Tehnica linşajului a evoluat odată cu involuţia speciei

Printre metodele de a elimina un antipatic se numără şi linşajul. Prin definiţie, linşajul presupune trei condiţii: acuzaţia să stârnească o emoţie colectivă, ca să nu fie nevoie de probe, acuzatul să fie identificat rapid, ca să nu realizeze ce i se întâmpă, iar execuţia să fie sumară, ca să nu apară îndoieli. Celebritatea linşajului e asigurată de minciună, pentru că revelaţia adevărului consumă un timp inutil care favorizează risipirea emoţiei. Crima, violul sau genocidul sunt cele mai accesibile generatoare de emoţii collective.

Tehnica linşajului a evoluat odată cu involuţia speciei, de la banala exterminare fizică la sofisticata artă a exterminării psihice. Dacă asupra efectului entropic al reîncarnării plutesc suspiciuni, putem fi siguri că uciderea psihicului condamnatului va regenera euphoria naţiunii. Din raţiuni de securitate (la propriu şi la figurat), precum şi de vizibilitate, călăii ne sfătuiesc să rămânem în faţa televizorului, să deschidem o bere şi să juisăm în intimitate alături de cei dragi. Daa am asista la execuţie pe viu, de exemplu în Piaţa Unirii, n-am avea aceeaşi limpezime în priviri ca în faţa sticlei colorate (a televizorului, nu cea de bere), n-am avea pe deplin convingerea că noi manipulăm telecomanda şi nu ea pe noi, sau, mai grav, am risca o contaminare de genul sindromului Stockholm şi, dând mână cu mână, cei cu inima română să-i agreseze pe regizorii luminaţi, confundând călăii cu victima.

Pentru evitarea acestor regretabile confuzii, medicul ne sfătuieşte să înghiţim cu multă bere câte o pastilă pe seară în faţa televizorului, în acest fel evitând riscul unei deşteptări premature. Teoria hazardului ne îmbărbătează , amăgindu-ne cu iluzia că, dacă citim presa, liniştiţi la locurile noastre, dacă ne turnăm contemporanii cu sinceritatea deplină a delaţiunii criptocomuniste, s-ar putea să fim aleşi între cei puţini iertaţi de eşafod. Iar dacă urmăm sfatul medicului, nici nu vom mai suferi de coşmarul confruntării cu propria conştiinţă, care te trezeşte, câteodată, din lumea viselor oficiale.

După orgia execuţiei, ni se strecoară în gură gustul plăcut că viaţa în mizera noastră cetate s-a schimbat miraculous, florile au înflorit, parcurile au ierbit şi maşinile s-au defluit. Ce ţară frumoasă şi uşor de condus, ca o Dacia Felix în care şi cel sacrificat murea fericit pentru că o părăsea pentru totdeauna. Astăzi, ca şi în trecut, Felix conduce noua Dacie cu patru antene prin cablu spânzurate în văzduh, dar prin care ne se scurg decrete, ci figurile penibile ale făcătorilor de imagine. Între imagine şi linşaj nu rămâne pauză de reflecţie, întrucât suntem în secolul realităţii virtuale, realizând performanţa de a transforma instantaneu nu plumbul în aur, ci decenţa în grotesc.

Aflăm pe aceste canale, menajere şi nu mediatice, că Dacia n-a fost jefuită de vandalii rezidenţi în Monte Carlo, călărind Cherokee-uri, ci de un funcţionar care i-a hărţuit birocratic, în războiul de 12 ani, refuzând permisele de cotropire a căii ferate, pârjolind parcurile şi livezile din preajma aeroportului, otrăvind lacurile Colentinei, din care mulţi doreau să se adape, şi, culmea nesimţirii, refuzând cu laşitate să se treacă prezent. Victoria presei împotriva acestui eretic ne demonstrează ceea ce ştiam ami de mult: că media e, de fapt, mesajul.

P.S. Textul de mai sus, ce mie mi-a plăcut şi sper să vă placă şi vouă, aparţine fostului architect-şef al Bucureştiului, Adrian Bold, cel îndepărtat, în 2008, de Sorin Oprescu, pentru a-şi aduce propria camarilă.