avand origini sanatoase si protectie din est, Mircea Oprescu a contribuit activ, sub comanda lui Alexandru Draghici, la epurarea dusmanilor din interiorul partidului, supravietuind el insu si epurarilor din Securitate din perioada 1960-1965.

Dosarele „CORBII”

Facand un arc peste timp, sarim la evenimentele din decembrie 1989, care l-au adus in prim-plan, suspect de repede, pe fostul general ceausist Nicolae Militaru. Acesta fusese trecut la index de Ceausescu din momentul in care Securitatea dovedise, cu inregistrari audio si video, ca generalul comandant al Garnizoanei Bucuresti avea intalniri de taina cu Olga, „turista” de sorginte KGB, si cu atasatul militar al ambasadei URSS. Debarcarea lui Militaru a fost precedata si urmata de alte ca- teva spectaculoase treceri pe linie moarta din aparatul de partid si din Armata. Oamenii lui Pacepa, din Directia de Informat ii Externe, dar nu numai ei, ci intreg mecanismul Securitatii a inasprit masurile de filaj, printre „victime” figurand nume grele, precum Ion Iliescu, Vasile Patilinet, Virgil Trofin, generalii Ion Ionita si Stefan Kostyal. Generic, actiunile au fost inregistrate in dosarele „CORBII”, si dirijate de UM 0110. Pe langa capetele de afis, in colimatorul Securitatii au fost luati in lucru Virgil Magureanu, maiorul Gheorghe Carp, Cico Dumitrescu, Niculae Spiroiu, Vasile Ionel si altii, toti deveniti dupa decembie 1989 apropiati ai lui Ion Iliescu (moartea suspecta a colonelui Trosca, de la USLA, fiind dovedita ca a avut legatura directa cu faptul ca acesta lucrase activ la Dosarele „CORBII”).

Dorin Oprescu, fratele candidatului-frauda, legat si el de fosti turnatori

Dupa momentul Berevoiesti, cand o sumedenie de dosare de Securitate au fost plantate intr-o groapa si puse la dispozit ia presei, si alte numeroase dosare de urmarire au disparut ca prin farmec (mai mult ca sigur, in memoriile lui Virgil Magureanu, daca va apuca sa le scrie, vor fi devoalate misterele ciudatelor disparitii). Printre aceia exista nu putini apropiati ai lui Ion Iliescu, ale caror dosare fie ca au fost distruse, fie ca se afla bine puse la conservat. Un general de Securitate, despre care nu s-a prea facut vorbire pana acum, este si Mircea Oprescu, tatal lui Sorin Mircea Oprescu, actualul candidat-frauda la Prima ria Capitalei. Stransa legatura dintre Ion Iliescu si doctorul Oprescu, sprijinul pe care expre sedintele il ofera neconditionat demisionarului din PSD naste intrebari, cea mai banala fiind urmatoarea: De unde pana unde prietenia de nezdruncinat dintre cei doi?

Raspunsul e simplu: Securitatea n-a murit!

Si ca dovada ca familia Oprescu are o relatie speciala cu sistemul este de remarcat si cariera fratelui, Dorin Oprescu, fost director al OPSNAJ militar, adjunct al sefului Directiei Generale Medicale din MAI, Dan Mihai Marius, fost medic la Penitenciarul Miercurea Ciuc si apoi medic inspector la seviciul sanitar al fostei Directii Generale a Penitenciarelor. Omul a fugit efectiv la revolutie de la DGP si a fost incadrat de noii sefi din MAI la Directia Generala Medicala. De ce a fugit de la DGP? Pentru ca era turnatorul nr 1 al colegilor lui si nu numai la Direct ia de Contrainformatii Militare.

Recomandat lui Ion Iliescu de KGB-istul Nicolae Militaru

Reputatul chirurg Sorin Oprescu si-a construit cariera cu ajutorul nemijlocit al tatalui. De la care, se pare, a deprins chiar si obiceiurile specifice. Surse apropiate „parintelui” CNSAS, Constantin Ticu Dumitrescu, afirma ca „Sorescu” era una dintre sursele active ale Securitatii din Facultatea de Medicina Generala. Cu toate acestea, dosarul cu notele informative ale lui Sorin Oprescu referitoare la colegii de facultate nu este de gasit. Exista insa referiri in alte dosare… Care au fost insuficiente, cel putin asa s-a decis in urma unor negocieri politice, pentru a porni o cercetare mai serioasa pe aceasta pista. E clar insa ca personajul Sorin Oprescu a aparut in viata politica a Romaniei in anul 1990, recomandat lui Ion Iliescu de insusi generalul Militaru si „confirmat” ca persoana de incredere de Virgil Magureanu. Prima demnitate o capata in 1993, cand „tanara speranta” Sorin Oprescu ajunge consilier al ministrului Sanatatii, Iulian Mincu, celebru ministru ceausist care inventase programul de infometare al romanilor, botezat pompos „Program de alimenta- tie stiintific”.

Mitul profesionistului

Pe langa amabilitatea exagerata pe care o obtineai automat, inainte de 1989, cand te recomandai ca fiu al unui grangur din Securitate, cariera lui Sorin Oprescu a fost netezita si prin alte mijloace. De exemplu, ierarhia din Spitalul Municipal a urcat-o rapid nu ca urmare a harului medical, ci ca urmare a casatoriei sale cu fiica directorului acestui asezamant medical. Desfacerea acestei prime casatorii a pus in circulatie o legenda despre o anumita „orientare” a erosului lui Sorin Oprescu. O alta controversa, in fapt un scandal musamalizat de sistem, este legata de obtinerea titlului stiintific de doctorat, in baza unui dosar masluit.

Mircea Oprescu a luat cu japca o casa in Primaverii

Fostul general de Securitate Mircea Oprescu, tatal candidatului- frauda, ocupa abuziv un imobil in cartierul Primaverii, in ciuda faptului ca proprietarul de drept l-a castigat in instanta. Vila in cauza, situata pe strada Maxim Gorki, din Sectorul 1, a apartinut familiei Firica si a fost nationalizata spre sfarsitul anilor -50. Este vorba de o casa impozanta, cu doua etaje si 22 de camere. Astazi, casa este impar- tita in doua apartamente, in suprafata de 420 mp. Vila are o curte spatioasa. Conform traditiei comuniste, dupa nationalizare, in vila au locuit diversi lideri ai Partidului Comunist sau securisti, pentru ca acest cartier era rezervat nomenclaturii. Generalul Oprescu avea sa capete repartitie in vila din Maxim Gorki in 1972, locuinta pe care n-a fost dispus so paraseasca nici dupa revolutia din 1989. In 1994, mostenitorii familiei Firica au obtinut in instanta recunoasterea definitiva asupra dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv. Din acel moment, intre generalul Oprescu si Elena-Firica Marinescu, mostenitoare a fostului proprietar, a inceput o lunga serie de procese. In ciuda deciziei instantelor, desi statul nu mai avea niciun drept de proprietate asupra imobilului din strada Maxim Gorki, generalul Oprescu reuses- te sa incheie, in 1995, un contract de inchiriere cu Primaria Municipiului Bucuresti, condusa la acea data de Crin Halaicu, primarie care apare in actele de inchiriere ca si „proprietar” al imobilului, in ciuda faptului ca mos- tenitorii familiei Firica castigasera in instante, de aproape un an, procesul de revendicare. Dupa opt ani de lupte inutile, abia in 2003, la sesizarea Elenei- Firica, Administratia Fondului Imobiliar a PMB admite ca a incasat ilegal chirie de la generalul Oprescu, pentru un imobil care nu-i apartinea. Culmea ipocriziei, AFI il anunta pe Mircea Oprescu despre „incetarea contractului de inchiriere” si il roaga pe fostul securist sa vina sa-i inapoieze banii perceputi drept chirie. Despre epopeea acestui imobil a scris, in 2006, si ziarul Cotidianul care a reusit performanta sa obtina si o declaratie de la general. In urma cu doi ani, generalul Oprescu declara ca este victima unei intentii netemeinice de preluare a vilei de catre persoane care nu au niciun drept asupra imobilului. Ca proba a afirmatiilor sale a fost adus un singur argument: „Luati de bun ce v-am zis, Oprescu nu minte.” De o buna perioada, generalul Oprescu locuieste in casa de „la tara” a fiului sau, Sorin Oprescu. Este vorba de o vila din localitatea Ciolpani, judetul Ilfov, la cativa kilometri langa Bucure sti. Batranul general este bolnav si ocupa unul dintre dormitoarele spatioase de la etaj. Apartamentul spatios din Maxim Gorki a ramas gol…

Preluare de pe blogul "SATIRICON" (blogul unui roman).

Bolşevicii, veniţi pe tancurile sovietice, au ucis zeci de mii de oameni nevinovaţi

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a publicat în 2008 pe site-ul http://www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/ fişele matricole penale a 18.880 de deţinuţi politici executaţi în puşcăriile comuniste. Sunt nişte foi galbene de hârtie, pe care se pot citi datele personale ale deţinuţilor, motivele arestării, condamnările primite şi execuţia servită. Merită să vă căutaţi rudele prin fişele respective, iar dacă nu aveţi rude condamnate politic, merită oricum să le citiţi, pentru că sunt o mostră de comunism perfect conservată. Vă voi da şi un exemplu, despre un profesor universitar din Cluj, doctorul Octavian Balint. În fişa lui matricolă scrie că deţinutul avea funcţia de “conferenţial”, o greşeală normală pentru tovarăşii specializaţi în analfabetism care scriau dosare şi condamnări. Mai jos, la capitolul avere, apare trecut că deţinutul este “f avere”, adică fără avere. Cu toate acestea, este categorisit mai departe ca fiind “mic-burghez”, adică este un element periculos pentru regim. Cum vine asta, un mic-burghez fără avere? Pentru faptul că era cadru universitar, de fapt cadru “universital”, de-aia era automat stigmatizat ca burghez.
Deci s-a făcut vinovat de studii superioare. Mai departe, pentru studii superioare erai trecut la uneltire contra regimului comunist şi nu era nevoie să se probeze concret în ce a constat uneltirea. Până la urmă, faptul de a fi intelectual era considerat în sine o uneltire contra comunismului. Pentru patru sau cinci ani de facultate se dădeau unul-doi de puşcărie. Octavian Balint a fost condamnat la trei ani, logic (în logica tovarăşilor), fiindcă studiase mai mult. Şi probabil că avea în continuare aplecare către studii, din moment ce, înspre finele detenţiei, în privinţa lui s-a recurs la o nouă soluţie. A fost executat în lagărul de muncă de la Periprava. Aşadar, apreciindu-i capacitatea intelectuală, comuniştii au decis astfel să-l trimită la studii în străinătate. Iar în străinătate însemna fie URSS, fie lumea cealaltă. În cazul profesorului Octavian Balint s-a ales a doua destinaţie.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr. 30/2008

P.S. Pentru cei care mai cred în schimbarea la faţă a României: viitoarele generaţii de votanţi sunt educate în spiritul dispreţului total faţă de democraţie sau, în cel mai bun caz, prin ziceri de genul “comunismul a avut şi lucruri bune”; o parte a fostei nomenclaturi bolşevice s-a reciclat în cadre didactice, iar din această postură elogiază în continuare un regim criminal. Dacă la aceasta adăugăm posturile TV unde se preamăreşte virtuţile (???) comunismului, contrar prevederilor Constituţiei României (art. 30, alin. 7: “Sunt interzise de lege … îndemnul la ură de clasă, …”, ori preamărirea comunismului aceasta face), avem imaginea unei ţări în care mafia securisto-bolşevică va continua să facă jocurile încă douăzeci de ani de acum încolo.

Voi aţi văzut cum plâng copii la Tiraspol?

Voi aţi văzut cum plâng copiii la Tiraspol?
Rămaşi în drum fără adăpost si fără şcoală
Cum plâng sărmanii că ei vor să-nveţe,
Să-nveţe într-o nouă şcoală.
Dar şcoala noastră azi e strada
Si care-i vina?
Voi nu ştiti?
Să ne dezicem de limba română,
Iar străina s-o indrăgim.
Cum să învăţ într-o limbă străină,
Dacă limba mea, e limba română.
VOI aţi văzut cum plâng copiii la Tiraspol?

de Elena Pădurean, 14 ani, Liceul “Lucian Blaga” din Tiraspol (a început să scrie poezii din 2004, după atacarea liceului de către miliţiile transnistrene)

Această emoţionantă pledoarie pentru românism e atat mai impresionantă, cu cât vine de la românii uitaţi, ignoraţi, martirizaţi, lăsaţi la discreţia Armatei a XIV-a, a hoardelor paramilitare de gardişti şi cazaci cu apucături de Ivan cel Groaznic, vine de la românii serviţi ca monedă de schimb într-un murdar joc politico-strategic european.

În Transnistria existau 8 şcoli, care şi-au câştigat statutul de şcoli românesti, cu grafie latină, sub jurisdicţia Republicii Moldova, în iulie 1992, în urma sângerosului război de pe Nistru, soldat cu un adevărat genocid asupra populaţiei româneşti.

Victoria şcolilor românesti, obţinută cu asemena sacrificii de sânge, va dura până la 15 iulie 2004, când şcolile vor fi efectiv atacate de către forţele de ordine ale regimului separatist – în urma hotărârii aşa-zisul Soviet Suprem de la Tiraspol de închidere a tuturor şcolilor de grafie latină şi rechiziţionarea sediilor. Şcolile au fost atacate, încercuite cu miliţia transnistreană, deconectate de la electricitate, apă şi alte servicii, elevii, părinţii şi profesorii fiind supuşi ameninţărilor şi atacurilor fizice, unii concediaţi sau chiar arestaţi.

Au zdrobit corola de minuni

Cel mai mult au avut de suferit elevii de la „Lucian Blaga“ din Tiraspol. Miliţienii regimului separatist au luat cu asalt clădirea liceului cu numele poetului care a scris despre „corola de minuni a lumii“, confiscând toate bunurile din incintă (mobilă şi arhive). Părinţii copiilor au fost ameninţaţi şi şantajaţi pentru a-şi înscrie odraslele la o instituţie de învăţământ cu predare în limba rusă. Mijloacele de propagandă ale regimului separatist i-au prezentat pe profesori şi pe elevi drept „fascişti şi terorişti, viitori asasini“.

După îndelungi tratative şi demonstraţii, în care deopotrivă părinţi şi elevi au apărat instituţiile de învăţământ cu propriile trupuri, la 1 iulie 2005, 4 şcoli românesti din Transnistria au primit “înregistrarea permanentă”, în calitate de şcoli “nestatale”, cu statut de persoane juridice.

În aceste condiţii, micii eroi din Transnistria scriu poezii de dragoste faţă de limba română, Poporul român şi România, ţara lor de vis, dând o lectie de demnitate elitelor politice, culturale şi artistice de la Bucureşti, care îi ignoră total, cuprinse de ruşinea de a fi român…

Preluare de pe site-ul http://www.unitisubtricolor.ro/

Candidaţii la Preşedinţia României (II)

De la cizmarul din Scorniceşti, la ciobanul din Pipera. Un alt blestem al românilor. George Becali, unul din cei 20% dintre români care au dosare penale. Se vrea preşedinte, în condiţiile în care stâlceşte limba română. De la “pretinii” ultimului dictator comunist, la ce iese din gura lui Becali, pare a fi drumul tribal al unei Românii pretins europene. S-a îmbogăţit încălcând legile ţării în care se vrea preşedinte. Este o calamitate pentru spaţiul public românesc. Dezinteresul pentru învăţătură al copiilor din România se datorează şi acestui analfabet, pentru care doar banii contează. În orice ţară cu o justiţie normală, acest individ era după gratii. Încalcă norme elementare ale creştinismului, de la înjurături “creştine” la lauda de sine. Cum ar proceda acest individ cu România, pe partea economică, aflăm din înregistrarea de mai jos.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXV)

Caracterele generale ale legislaţiei comuniste
În plus, legislaţia emisă în perioada comunistă ignoră, explicit ori implicit, o parte a principiilor fundamentale de drept. Exemplul cel mai relevant este cel al principiului legalităţii în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat decât în baza unei legi scrise şi decât pentru fapte care erau calificate ca fiind infracţiuni la momentul comiteri ei. Acest principiu de bază al oricărei legislaţii penale moderne este contrazis prin dispoziţiile Decretului-lege 187/1949, care permite sancţionarea persoanelor prin analogie, chiar dacă fapta lor nu este infracţiune. Dispoziţia se reia în multe acte
normative, permiţând sancţionarea oricărei fapte, indiferent dacă legea o permitea sau o interzicea, şi deschizând calea spre abuzuri.
Constituţiile comuniste
Adoptarea constituţiilor comuniste, în intervalul postbelic, la nivelul întregii Europe dominate de puterea sovietică, marchează un moment de ruptură în istoria dreptului public, anunţând intenţia noilor regimuri de a modela societatea în acord cu proiectul lor totalitar. Departe de a avea un rol marginal, constituţiile comuniste şi cele autohtone nu fac excepţie de la regulă, având o funcţie centrală, aceea de a permite existenţa cadrului legal de dominaţie al partidului unic7.
Ceea ce se poate observa, din punct de vedere general, este imposibilitatea plasării legilor fundamentale din perioada comunistă (cele adoptate în 1948, 1952 şi 1965) în categoria constituţiilor autentice. Dacă acceptăm, pornind de la sugestiile lui Giovanni Sartori, că finalitatea actelor constituţionale, încă de la debutul secolului XIX, a fost aceea de a proteja libertatea individuală şi de a limita autoritatea guvernământului, noile legi cu vocaţie constituţională de după 1948 nu pot fi încadrate în această serie istorică. Departe de a fi instrumente a căror vocaţie este ocrotirea libertăţii şi îngrădirea puterii de stat, ele au ca misiune originară crearea condiţiilor de supravieţuire ale unui stat totalitar8. De aici, un aspect care nu poate fi ignorat în analiza celor 3 constituţii comuniste din istoria României. Acestea nu mai utilizează setul de concepte cu care opera dreptul constituţional clasic în România, după anul 1866. Odată cu schimbarea de regim, dispar din vocabularul constituţional ideile de separaţie sau echilibru al puterilor, noţiunile de regim reprezentativ şi de mandat imperativ, viziunea legată de existenţa unui set de drepturi fundamentale de la care nu se poate deroga.
În noua ecuaţie constituţională, al cărei model de inspiraţie este constituţia sovietică din 1936, singurul aspect relevant este abilitatea statului de democraţie populară de a atinge obiectivele fixate de puterea politică. În această ordine de idei, o calificare corectă a legilor fundamentale adoptate în perioada comunistă este înscrierea lor în familia pseudoconstituţiilor: orice apropiere de constituţiile democraţiilor constituţionale este nelegitimă intelectual şi contraproductivă.
Baza constituţională a partidului unic
Mutaţiile evocate se reflectă la fiecare nivel al discursului constituţional comunist. Acesta propune câteva elemente de o noutate absolută, dintre care unul este reprezentat chiar de instituirea constituţională a monopolului politic al partidului unic şi totalitar. Abandonarea pluralismului politic, vizibilă încă din anii 1946-1947, devine regulă constituţională în deceniul care se deschide o dată cu legea fundamentală de la 1948. Crearea partidului unic muncitoresc, prin absorbţia Partidului Social Democrat, dă naştere instrumentului pe care noua constituţie din 1952 îl va învesti cu statut privilegiat. Constituţia din 1952 este prima ce recunoaşte şi ocroteşte acest monopol: oficializarea legală a unei realităţi politice permite incriminarea penală a oricărei forme de conturare a unei alternative la regimul de dictatură.
Rolul deţinut de către PMR este vizibil în chiar articolul ce reglementează dreptul la asociere. În noua formulă propusă de Constituţia din 1952, partidul unic are vocaţia de a reprezenta interesele claselor conducătoare în stat. Edificarea totalitarismului se reflectă în limitarea severă a posibilităţii de asociere politică. Relaţia privilegiată dintre oamenii muncii şi PMR legitimează soluţia de acordare în favoarea acestuia din urmă a unei poziţii supraordonate în raport cu societatea şi cu instituţiile de stat. Preeminenţa totalitară transpare şi în formularea de la ultimul aliniat al articolului 86. Interpret al voinţei claselor dominante în stat, Partidul Comunist, redenumit partid muncitoresc, deţine prerogativa de a decide întreg cursul de evoluţie politic: „Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat. În jurul lui se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română”9.
Controlul constituţional al partidului unic figura ca o axiomă politică, vizibilă în textul Constituţiei din 1952. În absenţa unei concurenţe libere între partide, sensul întregii reprezentări, la nivel local şi naţional, era denaturat. În cazul comunismului autohton, ca şi al celorlalte regimuri de obedienţă sovietică, ritualul alegerilor devenea unul lipsit de relevanţă civică. În nici un moment, nici chiar în condiţiile unei relaxări aparente a terorii instituţionale, sistemul totalitar nu se va abate de la această regulă: „Art. 100. Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizaţiilor oamenilor muncii: organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, asociaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale”10.
Semnificaţia principului analizat în economia constituţiilor comuniste autohtone este relevată şi de menţinerea lui în noua lege fundamentală din 1965. Transformarea Republicii Populare în Republică Socialistă nu va modifica maniera în care se exercită controlul de partid la nivelul statului şi al societăţii. Menirea partidului unic este de a imprima întregii comunităţi şi instituţiilor de stat direcţia de evoluţie compatibilă cu proiectul comunist. Pluralismul ideologic este de neimaginat în contextul evocat. De aici, relaţia dintre alianţa muncitoresc-ţărănească, alianţă pe care se întemeiază puterea poporului, şi rolul pe care actul juridic de la 1965 îl încredinţează Partidului Comunist Român. În varianta de la 1965 statutul său este fixat dincolo de orice ambiguitate: „Art. 3. În Republica Socialistă România, forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”11.
Detaliile suplimentare din textul constituţional vizează clarificarea raportului care se naşte între puterea de stat, comunitate şi partidul unic. Supravegherea exercitată de PCR este, în baza constituţiei înseşi, totală. Amprenta cuvântului partinic este de regăsit în orice domeniu al vieţii sociale. Având calitatea de voce a poporului muncitor, partidul este legitimat politic să fie prezent în luarea fiecărei decizii legate de evoluţia României socialiste. Punctul de plecare al hegemoniei totalitare este de găsit în chiar prevederea legii fundamentale: „Art. 26. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste, îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”12.
Rafinarea viziunii totalitare este vizibilă în Constituţia de la 1965. Controlul partinic este dublat de inventarea unei structuri care să mascheze prezenţa partidului unic, fără ca monopolul acestuia din urmă să fie afectat în vreun fel. Sensul articolului 25, privitor la alegerea Marii Adunări Naţionale (parlamentul unicameral al RSR), este decodabil fără dificultate. În condiţiile existenţei legale a unui singur partid politic, organizaţia numită Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste primeşte abilitarea constituţională de a fi singura în măsură să depună candidaturi. Relaţia dintre Front şi partidul unic este indicată precis: „Frontul este cel mai larg organism permanent, revoluţionar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea PCR, a forţelor politice şi sociale ale naţiunii noastre socialiste, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti”. Finalitatea instituirii acestui cadru fictiv de asociere politică: „participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate”13.
În raport cu activitatea Instanţelor de judecată, partidul a avut grijă ca, prin dispoziţiile legislaţiei pertinente, să îşi asigure dependenţa justiţiei. Judecătorii nu s-au bucurat niciodată de inamovabilitate, iar numirea judecătorilor în cadrul instanţei supreme s-a realizat, potrivit legilor constituţionale din întreaga perioadă, de către Marea Adunare Naţională, pe o perioadă determinată de timp. Astfel, s-a garantat faptul că orice judecător al instanţei supreme va avea grijă să dea dovadă de obedienţă faţă de regim, încât să îşi asigure prelungirea mandatului său limitat în timp. Pentru a nu lăsa loc de posibile demarcări, Marea Adunare Naţională era şi organul care verifica constituţionalitatea legilor, pe care, de altfel, le emitea ea însăşi.
Pe scurt, prin limitarea dreptului de a depune candidaturi pentru organul legislativ – Marea Adunare Naţională –, Partidul şi-a asigurat dominaţia asupra organului legislativ, prin numirea guvernului de către MAN. Prin rolul auto-asumat al partidului, acesta şi-a asigura puterea executivă, iar prin numirea, pe o durată de timp limitată, a judecătorilor instanţei supreme de către MAN, şi-a asigura dominaţia asupra puterii judecătoreşti. În acest mod, Partidul a acaparat toate puterile în stat, iar sistemul instituţional al totalitarismului a devenit complet.

Klaus Johannis privit mai de aproape

Sibiu – capitala culturala europeana a anului 2007, alaturi de Luxembourg Ville. Ceva ce parea atunci de bun augur pentru imaginea Romaniei. Si chiar asa a fost, un lucru demn de luat in considerare de turistii straini, dar si de catre deleatorii autohtonismului turistic. S-a vorbit atunci foarte mult, poate prea mult despre contributia incomensurabila a primarului Klaus Johannis, membru al FDGR (Forumul Democrat al Germanilor din Romania). Ce a fost omis insa, e insusi faptul ca Sibiul era oricum un oras fain (sic!), cu un centru istoric bine conservat, un oras in jurul caruia puteai gasi oaze de relaxare precum Dumbrava, Astra etc. Pana sa devina primar al municipiului, Johannis a fost profesor si ulterior inspector scolar judetean.

Ceea ce am aflat de curand m-a uimit, stiindu-l pe acest Clovn Johannis drept un om integru, care niciodata nu a fost implicat in scandaluri. Ei bine, pe vremea cand era inspector, se pare ca domnul in speta a avut stranse legaturi cu mafia traficului de carne vie. Un reportaj al postului teritorial Antena 1, realizat atunci si iesit de curand la iveala, ofera mai multe detalii in acest sens.

Iata dragi romani, de parca nu era de ajuns ca recenta dragoste pesedisto – penelista afiseaza ipocrizie si demagogie, ne-am fi oropsit si cu un potential premier, nu chiar atat de nepatat dupa cum se stia. TV Antena 1 Sibiu prezinta in 2000 o ancheta cu privire la acuzatia de trafic de copii facuta de Johannis si sotia sa la inceputul anilor 90 pentru o familie din Canada.

Si ca sa fiu in ton cu acest subiect, afirm despre Lucian Croitoru, premierul desemnat astazi de presedintele Romaniei, domnul Traian Basescu, faptul ca nu e nimic a i se reprosa din punct de vedere al trecutului sau, e un om clar integru, pregatit, profesionist, bun cunoscator al fenomenului FMI si nu in ultimul rand indeplineste dezideratul partidelor – sa nu aiba conexiuni politice, sa nu fie membrul vreunei formatiuni politice, un tehnocrat! Exact asa cum doreau de altfel! Ce mai vreti acum retardatilor din PSD si PNL? Sa ne ingropati de vii?

Preluare din "SATIRIKON" (blogul unui român)

Top 10 – cele mai fascinante castele şi palate

1. Un castel din Tibet (Potala Palace).

2. Castel din Franţa (Mont St. Michel France).

3. Castel din Slovenia (Predjamski Grad).

4. Castel din Germania (Neuschwanstein Castle).

5. Castel din Japonia (Matsumoto Castle).

6. Castel din România (Hunyad Castle).

7. Castel din Germania (Marienburg).

8. Castel în Portugalia (Pena National Palace).

9. Castel din Germania (Löwenburg).

10. Castel din Cehia (Prague Castle).

Cum ne îmbrăcăm în ziua votului

Un evreu nu îsi mai platise impozitele de mult timp, gasind mereu metode de a pacali fiscul.
Într-o zi primeste o citatie sa se prezinte la sediul finantelor pentru a da explicatii privind impozitele.
Panicat, se duce la un prieten care avusese aceleasi probleme, ca sa-i ceara un sfat.
Prietenul îi zice:
- Tot ce pot sa îti zic e sa te îmbraci foarte rau, sa te duci cu hainele rupte, pantofii dezlipiti, murdar si nebarbierit; astfel celor de acolo o sa li se faca mila de tine si te lasa în pace!
Nemultumit de sfat, evreul se duce si la avocat, care îl sfatuieste:
- Important e sa lasi impresia de putere si siguranta. Închiriaza o limuzina, un smoking, un ceas Rolex de aur si du-te. O sa li se faca frica de tine si te lasa în pace!
Tot nemultumit, evreul decide sa se duca la rabin si îi povesteste totul:
- Rabbi, prietenul mi-a zis sa ma îmbrac prost, avocatul sa ma îmbrac luxos, nu stiu de cine sa ascult!
Rabbi se gândeste un moment si zice:
- Fiule, am sa îti spun o mica poveste care te va lamuri. A fost odata o fata tânara care trebuia sa se marite. Nestiind cum sa se îmbrace în noaptea nuntii, ea s-a dus si i-a cerut sfatul mamei sale. Aceasta i-a zis:
"Fata mea, îmbraca-te cu rochia veche a bunicii tale, cea neagra si lunga, si încheie-te pâna la gât, pune-ti si un batic pe cap, astfel încât sa nu ti se vada decât chipul."
Nemultumita, fata i-a cerut ajutorul celei mai bune prietene care i-a zis:
"Îmbraca-te cu o lenjerie sexy, parfumeaza-te, cumpara-ti o rochie super scurta si totul va fi bine."
Fiule, cred ca povestea asta a mea îti va fi de mare folos!
Nedumerit, evreul întreaba:
- Bine, rabbi, dar nu înteleg ce legatura are ceea ce tocmai mi-ai spus cu problema mea. Nu poti fi mai clar?
- Fiule, nu conteaza cum o sa te îmbraci, oricum o să ţi-o tragă!

Epilog
Indiferent cum ne vom îmbrăca în ziua votului, dacă iese “Prostănacu’” preşedinte, neocomuniştii din PSD o să le-o tragă adevărului şi dreptăţii. Accesaţi http://morar.catavencu.ro/2008/11/24/o-intoxicare-ordinara-de-prostanac-marca-geoana/ pentru a afla cum intoxică Prostănacu’ electoratul.

Candidaţii la Preşedinţia României (I)

De douăzeci de ani are un limbaj de mahala. De douăzeci de ani aruncă cu noroi în memoria eroilor răpuşi de dictatura comunistă. De douăzeci de ani nu respectă legile ţării în care se vrea preşedinte (amendat pentru calomnie nu a plătit niciodată amenzile). De douăzeci de ani ameninţă în stânga şi în dreapta cu “dezvăluiri şi dosare”. De douăzeci de ani promovează minciuna şi înşelătoria. De douăzeci de ani spurcă prin cuvinte de ocară pe oricine are o altă opinie decât el. De douăzeci de ani nimeni nu a reuşit să-l izoloze de spaţiul public. Suntem, noi românii, blestemaţi să vedem mereu la televizor slugoii cizmarului din Scorniceşti delirând? Se pare că da …

Întrebări la Radio Erevan

La Radio Erevan, un ascultator întreaba:
- La ce vârsta barbatul este considerat major si poate sa faca ce vrea?
Radio Erevan raspunde:
- Nu stim ce sa va raspundem. Nimeni nu a apucat aceasta vârsta!
La Radio Erevan, o tânara ascultatoare întreaba:
- De ce multe fete se casatoresc cu batrâni care înoata în bani?
Radio Erevan raspunde:
- Fiindca sunt foarte miloase! Vor sa-i scape de la înec!
La Radio Erevan, un ascultator întreaba:
- De ce costa divortul atât de mult?
Radio Erevan raspunde:
- Pentru ca face!
La Radio Erevan, un ascultator tânar întreaba:
- Ce este aia logodna ?
Radio Erevan raspunde:
- Un fel de arest preventiv înainte de a fi condamnat pe viata.
La Radio Erevan, un tânar ascultator întreaba:
- Azi ma însor. Puteti sa-mi dati un sfat?
Radio Erevan raspunde:
- Deja este prea tarziu...
La Radio Erevan, un ascultator întreaba:
- De ce Adam si Eva au trait peste 800 de ani, iar astazi omul nu traieste mai mult de 100 de ani ?
Radio Erevan raspunde:
- Deoarece, între timp, medicina a progresat foarte mult!
La Radio Erevan, un ascultator întreaba:
- Cum se numeste femeia care stie întotdeauna unde-i este sotul?
Radio Erevan raspunde:
- Vaduva.
La Radio Erevan, un tânar care urmeaza sa se casatoreasca întreaba:
- Ce este luna de miere ?
Radio Erevan raspunde:
- Este un concediu pe care îl capata barbatul inainte de a lucra pentru noul sef.
La Radio Erevan, o ascultatoare din Anglia întreaba:
- Exista vreo diferentza între un englez potent si un italian impotent?
Radio Erevan raspunde:
- Niciuna !
La Radio Erevan, un batrânel întreaba:
- Ce pot sa-i dau unei fete tinere si frumoase, ca sa pot s-o îmbratisez?
Radio Erevan raspunde:
- Cloroform.

Sorin Ovidiu Vîntu vrea respect

Se spune că inteligenţa medie a unei turme este mai mică în grad decât gradul de inteligenţă a ultimului individ din acea turmă. Plecând de aici, se poate constata rolul major al parlamentarilor în frânarea progresului României. Aceşti indivizi, lipsiţi de respect faţă de banul public şi legile ţării, văd în preşedintele României “dictatorul feroce” care nu-i respectă pe hoţi. Corupţii PSD-ului vor respect, adică justiţia să nu-i deranjeze. Ungurii vor respect atunci când organizează referendumuri ilegale. Liberalii vor respect atunci când se pupă cu tătucul mineriadelor. Securistul Voiculescu vrea respect atunci când antenuţele sale aruncă deontologia profesională în aer. Iar Sorin Ovidiu Vântu vrea respect atunci când “Realitatea TV” a devenit o cocină în care s-a lăfăit fără jenă porcul numit Păunescu Adrian, cel mai vinovat pentru mocirla morală actuală a României, datorită inimaginabilei linguşiri a cizmarului analfabet care a condamnat România la izolare şi stagnare, în comparaţie cu ţările civilizate. Ce uită aceşti “patrioţi de televiziune” este că românii s-au săturat de gogoşi. Manipularea şi-a pierdut “farmecul” de colhoz, în care tatăl “Prostănacului”, ofiţer de securitate, îşi slujea ţara cenzurând visurile românilor. Criza economică nu se depăşeşte scuipându-l pe Băsescu, ci învăţându-i pe pesedişti să nu mai fure, şi aplicându-le legea dacă e cazul, învăţându-i pe aceeaşi pesedişti să plătească impozit pe venit, iar şefii lor, tot pesedişti, să folosească banul public nu pentru clientela politică, ci în beneficiul public. Nu l-am auzit pe Prostănacu’ spunând că funcţionarii corupţi vor fi deferiţi justiţiei sau că vor fi demarate campanii prin care cetăţenii vor înţelege că doar munca lor mai eficientă va scoate România din criză. Şi totuşi dacă, Doamne-fereşte, Prostănacul ajunge Preşedinte, va avea respectul nostru, onorabili emigranţi în Canada. Acolo îl vom primi la fel cum l-au primit românii pe Ilici Iliescu în 2003, la Montreal: cu o pancartă pe care era scris cu caractere chirilice “Muie Iliescu!”.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXIV)

SOCIETATE, ECONOMIE, CULTURĂ
Instituţiile juridice în perioada comunistă
Măcinate de perioada de dictatură anterioară preluării puterii de către regimul comunist, instituţiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura decisivă odată cu instaurarea regimului comunist. La nivel legislativ, această perioadă a coincis cu mutaţii semnificative la nivelul principiilor de drept şi al rolului justiţiei în societate. Domnia legii a fost rapid înlocuită cu o politică a abuzului, iar independenţa justiţiei cu supunerea sa faţă de forţele politice.
Procesul de supunere a justiţiei începe imediat după preluarea puterii politice de către comunişti, acesta fiind unul dintre obiectivele prioritare ale noului regim. Instanţele de judecată au fost subordonate, succesiv, prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea criminalilor de război – care stabilea că, în compunerea unui complet de judecată vor intra 2 judecători profesionişti şi 7 reprezentanţi ai poporului – şi prin legea de organizare a justiţiei din 24 noiembrie 1947, care extindea acest mod de formare a completului de judecată. Opera de anulare a independenţei instanţelor de judecată a fost completată printr-o puternică epurare a corpului judecătorilor şi prin desfiinţarea principiului inamovabilităţi, astfel încât cariera judecătorilor se afla în puterea executivului. De altfel, în textul legii se afirma explicit: „judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”. Această nou formă de justiţie, l-a făcut pe ministrul de Interne să afirme că „sprijinindu-se pe instituţia asesorilor populari ce au la baza lor Constituţia şi legile ce decurg din ea (justiţia, n. n.), loveşte cu necruţare nu numai în oficinele de spionaj şi în bandele de complotişti, dar şi în acele elemente exploatatoare care vor să împiedice construirea socialismului”1. Ulterior, în 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din barouri, fiind ulterior reprimiţi doar aceia care au primit aprobare din partea unor comisii dominate de comunişti, fapt care a condus la reducerea numărului acestora la sub 20 de procente din numărul anterior epurării.
Acest proces a continuat cu elaborarea Constituţiei din 1948, urmată de cea din 1952 şi de cea din 1964, cu modificarea legislaţiei penale începând cu 1948 şi a celorlalte izvoare principale ale dreptului. Tot acest ansamblu, instituit rapid, din primii ani ai preluării puterii, a permis instaurarea terorii ca politică de stat.
Caracterele generale ale legislaţiei comuniste
Legislaţia comunistă a adus în lumea juridică românească un set de caracteristici care lipsesc, în mod normal, unui sistem legislativ. Aceste caracteristici sunt relativ
numeroase, însă unele dintre ele sunt grăitoare pentru a justifica lipsa de legitimitate, juridic vorbind, a regimului comunist şi consecinţelor produse de acesta.
Caracterul de clasă al legislaţiei emise în perioada comunistă este una din aceste trăsături. Întreaga legislaţie represivă a primilor ani de comunism a fost construită pe ideea de luptă de clasă, în condiţiile în care mare parte din normele juridice aplicabile erau îndreptate făţiş sau nu contra unor întregi grupuri sociale. Se pot identifica extrem de multe norme juridice, majoritatea cu caracter represiv, care stabilesc diverse sancţiuni ori impun interdicţii unor categorii determinate de persoane, identificate ca grupuri: chiaburii, foştii proprietari de întreprinderi etc. O astfel de caracteristică este de neacceptat într-un stat de drept, întrucât impune o legislaţie discriminatorie, ce violează orice principiu de drept, precum şi norme de jus cogens ale dreptului internaţional.
Caracterul complet discriminatoriu al legislaţiei represive poate fi uşor ilustrat printr-un singur exemplu: prin Ordinul nr. 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 19502 din Securitatea Poporului, în acord cu teza „ascuţirii luptei de clasă”, se arăta că „duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”. Fireşte, era vizat „duşmanul de clasă”, aşa cum era definit în preambulul Ordinului nr. 100. Intrau în atenţia organelor represive cei care „lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”, ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea, erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează „bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste” sau întreţin legături cu funcţionarii lor şi familiile acestora, instigatorii la „manifestări rasiale şi şovine” şi la nesupunere şi neexecutare „în contra măsurilor guvernului”. Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare, colectări, planurile de însămânţări şi comasări, prozelitismul religios, transmiterea de ştiri „tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin corespondenţă internă sau externă” atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi „elemente cu un trecut reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de răspundere”3.
Caracterul secret al legislaţiei represive este o altă trăsătură care îndepărtează legislaţia comunistă, în special cea din primii ani ai deceniului al VI-lea, de ideea de stat de drept. Caracterul public al oricărei legi, tradus în noţiunea de accesibilitate a normei juridice, este unul dintre elementele esenţiale ale acesteia. În lipsa posibilităţii de a cunoaşte legislaţia represivă, persoanele au fost condamnate ori sancţionate cu măsuri privative de libertate, fiind astfel deschisă calea abuzurilor, cu atât mai mult cu cât multe din aceste măsuri au fost aplicate de către organe ale puterii administrative – de regulă, cele de miliţie şi de securitate. Caracterul secret al unei importante părţi a legislaţiei represive a fost determinat şi de faptul că statul român ratificase o mulţime de tratate internaţionale, inclusiv cele privind protecţia unor drepturi fundamentale.
Astfel au fost Decretul nr. 62 din februarie 1955, care a „completat” Codul penal cu art. 1931. În textul acestui articol era incriminată „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedepsită cu temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Tot un caracter secret a avut şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1154, privind „domicilierea în centrele aglomerate”. La art. 2 se arăta că se pot stabili în oraşe „angajaţii organelor şi instituţiilor de stat”, ai întreprinderilor şi organizaţiilor obşteşti, militarii mutaţi în interes de serviciu şi descendenţii acestora, numai în baza obţinerii unei repartiţii de locuinţă şi a unei vize de mutare eliberată de Miliţie4. Această hotărâre a fost completată ulterior. Astfel, la 22 august 1952 se aproba o nouă hotărâre a Consiliului de Miniştri pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului de muncă şi a batalioanelor de muncă. HCM 1554/1952 este însă mult mai elaborată, cuprinzând 20 de articole structurate pe cinci capitole. Purtând menţiunea „nepublicată”, acest text de lege secret a constituit baza măsurilor aşa-zis administrative luate până în 1954 la abrogarea sa. În privinţa dislocărilor, se motiva că acestea s-au decis „pentru a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase şi străine de clasa muncitoare şi pentru a curăţi cele mai importante centre vitale ale ţării de elementele duşmănoase” (art. 1)5.
Exemplele ar putea continua, însă ar fi inutil. Caracterul secret al legislaţiei indică nivelul de ipocrizie în materie legislativă atins de către regim, prin încercarea de a ascunde legislaţia represivă a epocii propriei populaţii ori cancelariilor străine, creându-şi astfel un alibi de imagine şi lăsând senzaţia că măsurile represive care s-au luat de-a lungul timpului reprezentau o iniţiativă locală a unor autorităţi represive, nu politica statului comunist.
Prin publicarea unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale MAI sau simple decizii ministeriale ale şefilor Securităţii, în baza cărora sute de mii de oameni au fost afectaţi de internarea în lagăre, deportări, fixarea de domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri, fără ca toate aceste victime să fi făcut obiectul unei decizii judecătoreşti în acest sens, regimul de la Bucureşti ar fi dezvăluit astfel mijloacele represive de multe ori cu un caracter vădit arbitrar prin care îşi asigura stabilitatea. Sistemul ar fi fost nevoit astfel să se liberalizeze sau, în caz contrar, mai ales în noul context internaţional al primilor paşi de „dezgheţ” a relaţiilor est-vest, România, semnatară a Convenţiei de la Geneva şi admisă în 1955 ca membru al Naţiunilor Unite, ar fi fost pusă într-o situaţie delicată6. Din aceste motive, asupra unei bune părţi a legislaţiei represive care a stat la baza acţiunilor Securităţii s-a păstrat un secret desăvârşit.
Caracterul ideologic al legislaţiei este evident pentru oricine parcurge constituţiile comuniste, care au fost utilizate nu atât pentru a regla raporturile dintre instituţiile statului şi a stabili drepturile fundamentale, ci pentru a afirma principii de natură politică. Această trăsătură conduce la faptul că regăsim în actele fundamentale ale României din acea vreme formulări care astăzi par hilare şi care, juridic vorbind, nu pot fi socotite norme juridice, ci cel mult declaraţii politice, al căror loc nu este într-un text de lege. Exemplele perfecte sunt art. 7 din Constituţia din 1948 – „Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propăşirii economice şi a independentei naţionale a Republicii
Populare Române”, art. 12 din acelaşi act – „Munca este factorul de baza al vieţii economice a Statului. Ea este o datorie a fiecărui cetăţean. Statul acordă sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a-i apăra împotriva exploatării şi a ridica nivelul lor de trai” sau art. 23 din actul fundamental – „Statul încurajează şi sprijină dezvoltarea ştiinţei şi a artei şi organizează institute de cercetări, biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare”. În mod identic, Constituţia din 1952 conţine cel puţin la fel de multe articole declarative care expun idei „înălţătoare” fără nici un fel de finalitate juridică, cum ar fi art. 3 – „Republica Populară Română s-a născut si s-a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele de la oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român”; art. 6 – „Fundamentul formaţiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie care are fie forma proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatiste-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste). În formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om. Formaţiunea socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a Republicii Populare Române, constituie baza dezvoltării ţării pe calea socialismului. Statul de democraţie populară, proclamând ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întăreşte şi lărgeşte neîncetat formaţiunea socialistă, asigură creşterea neîntreruptă a bunei stări materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii” sau art. 8 – „Pământul în Republica Populară Română aparţine celor ce-l muncesc”. Treisprezece ani mai târziu, sub considerentul de a întări fundamentul „juridic” al puterii politice, apare o nouă Constituţie care proclamă alte celule de bază ale regimul socialist prin art. 1 – „Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”, art. 2 – „Întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine poporului, liber şi stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate –, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism” sau art. 26 – „Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste, îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”.

De ce mint bărbaţii

Chiar dacă în această perioadă cel mai bun banc este “Prostănacu’ Preşedinte!”, avem mai jos un altfel de banc.

Într-o buna zi, unui taietor de lemne îi cazu securea în apa. Omul se puse pe jelit pentru ca-si pierduse singurul lucru cu care putea sa-si câstige existenta. Vazand acestea, Dumnezeu apare lânga apa si-l întreaba care este cauza disperarii sale. Omul ii explica situatia si Dumnezeu plonjeaza în râu si revine cu o secure din aur masiv.
- Asta e securea ta, omule? il întreaba el.
- Nu, raspunse taietorul de lemne.
Dumnezeu intra din nou în apa si se întoarce cu o secure numai din argint.
- Asta e securea ta? întreaba El din nou.
- Nu, raspunde din nou taietorul de lemne.
A treia oara, Dumnezeu revine cu o secure de fier.
- Asta e securea ta?
- Da, asta e, îi raspunse de data aceasta taietorul de lemne.
Dumnezeu, miscat de onestitatea omului, îi face cadou toate trei securile si taietorul de lemne se întoarce fericit acasa.
Câteva zile mai târziu, acelasi taietor de lemne se plimba pe malul râului cu nevasta sa. Dintr-odata, aceasta cade în apa. Cum omul se puse iarasi pe plâns, Dumnezeu aparu din nou întrebandu-l care-i este necazul.
- Nevasta mea a cazut în apa, ii raspunse taietorul de lemne, printre suspine.
Atunci, Dumnezeu sare în apa si apare cu Penelope Cruz în bratze.
- Asta este nevasta ta? întreaba el.
- DA! urla omul.
Atunci Dumnezeu, furios, îl lua la bani marunti:
- Îndraznesti sa ma minti?!! Ar trebui sa te blestem pentru vecie!!
Atunci, taietorul de lemne începe sa-l implore:
- Te rog, Doamne, iarta-ma! Dar cum altfel puteam sa raspund?! Daca spuneam "nu" la Penelope Cruz, data viitoare mi-o aduceai pe Catherine Zeta Jones. Si daca si atunci as fi spus "nu", a treia oara mi-o aduceai pe nevasta-mea. Si daca, de data aceea, as fi spus "da", mi le faceai cadou pe toate trei.. Dar eu sunt un om nevoias si n-am de unde sa hranesc trei femei. Acesta este motivul pentru care am raspuns cu "da" de prima data.
Morala: Barbatii mint numai din motive perfect oneste si logice. ÎNTOTDEAUNA!

Din puţul gândirii

1. Viata e asa de tragica: azi esti aici, miine iarasi....
2. Poate ca banii vorbesc dar cu auzul nu stau prea bine, pentru ca niciodata nu vin cind îi chem.
3. Traieste fiecare zi, ca si cum ar fi ultima. Apoi, într-o zi, asa se va si întâmpla.
4. Viata mea e ca un film care nu are distributia prea reusita. Si nu îi intelg nici actiunea.
5. Femeile sunt ca medaliile olimpice: trebuie sa lupti pentru ele, apoi îti atârna de gât o viata întreaga.
6. Timpul vindeca orice, însa nu e un bun chirurg plastician.
7. Dupa ce te casatoresti, vei afla ce e fericirea. Numai ca va fi prea târziu.
8. Poti învata o pisica sa faca orice vrea ea.
10. Foarte multi oameni îsi petrec viata culcându-se când nu le e somn si trezindu-se când înca le este.
11. Mult mai multi barbati si-ar parasi nevestele, daca ar sti sa îsi faca bagajele.
12. Nu e destul sa fii tu norocos, trebuie ca ceilalti sa nu fie.
13. Nu conteaza daca esti sarac sau bogat. Conteaza sa ai bani!
14. Daca ti-e foame, maninca sare: o sa îti fie sete!
15. Stresul înseamna sa te trezesti urlând, apoi îti dai seama ca nu dormeai.
16. Nu ma duce pe mine în ispita, gasesc drumul singur.
17. Daca ajuti pe cineva, ai sa vezi ca îsi va aminti de tine si data viitoare când are nevoie de ajutor.
18. Dumnezeu a creat lumea din nimic. Nimicul se mai vede pe ici-colo.
19. Vacanta de vara este perioada când parintii îsi dau seama ca profesorii nu sunt platiti suficient de bine.

România nu-i ţara hoţilor

Indiferenţa ucide. Mai grav decât ce fac cei răi este nepăsarea celor buni. România nu-i a politicienilor fără o minimă moralitate, nu-i a ţiganilor care fură orice, nu-i a foştilor securişti beneficiari unor privilegii de neimaginat, nu-i a foştilor bolşevici care au ocupat funcţiile publice mai ceva ca hoardele barbare lumea civilizată. România este în primul rând a celor harnici, inteligenţi, creativi, plătitori de taxe şi impozite, din banii cărora au furat alde Adrian Năstase sau Miron Mitrea. Tăcerea lor a permis lăcustelor bolşevice din eşaloanele inferioare să dărâme moralitatea din această ţară. Noi nu suntem mai prejos decât germanii, doar ca noi tăcem, iar ei nu. La noi hoţii nu păţesc nimic, pentru că ne lăsăm furaţi. Aşa-zisa calitate a ortodoxismului de a permite oricui să facă orice este de fapt o mare slăbiciune. Niciodată în istorie n-am fost mai egali cu lumea civilizată a Terrei. Ei n-au primit la masa lor ţiganii care le fac atâtea probleme, n-au primit la masa lor pe bolşevicii ce au înlănţuit acest popor vreme de cincizeci de ani, ci ne-au primit pe noi, cei care credem în valorile civilizaţiei occidentale. Ce clădim noi aici ziua, este distrus a doua zi de cei mai sus amintiţi. Stă în puterea românilor să-şi recapete ţara. E în puterea ta să fie altfel aici, la tine acasă.

În Rusia, ciuma roşie a fost precedată de căderea unui meteorit

Ştiţi ce s-a întâmplat pe 30 iunie 1908 în Siberia? Nu, nu se antrena Lenin, prin împuşcarea unor localnici, pentru viitoarea revoluţie bolşevică. În Siberia, pe râul Podkamennaya Tunguska, la 17h17min a.m., o suprafaţă de 2.000 de kilometri pătraţi de pădure este distrusă. Deoarece localnicii erau convinşi că explozia era, de fapt, o vizită a zeului Ogdy, care a blestemat zona prin distrugerea de proporţii a faunei şi a pădurii, primele expediţii ale lui Leonid Kulik, curatorul-şef al colecţiei de meteoriţi de la muzeul din Sankt Petersburg, n-au reuşit să smulgă nici o mărturie oculară. De altfel, prima expediţie (1921, deci treisprezece ani mai târziu) nici n-a ajuns la locul impactului. Abia în 1927 a ajuns Kulik acolo şi a găsit optzeci de milioane de copaci doborâţi, aranjaţi frumos, într-un tipar radial, ca scobitorile cărora le dai drumul din pumn. Iar când expediţia a ajuns la centrul impactului, a descoperit şi copaci care stăteau “în picioare”, dar erau jumuliţi de crengi şi scoarţă. Un martor ocular, care a vorbit abia pentru a treia expediţie, a povestit că, la 65 de kilometri distanţă, unda de şoc l-a zburat din scaun şi l-a făcut să-şi simtă cămaşa în flăcări. Aceeaşi undă de şoc a dus la un seism înregistrat tocmai în Anglia, iar norii formaţi la altitudini mari reflectau lumina Soarelui mult după asfinţit: locuitorii Asiei a fost în stare să citească ziarele la miezul nopţii, şi ştiţi ce complicate sunt ideogramele asiatice! Dar staţi aşa, nici măcar nu a fost vorba de un impact propriu-zis: cele mai recente date arată că a fost vorba de un bolovan de vreo 35 de metri în diametru, care a explodat în aer. Cele o sută de milioane de kilograme de pietroi, intrând cu 55.000 km/h în atmosferă, au încălzit aerul înconjurător la 25.000⁰ C şi, ca urmare a presiuniii şi temperaturii, meteorul s-a dezintegrat la 8,5 kilometri înălţime. Încă se mai discută despre energia degajată: echivalentul a între 100 şi 1.000 de bombe de la Hiroshima! Iar un studiu recent sugerează că lacul Cheko (lung de 700 de metri, lat de 350 şi adânc de 50), aflat la 7 kilometri distanţă de “zona zero”, ar putea fi format de o bucată desprinsă din vizitatorul astral, nu mai mare de zece metri. Însă nu este cazul să vă îngrijoraţi prea tare: astfel de bolovani nu ne vizitează decât o dată la vreo trei sute de ani!
Alte amănunte despre eveniment găsim la http://ro.wikipedia.org/wiki/Meteorit sau la descriere eveniment.

În afară de prostie, ce se mai conservă în această lume

O lege a lui Murphy spune ceva despre cantitatea de inteligenţă de pe Pământ, ce ar fi constantă, doar populaţia Terrei fiind în creştere. Fizica, mai puţin glumeaţă de felul ei, oferă explicaţii la tot soiul de întrebări. Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce cosmonauţii se deplasează cu atâta uşurinţă prin nava aia cosmică. Adică nu au ei gravitaţie pe acolo, dar ce-i mai ajută? Păi, îi ajută ceva ce se numeşte “legea conservării impulsului”. Adică, dacă un cosmonaut aruncă în spaţiu, din greşeală, o şurubelniţă NASA de j’de mii de dolari, ar putea călători mult şi bine în sens opus sensului în care a aruncat şurubelniţa. Şi aceasta deoarece “un sistem izolat îşi va păstra impulsul câtă vreme nu se acţionează din exterior asupra lui”. Cu alte cuvinte, legea sus-amintită ne spune că aruncând un obiect într-un sens obţinem un impuls egal şi de sens contrar. De exemplu, noi dacă ne aruncăm soacra spre sud ar trebui să ne deplasăm spre nord fără probleme, aşa cum fac astronauţii. Nu se întâmplă aşa ceva deoarece intervin forţele de frecare, în cazul nostru, iar în cazul astronauţilor, fiind vid, frecarea este, practic, nulă. În concluzie, nu ne putem baza pe soacre atunci când ne dorim o deplasare ceva mai lungă.

Ce glume proaste să mai facem “amicilor” pe net

O glumă cu adevărat proastă este să trimiteţi pe mail link-ul (dacă vreţi să-l încercaţi singuri, o faceţi pe propria piele; v-am prevenit, pentru a nu fi înjurat după) http://www.mylazysundays.com/ ‘amicului’ pe care îl urâţi cel mai tare. Apoi vă rugaţi ca atunci când îl deschide să fie cât mai multe persoane lângă calculatorul său.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXIII)

Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Metodele de recrutare
Potrivit normelor interne ale Securităţii, recompensarea sau retribuirea informatorilor nu lua forma unui salariu sau a unor venituri fixe, ci a unor sume de bani sporadice (dar care puteau fi consistente, în funcţie de dificultatea sarcinilor pe care informatorul le rezolva), a unor cadouri (suplimente de hrană pentru cei aflaţi în detenţie, alimente, îmbrăcăminte, medicamente, lucrări de specialitate imposibil de găsit în ţară), dar mai ales a unor favoruri, în special în cazul recrutării în detenţie (pachete, scrisori, dreptul la vorbitor, la asistenţă medicală, anularea unei pedepse etc.). De cele mai multe ori, la propunerea ofiţerului informatorul beneficia de protecţie sau de susţinere profesională atunci când solicita un transfer, o promovare, un paşaport, o repartiţie de locuinţă etc. Astfel de stimulente (denumite uneori „luări în protecţie”), destinate doar informatorilor de încredere, recrutaţi „pe bază de sentimente patriotice”, se acordau cu aprobarea superiorilor ierarhici; obiectele sau cheltuielile se decontau folosind chitanţe, semnate de beneficiar cu numele real sau cu cel conspirativ. De asemenea, printr-un raport special ofiţerul de legătură făcea recomandări privind acordarea unui paşaport, includerea sursei într-o delegaţie oficială, transferul pe un post mai bine plătit821 sau chiar avansarea în funcţie la locul de muncă, atunci când interesele operative o cereau. În cazul informatorilor din rândul oamenilor de cultură, „marele premiu” oferit ca recompensă pentru serviciile făcute Securităţii era, alături de garanţia publicării operei proprii, fie permisiunea de a studia sau de a călători în străinătate, fie promisiunea unei relaţii mai blânde cu autorităţile, pentru cei cu un trecut politic „încărcat”. Obţinerea de recompense ori de beneficii materiale nu putea fi însă o condiţie explicită a acceptării colaborării: directivele interne recomandau o atenţie sporită pentru cazurile în care apărea o asemenea suspiciune (de pildă, la recrutarea deţinuţilor de drept comun condamnaţi pentru furt, delapidare sau alte infracţiuni economice). Recompensarea informatorilor nu era atât un mod de a-i răsplăti pentru rezolvarea unor sarcini dificile, cât mai ales un mod de a-i îndatora pe viitor: frecvent, odată cu trasarea de sarcini noi, ofiţerul îi amintea sursei de sprijinul pe care i-l acordase în trecut, recompensa putând deveni şi un element de şantaj. În special solicitarea unui paşaport sau a avizului de călătorie deschidea calea unei viitoare colaborări „din obligaţie”, ca reacţie la un favor deja acordat. În plus, prin metoda „prelucrării contrainformative”, care preceda obligatoriu orice deplasare legală în străinătate, ofiţerul studia şi persoanele nerecrutate, dar care aveau calităţile necesare pentru a fi introduse în reţea în viitor.822 De la caz la caz, în funcţie de contextul biografic şi profesional, orice putea fi transformat într-o recompensă. Prin acest gen de complicitate, Securitatea şi-a îndeplinit o bună parte din sarcinile operative. Mult mai important este însă faptul că metoda recompensării i-a asigurat un control foarte eficient asupra carierei informatorilor din reţea şi implicit o influenţă directă şi profundă asupra vieţii profesionale, culturale şi ştiinţifice din România, în ansamblul ei.
Acordarea de recompense, întotdeauna consemnată în rapoarte sau în formulare speciale, semnalează că relaţia ofiţer-informator a decurs perfect. Este cazul ideal, dar nu şi cel mai frecvent. Majoritatea dosarelor de reţea descriu situaţii în care dialogul cu sursa e mai degrabă convenţional, iar trasarea şi îndeplinirea sarcinilor îmbracă forma unor obligaţii de serviciu, de care ambele părţi se achită fără entuziasm. Prezenţa informatorului în reţea dura atât timp cât acesta „avea posibilităţi” pe lângă persoanele urmărite, se prezenta la întâlniri şi rezolva măcar o
820 Vezi ACNSAS, fond R, dosar nr. 142, în care se consemnează stabilirea de comun acord a întâlnirilor cu ofiţerul la o dată fixă a lunii, astfel încât să se ţină cont de data de naştere a sursei.
821 Ibidem, fond I, dosar nr. 2470.
822 Pentru recrutarea sub pretextul sau cu prilejul prelucrării contrainformative înaintea călătoriilor în străinătate, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 210.
parte din sarcinile date de ofiţer. Sunt însă numeroase cazurile de abandonare a sursei cu următoarele motivaţii: rezultate slabe, „sub posibilităţi”, neprezentare la întâlniri, eschivare în îndeplinirea sarcinilor, furnizare de informaţii lipsite de valoare sau chiar mincinoase823 (situaţie în care „dezinformatorul” risca represalii, cel puţin sub forma deschiderii unei acţiuni de urmărire împotriva sa), sau refuzul deschis şi explicit al colaborării824.
Riscul unui astfel de refuz după semnarea Angajamentului apărea mai ales în cazul recrutării sub legendă, după ce informatorul sesiza că motivul real al contactării sale era cu totul altul decât cel declarat iniţial de ofiţer. Nu de puţine ori sursa încerca să scape invocând probleme de sănătate, obligaţii de serviciu, probleme de familie şi chiar probleme de conştiinţă (motiv invocat mai ales de persoanele cu o solidă educaţie religioasă). În cazuri limită, informatorii forţau abandonarea simulând boli de nervi sau deconspirând cu bună ştiinţă relaţia cu ofiţerul, prevenindu-şi rudele şi apropiaţii că Securitatea a cerut informaţii despre ei. Refuzul colaborării înainte sau după recrutarea propriu-zisă nu putea fi sancţionat legal, aşa cum se invoca în textul Angajamentului, dar putea avea consecinţe grave: deschiderea unui dosar de urmărire care să clarifice motivele reale ale refuzului (suspectându-se invocarea unui pretext), şicane profesionale sistematice, avizul negativ la solicitarea unui paşaport, avizul negativ pentru promovarea în anumite funcţii, pentru transferul de serviciu sau pentru accesul la documente secrete etc. În cazul deţinuţilor, în special politici, urmările unui refuz al colaborării deveneau dramatice: înăsprirea condiţiilor de detenţie, pedepse suplimentare, tortură şi, aşa cum am arătat, prelungirea abuzivă a privării de libertate în afara sentinţei judecătoreşti, chiar dacă tentativa de recrutare se făcea la ieşirea din închisoare, iar colaborarea urma să se producă în libertate. Eşecul unei recrutări sau refuzul ulterior al colaborării avea urmări nefaste şi pentru ofiţer, fiind dovada unui studiu pentru recrutare prost făcut şi al inabilităţii sale profesionale. În plus, urmele arhivistice ale unui astfel de eşec se păstrau, dosarele de reţea care descriu recrutări eşuate sau refuzuri de colaborare fiind clasate alături de cele obişnuite825.
În cazul în care informatorul se dovedea util şi disponibil, era menţinut în reţea perioade lungi de timp, uneori şi zeci de ani, practic atâta vreme cât putea fi dirijat pe lângă obiectivul urmărit. Legătura se păstra cu unitatea care îl avea în reţea şi nu neapărat cu ofiţerul care a făcut iniţial recrutarea: un informator valoros putea trece în legătura mai multor ofiţeri, din aceeaşi unitate sau din alta (dacă îşi schimba domiciliul sau locul de muncă), putea fi reactivat după abandonare – dacă abandonarea nu s-a făcut din vina sursei – putea avansa dintr-o categorie în alta, cu sau fără semnarea unui nou Angajament, cu acelaşi nume conspirativ sau cu altul diferit etc. Chiar şi în cazul surselor care deveneau membri de partid după recrutare sau după scoaterea oficială din reţea – caz în care, potrivit normativelor interne, dosarul de informator se distrugea – contactul cu ofiţerul se putea menţine şi sursa putea furniza în continuare informaţii. Dincolo de regulile interne care impuneau o şi mai mare conspirativitate în cazul surselor membri de partid, care dispăreau oficial din evidenţe, importantă era menţinerea în fapt a relaţiei de colaborare cu Securitatea.
Concluzii
Categoriile de surse, normele interne şi metodele de lucru în reţeaua informativă a Securităţii descriu o instituţie care în patru decenii de existenţă a funcţionat cu un singur scop: controlul total asupra populaţiei, pentru garantarea stabilităţii regimului comunist. Motivele recrutării civililor ca informatori coincid cu motivele urmăririi altor civili, indiferent de vârstă,
823 Ca ilustrare a dezinformării prin note informative mincinoase, vezi Ibidem, dosar nr. 91980.
824 Pentru situaţii de refuz explicit al colaborării, vezi Ibidem, dosarele 102, 97, 369, 362 şi 1001; ibidem, fond I, dosar nr. 1937.
825 Motivul înregistrării şi arhivării unui dosar de reţea în care se consemnează refuzul colaborării, înainte sau după semnarea Angajamentului, este unul singur: prevenirea repetării unei astfel de situaţii, în cazul în care persoana ar fi intrat mai târziu în atenţia altui ofiţer.
profesie, origine socială sau orientare politică. Aria de cuprindere a reţelei informative a avansat odată cu extinderea categoriilor de urmăriţi: de la reprezentanţii ori susţinătorii vechiului regim şi familiile lor la categoria „persoane fără antecedente” – cu toţii au făcut obiectul unei supravegheri continue. Altfel spus, informatorii au fost recrutaţi pentru a urmări pe toată lumea, de la persoanele incompatibile cu regimul comunist prin trecutul lor, la persoane cu totul inofensive, suspecte tocmai prin neutralitatea lor. Prezenţa în reţea a surselor din cele mai diverse medii – de la deţinuţi politici la elevi, de la oameni de cultură la foşti ilegalişti sau membri de partid – dovedeşte că întrega populaţie era vizată, fără excepţie. Extinderea reţelei informative la nivelul populaţiei de vârstă şcolară sau al pensionarilor „fără antecedente” atestă şi o schimbare de perspectivă în evoluţia Securităţii, ca instituţie: dacă în primii ani de funcţionare scopul dirijării informatorilor o constituiau „elementele duşmănoase”, urmărite pentru a fi reprimate, cu timpul, ţintă au ajuns toţi cetăţenii, urmăriţi pentru a fi împiedicaţi să reacţioneze critic la adresa regimului şi pentru a deveni complet obedienţi. Reţeaua informativă s-a extins pe măsură ce Securitatea a trecut de la etapa violent-represivă la cea obsesiv-preventivă.
Amploarea acestei gigantice operaţiuni de supraveghere şi control nu poate fi stabilită statistic, după numărul surselor incluse oficial în reţea, cel puţin din următoarele motive:
i) deschiderea unui dosar de informator, chiar şi însoţită de semnarea unui Angajament, nu era urmată întotdeauna de furnizarea efectivă de informaţii. Persoanele care refuzau colaborarea sau renunţau la ea, din diverse motive, erau menţinute în evidenţele Securităţii, din considerente operative (spre ştiinţa altor ofiţeri care ar fi încercat să le recruteze).
ii) Securitatea folosea frecvent ca surse şi persoane nerecrutate oficial, deci neînregistrate în evidenţe: membri de partid (beneficiarii unor reglementări speciale), persoane cu funcţii de conducere, oameni de cultură, artişti, prelaţi etc.
Cu alte cuvinte, reţeaua putea include simultan falşi informatori cu acte în regulă şi adevăraţi informatori nerecrutaţi, protejaţi de regulile interne privind conspirarea surselor.
Metodele de recrutare, de exploatare informativă şi de recompensare a informatorilor dovedesc caracterul ilegal şi abuziv al acţiunilor Securităţii, prin raportare chiar la drepturile civile prevăzute în Constituţiile comuniste: folosirea şantajului, a înşelătoriei şi a constrângerii pentru a forţa acceptarea colaborării, inclusiv în cazul minorilor, favorizarea colaboratorilor pe plan profesional şi social, ca recompensă pentru activitatea depusă, falsul în documente în scopul raportării de recrutări fictive, precum şi sancţionarea refuzului colaborării, atât în detenţie, cât şi în libertate, în absenţa unei legi care să prevadă obligativitatea relaţii conspirative cu Securitatea, sunt tot atâtea exemple de abuzuri instituţionale şi de încălcări grave ale drepturilor omului comise de regimul comunist.