Analiza dictaturii comuniste (LXXXIV)

SOCIETATE, ECONOMIE, CULTURĂ
Instituţiile juridice în perioada comunistă
Măcinate de perioada de dictatură anterioară preluării puterii de către regimul comunist, instituţiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura decisivă odată cu instaurarea regimului comunist. La nivel legislativ, această perioadă a coincis cu mutaţii semnificative la nivelul principiilor de drept şi al rolului justiţiei în societate. Domnia legii a fost rapid înlocuită cu o politică a abuzului, iar independenţa justiţiei cu supunerea sa faţă de forţele politice.
Procesul de supunere a justiţiei începe imediat după preluarea puterii politice de către comunişti, acesta fiind unul dintre obiectivele prioritare ale noului regim. Instanţele de judecată au fost subordonate, succesiv, prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea criminalilor de război – care stabilea că, în compunerea unui complet de judecată vor intra 2 judecători profesionişti şi 7 reprezentanţi ai poporului – şi prin legea de organizare a justiţiei din 24 noiembrie 1947, care extindea acest mod de formare a completului de judecată. Opera de anulare a independenţei instanţelor de judecată a fost completată printr-o puternică epurare a corpului judecătorilor şi prin desfiinţarea principiului inamovabilităţi, astfel încât cariera judecătorilor se afla în puterea executivului. De altfel, în textul legii se afirma explicit: „judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”. Această nou formă de justiţie, l-a făcut pe ministrul de Interne să afirme că „sprijinindu-se pe instituţia asesorilor populari ce au la baza lor Constituţia şi legile ce decurg din ea (justiţia, n. n.), loveşte cu necruţare nu numai în oficinele de spionaj şi în bandele de complotişti, dar şi în acele elemente exploatatoare care vor să împiedice construirea socialismului”1. Ulterior, în 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din barouri, fiind ulterior reprimiţi doar aceia care au primit aprobare din partea unor comisii dominate de comunişti, fapt care a condus la reducerea numărului acestora la sub 20 de procente din numărul anterior epurării.
Acest proces a continuat cu elaborarea Constituţiei din 1948, urmată de cea din 1952 şi de cea din 1964, cu modificarea legislaţiei penale începând cu 1948 şi a celorlalte izvoare principale ale dreptului. Tot acest ansamblu, instituit rapid, din primii ani ai preluării puterii, a permis instaurarea terorii ca politică de stat.
Caracterele generale ale legislaţiei comuniste
Legislaţia comunistă a adus în lumea juridică românească un set de caracteristici care lipsesc, în mod normal, unui sistem legislativ. Aceste caracteristici sunt relativ
numeroase, însă unele dintre ele sunt grăitoare pentru a justifica lipsa de legitimitate, juridic vorbind, a regimului comunist şi consecinţelor produse de acesta.
Caracterul de clasă al legislaţiei emise în perioada comunistă este una din aceste trăsături. Întreaga legislaţie represivă a primilor ani de comunism a fost construită pe ideea de luptă de clasă, în condiţiile în care mare parte din normele juridice aplicabile erau îndreptate făţiş sau nu contra unor întregi grupuri sociale. Se pot identifica extrem de multe norme juridice, majoritatea cu caracter represiv, care stabilesc diverse sancţiuni ori impun interdicţii unor categorii determinate de persoane, identificate ca grupuri: chiaburii, foştii proprietari de întreprinderi etc. O astfel de caracteristică este de neacceptat într-un stat de drept, întrucât impune o legislaţie discriminatorie, ce violează orice principiu de drept, precum şi norme de jus cogens ale dreptului internaţional.
Caracterul complet discriminatoriu al legislaţiei represive poate fi uşor ilustrat printr-un singur exemplu: prin Ordinul nr. 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 19502 din Securitatea Poporului, în acord cu teza „ascuţirii luptei de clasă”, se arăta că „duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”. Fireşte, era vizat „duşmanul de clasă”, aşa cum era definit în preambulul Ordinului nr. 100. Intrau în atenţia organelor represive cei care „lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”, ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea, erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează „bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste” sau întreţin legături cu funcţionarii lor şi familiile acestora, instigatorii la „manifestări rasiale şi şovine” şi la nesupunere şi neexecutare „în contra măsurilor guvernului”. Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare, colectări, planurile de însămânţări şi comasări, prozelitismul religios, transmiterea de ştiri „tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin corespondenţă internă sau externă” atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi „elemente cu un trecut reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de răspundere”3.
Caracterul secret al legislaţiei represive este o altă trăsătură care îndepărtează legislaţia comunistă, în special cea din primii ani ai deceniului al VI-lea, de ideea de stat de drept. Caracterul public al oricărei legi, tradus în noţiunea de accesibilitate a normei juridice, este unul dintre elementele esenţiale ale acesteia. În lipsa posibilităţii de a cunoaşte legislaţia represivă, persoanele au fost condamnate ori sancţionate cu măsuri privative de libertate, fiind astfel deschisă calea abuzurilor, cu atât mai mult cu cât multe din aceste măsuri au fost aplicate de către organe ale puterii administrative – de regulă, cele de miliţie şi de securitate. Caracterul secret al unei importante părţi a legislaţiei represive a fost determinat şi de faptul că statul român ratificase o mulţime de tratate internaţionale, inclusiv cele privind protecţia unor drepturi fundamentale.
Astfel au fost Decretul nr. 62 din februarie 1955, care a „completat” Codul penal cu art. 1931. În textul acestui articol era incriminată „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedepsită cu temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Tot un caracter secret a avut şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1154, privind „domicilierea în centrele aglomerate”. La art. 2 se arăta că se pot stabili în oraşe „angajaţii organelor şi instituţiilor de stat”, ai întreprinderilor şi organizaţiilor obşteşti, militarii mutaţi în interes de serviciu şi descendenţii acestora, numai în baza obţinerii unei repartiţii de locuinţă şi a unei vize de mutare eliberată de Miliţie4. Această hotărâre a fost completată ulterior. Astfel, la 22 august 1952 se aproba o nouă hotărâre a Consiliului de Miniştri pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului de muncă şi a batalioanelor de muncă. HCM 1554/1952 este însă mult mai elaborată, cuprinzând 20 de articole structurate pe cinci capitole. Purtând menţiunea „nepublicată”, acest text de lege secret a constituit baza măsurilor aşa-zis administrative luate până în 1954 la abrogarea sa. În privinţa dislocărilor, se motiva că acestea s-au decis „pentru a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase şi străine de clasa muncitoare şi pentru a curăţi cele mai importante centre vitale ale ţării de elementele duşmănoase” (art. 1)5.
Exemplele ar putea continua, însă ar fi inutil. Caracterul secret al legislaţiei indică nivelul de ipocrizie în materie legislativă atins de către regim, prin încercarea de a ascunde legislaţia represivă a epocii propriei populaţii ori cancelariilor străine, creându-şi astfel un alibi de imagine şi lăsând senzaţia că măsurile represive care s-au luat de-a lungul timpului reprezentau o iniţiativă locală a unor autorităţi represive, nu politica statului comunist.
Prin publicarea unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale MAI sau simple decizii ministeriale ale şefilor Securităţii, în baza cărora sute de mii de oameni au fost afectaţi de internarea în lagăre, deportări, fixarea de domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri, fără ca toate aceste victime să fi făcut obiectul unei decizii judecătoreşti în acest sens, regimul de la Bucureşti ar fi dezvăluit astfel mijloacele represive de multe ori cu un caracter vădit arbitrar prin care îşi asigura stabilitatea. Sistemul ar fi fost nevoit astfel să se liberalizeze sau, în caz contrar, mai ales în noul context internaţional al primilor paşi de „dezgheţ” a relaţiilor est-vest, România, semnatară a Convenţiei de la Geneva şi admisă în 1955 ca membru al Naţiunilor Unite, ar fi fost pusă într-o situaţie delicată6. Din aceste motive, asupra unei bune părţi a legislaţiei represive care a stat la baza acţiunilor Securităţii s-a păstrat un secret desăvârşit.
Caracterul ideologic al legislaţiei este evident pentru oricine parcurge constituţiile comuniste, care au fost utilizate nu atât pentru a regla raporturile dintre instituţiile statului şi a stabili drepturile fundamentale, ci pentru a afirma principii de natură politică. Această trăsătură conduce la faptul că regăsim în actele fundamentale ale României din acea vreme formulări care astăzi par hilare şi care, juridic vorbind, nu pot fi socotite norme juridice, ci cel mult declaraţii politice, al căror loc nu este într-un text de lege. Exemplele perfecte sunt art. 7 din Constituţia din 1948 – „Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propăşirii economice şi a independentei naţionale a Republicii
Populare Române”, art. 12 din acelaşi act – „Munca este factorul de baza al vieţii economice a Statului. Ea este o datorie a fiecărui cetăţean. Statul acordă sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a-i apăra împotriva exploatării şi a ridica nivelul lor de trai” sau art. 23 din actul fundamental – „Statul încurajează şi sprijină dezvoltarea ştiinţei şi a artei şi organizează institute de cercetări, biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare”. În mod identic, Constituţia din 1952 conţine cel puţin la fel de multe articole declarative care expun idei „înălţătoare” fără nici un fel de finalitate juridică, cum ar fi art. 3 – „Republica Populară Română s-a născut si s-a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele de la oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român”; art. 6 – „Fundamentul formaţiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie care are fie forma proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatiste-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste). În formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om. Formaţiunea socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a Republicii Populare Române, constituie baza dezvoltării ţării pe calea socialismului. Statul de democraţie populară, proclamând ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întăreşte şi lărgeşte neîncetat formaţiunea socialistă, asigură creşterea neîntreruptă a bunei stări materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii” sau art. 8 – „Pământul în Republica Populară Română aparţine celor ce-l muncesc”. Treisprezece ani mai târziu, sub considerentul de a întări fundamentul „juridic” al puterii politice, apare o nouă Constituţie care proclamă alte celule de bază ale regimul socialist prin art. 1 – „Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar”, art. 2 – „Întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine poporului, liber şi stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate –, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism” sau art. 26 – „Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste, îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”.