La Havîrna (sau Havârna), gunoaiele umane sunt preţuite de gloată

Se spune că valorile apreciază valorile. Este evident că, pentru populaţia majoritar analfabetă a comunei Havîrna, Eminescu nu există sau, în zilele noastre, Patapievici. Cum pe aici rămân cei care sunt cu IQ-ul mic (există şi excepţii), capătă caracter de evidenţă axioma: “Nu contează ce ştii sau la ce eşti bun, contează cât de solidar eşti cu hoţii, bădăranii… gunoaiele umane în general”. Cum a fi creştin înseamnă ceva formal, fără transformarea profundă a sufletului şi inimii, iar legea o respectă doar fraierii, prin comuna Havîrna (sau Havârna) sunt la mare căutare gunoaiele umane. De la cel mai şpăgar primar al comunei de după 1989, de care ţi-e frică să vorbeşti datorită “interlopilor” aflaţi la degetul său mic, la poliţiştii care taie frunză la câini (de exemplu, dacă vrei să dormi cât de cât sâmbătă seara în comuna “europeană” Havîrna, nu ai nici o şansă; indivizi care nu au drept preocupare vreo altă activitate, îţi vor aminti că România este un depozit de maşini aruncate de alţii – despre poluarea sonoră n-au învăţat oricum la şcoală - , şi că România este ţara manelelor date la maxim), revenind, aceşti indivizi îţi amintesc mereu de cât de jos poţi fi în locuind în această cloacă. Adăugaţi la aceasta dispreţul total pe care-l au majoritatea locuitorilor de pe aici faţă de carte, implicit faţă de cei care promovează activităţile intelectuale (pentru fostul colhoznic nu există altă treabă decât “agricultura”, restul fiind pierdere de vreme), şi avem o imagine parţială a gradului de îndobitocire a electoratului PSD + PRM (majoritar pe aici). Credeţi că pe aici hoţii sunt ocoliţi de cei gospodari? Că poliţia îi deranjează cu ceva? Credeţi că a încălca legea este condamnabil la nivel de cultură a gloatei? La toate întrebările, răspunsul este “nu”. Daca eşti hoţ, în Havîrna eşti cineva (oricum, nu te ocoleşte nimeni). Dacă ai fost amendat şi nu ai plătit amenda, eşti cineva (oricum, nu te întreabă nimeni de ce nu ai plătit-o). Dacă eşti incorect, nu-ţi faci bine treaba, eşti cineva (oricum, nu te condamnă nimeni). Un exemplu: la Şcoala Tătărăşeni (un sat de pe aici), acum vreo doi ani, până la 1 octombrie nu s-au susţinut orele de matematică, deşi şcoala avea titular pe acest post, iar plecarea lui nu se putea produce fără a fi înlocuit de altcineva; credeţi c-a păţit cineva ceva, pentru aceasta? Evident că nu. Dacă ai o problemă la Primăria Havîrna şi eventual ai proasta inspiraţie să faci vreo glumă la adresa dumnezeului de pe aici Ion Iliescu, vei fi apostrofat cu: “Ai grijă cum vorbeşti!”. În final, aş vrea să-i mulţumesc primarului din 1994 al comunei Havîrna, cel care, în urma unui articol din presa locală la adresa domniei sale, m-a adus cu picioarele pe pământ, în legătură cu legalitatea şi moralitatea găştii care domină viaţa publică în Havîrna. Ei bine, în urma acelui articol, primarul de atunci al comunei nu s-a adresat justiţiei (oricum nu avea nici o şansă, articolul se baza pe dovezi), ci, în cel mai pur stil mafiot, a pus la cale metoda bâtei. E adevărat, bătaia nu a fost una să te bage în spital, mai ales că loviturile erau direcţionate să nu lase urme. Probabil a fost doar un avertisment. N-a mai fost partea a doua, deoarece nu am mai publicat după aceea nici un material legat de “elita” comunei Havîrna. Respectivul moment a fost folosit, totuşi, ca precedent pentru alte momente şi alţi protagonişti. Orice lipsă de argumente, prin comuna “europeană” Havîrna, este completată de ameninţări. Concluzia: libertatea a murit de mult în Havîrna (sau Havârna), printre gunoaiele umane care o populează.

O alternativă la YouTube

De fapt, ar fi două, dar site-ul http://www.veoh.com/ nu este disponibil în România (mulţumim încă o dată concetăţenilor noştri de etnie romanes şi nu numai). Aşa încât, a rămas http://www.vimeo.com/. “Vimeo” este o anagramă a lui “movie” şi se citeşte precum “video”, dar cu “me”-ul înăuntru. Un fel de “vede-mi-o”, dacă permiteţi formularea… Diferenţa faţă de YouTube este că înregistrarea user-ilor este extreme de simplă, iar materialele uploadate sunt mai bune din punct de vedere al calităţii. În plus, regulamentul spune că pe Vimeo nu se acceptă decât conţinut creat de utilizator: “no pornography, TV shows, music videos, movies”. Altfel, Vimeo are un player modern, suportă “embedding, video storage, sharing şi profiles” mai detaliate cu poze la avatar. Ai o grămadă de setări pe care le poţi face pentru materialul uploadat. Poţi să-l descrii, să-l tag-uieşti, să-l laşi “free for download” sau nu, public sau privat (sub parolă, vizibil numai de către prieteni, numai de către cei aleşi de tine etc.). Ai voie să uploadezi până la 500 MB pe săptămână într-o mulţime de formate (asf, asx, avi, divx, dv, dvx, m4v, mov, mp4, mpeg, qt, wmv, 3g2,3gp, 3ivx, 3vx). Există un tutorial mură-n gură şi chiar ceva instrucţiuni perntru cei care folosesc iMovie-ul de pe mac-uri. Un clip interesant este cel al lui Noah Kalina, un tip care s-a fotografiat zi de zi, timp de şase ani, 2365 de zile, şi apoi a lipit pozele realizând un videoclip emoţionant. Îl găsiţi cu click pe linkul următor (şi fundalul muzical este deosebit).

Sunt şi (foşti?) pesedişti inteligenţi (II)

Urmează a doua parte a interviului acordat “Academiei Caţavencu” de Vasile Dâncu în iulie 2008

Rep.:Ce caută un sociolog de talia dvs. în politică?
V.D.: E adevărat, la 1,94 metri ar trebui să fiu la coasă sau la montat de becuri fără scară. Am intrat cu promisiunea că rămân independent pentru a participa la două proiecte: integrarea în NATO şi în UE. Apoi nu am mai găsit ieşirea, pentru că în politică se intră ca şi într-o padure deasă. Mereu ai senzaţia că ieşirea este aproape dacă mergi înainte, deşi poate cel mai simplu ar fi să te întorci îndărăt. Apoi se întunecă şi te gândeşti că drumul din faţă trebuie să fie obligatoriu mai scurt decât cel parcurs deja. Şi poţi rătăci, fără să ai curajul de a te întoarce, ani de zile. Mă rog, e şi faza cu prietenii care te aşteaptă de unde ai plecat şi ţi-e ruşine să te întorci… or să zică ei, cu coada între picioare.
Rep.: Având fler professional, aţi mirosit în ce direcţie o iau masele şi aţi ales în consecinţă partidul?
V.D.: Masele nu merg în nici o direcţie. Aşteaptă să vină maşina de pâine şi între timp, la bufetul communal, poate mai apare vreun fraier care să dea un monopol. Dacă trece caravana cinematografică , cască gura pe-acolo. Ştiu de la un scriitor american că, atunci când observi că majoritatea este de acord cu tine, este mai bine să te mai gândeşti odată.
Rep.: De ziua soţiei alegeţi tot trandafiri?
V.D.: Nu mai e la modă. Daca şi alegătorii te aşteaptă acum cu bani “cash”, soţia nu e alegător? De ziua soţiei îi iau o bijuterie, când îmi aduc aminte copii că urmează această zi. Sînt sigur că ea aşteaptă o poezie de la mine, ca atunci când am cunoscut-o. Nu în locul bijuteriei, dar alături de ea.
Rep.: Ţineţi cu CFR Cluj?
V.D.: Aveam alte preferinţe înainte de a se relansa acest club. Am început să-i respect pentru performanţe şi apoi să-mi fie dragi pentru că începeau să-i urască alţii. Îmi plac ceferiştii pentru că sunt în stare să dea cu bucureştenii de gazon şi pentru că, nefiind români verzi, nu pot fi contactaţi la telefon pentru a se face blaturi, pentru că nu citesc ziare româneşti şi se uită la televiziunile lor natale. Sunt fan pentru orice întreprindere clujeană sau ardeleană care reuşeşte: Dumitru Fărcaş, Grigore Leşe, Luna Amară, Augustin Buzura, Banca Transilvania…
Rep.: Ca om care are viziunea jocului politic şi din teren, şi privind de pe tuşă, cum se vede meciul alegerilor din toamnă?
V.D.: Dacă nu lucrăm la legislaţie, se va juca tot cu valizele de bani, jocul în afara terenului fiind mai important decât confruntarea din teren. Cei din Opoziţie vom avea din nou probleme cu rezultatele. Unii se grăbesc să anticipeze rezultatele, dar vor avea surprize şi un joc politic radical schimbat. Partidele îşi vor pirde ponderea, aleşii locali vor lua locul lor. În haloimăsul general nu vom mai distinge stânga de dreapta.
(Va urma)

La Antena1, există (auto)cenzură, atunci când nu ştii cum va reacţiona patronul-fost-securist Voiculescu

Cu prilejul partidei de fotbal România – Austria, disputată la Bucureşti pe 9 septembrie 2009, regizorul transmisiei insistă la un moment dat pe o imagine legată de Basarabia. Comentatorii Antenei1 devin brusc muţi şi nu scot un sunet, în acele câteva secunde de prezentare a imaginilor. Cu alte cuvinte, pentru angajaţii securistului Voiculescu, huliganii ce aruncă în teren cu obiecte sunt mai importanţi decât nedreptăţile la care a fost supus neamul românesc de-a lungul istoriei. În acel meci de doi lei vechi, doar acele secunde ne-au amintit că sunt şi români care “s-au deşteptat din somnul cel de moarte”. Îi aşteptăm pe cei de la Antena1 cu manele şi alte maimuţăreli pentru cartierul Ferentari. Chiar nici un organism din ţara aceasta nu îndrăzneşte să-l întrebe pe securistul Voiculescu de unde a avut banii pentru televiziunile lui de cacao?

Orbi care călăuzesc alţi orbi

Pentru cei care, poate, se mai întreabă de ce România este un loc al hoţiei, demagogiei, corupţiei, poluării, lipsei de educaţie, ineficienţei, dispreţului faţă de muncă, necinstei, incorectitudinii şi multor altor vicii care îngrozesc lumea civilizată, răspunsul trebuie căutat în modul de funcţionare al celor trei piloni importanţi din orice societate: familia, biserica, şcoala. Familia, de multe ori, este compusă din indivizi fără nici o minimă moralitate, pentru care copilul este un simplu obiect, pe care-l hrăneşti şi îmbraci, de care îţi aduci aminte din când în când, mai ales atunci când te trezeşti că a făcut ceva rău. Şcoala reprezintă si locul unde copilul capată o educaţie morală. Din păcate multe şcoli sunt populate cu indivizi care mai cred în virtuţile “corecţiei violente”, tot prin şcoli găsim nostalgici ai minciunii bolşevice, plus persoane pe care cultura nu-i prea găseşte pe acasă. Dar pilonul cel mai şubred al societăţii actuale mi se pare biserica. Biserica Ortodoxă (de ea vorbim, fiind majoritară) este populată cu cultul morţilor şi cu tot soiul de alte “tradiţii”, pierzându-se din vedere Cuvântul lui Dumnezeu pentru cei vii. România este ţara hoţilor şi pentru că Biserica Ortodoxă nu-şi face bine treaba. Creştinismul până la urmă este o religie pentru cei vii. În viziunea (ceştin?) ortodoxă aceştia sunt lasaţi de izbelişte, iar morţilor li se acordă întâietate. Colaborarea unor clerici cu Securitatea comunistă, corupţia din rândul Bisericii Ortodoxe, numeroasele scandaluri în care sunt implicaţi ierarhi ai bisericii, ei bine, toate acestea dovedesc lipsa îndumnezeirii la majoritatea clericilor ortodocşi. Desigur, sunt şi excepţii. Dar cum cu o floare nu se face primăvara, nici cu câţiva teologi şi clerici renumiţi nu se zideşte moral o ţară. Atâtă vreme cât vor accepta imoralitatea şi tradiţiile păgâne în biserică, ortodoxismul din România este cea mai mare piedică în purificarea morală a societăţii. Până la urmă, în Occident oamenii nu fură nu de frica poliţiei, ci convinşi fiind că fac ceva rău. Iar această convingere au căpătat-o şi datorită comunităţii religioase din care fac parte. În România, cum să pretinzi să nu fie corupţie, atunci când în interiorul bisericii ortodoxe se cumpără şi se vând dregătorii. Pentru aceasta, vezi cazul Teodosie tomitanul anchetat de DNA pentru abuz, înşelaciune şi trafic de influenţă. Şi este vorba de un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe din România, nu de ultimul ţigan din Ferentari. Din ce ştiu, catolicii şi-au cerut scuze pentru colaborarea cu regimul fascist. Nu am auzit vreun înalt reprezentant al bisericii ortodoxe să-şi ceară scuze pentru colaborarea ortodoxismului cu legionarii şi comuniştii. Legionarii au folosit din plin clerul ortodox în comiterea crimelor ‘verzi', iar comuniştii erau felicitaţi de patriarhul Teoctist pentru comiterea crimelor 'roşii'. Restul este gargară ieftină, pentru cei care seara se tâmpesc cu ochii în televizor. Politica este o curvă, dar Biserica Ortodoxă cum e?

Analiza dictaturii comuniste (LXXVII)

Disidenţa din România, 1977-1989
Limbajul folosit de Ceauşescu în 1977, desele referinţe la „agenturi”, îi vor părea extrem de cunoscute cititorului familiar cu filmul procesului şi execuţiei acestuia în decembrie 1989. În acest sens, trebuie adăugat că liderul român şi-a modificat de-a lungul timpului extrem de puţin viziunea asupra politicii externe, formată în perioada „coexistenţei paşnice”. El nu a înţeles niciodată de ce statele occidentale au început să acorde o importanţă din ce în ce mai mare problemei drepturilor omului în perioada post-Helsinki. Pentru Ceauşescu, politica internaţională trebuia să se concentreze pe menţinerea păcii şi a securităţii, nu pe câteva cazuri marginale, considera el, de indivizi care îşi „trădau ţara”, denigrând sistemul comunist. Toate intervenţiile occidentale în favoarea opozanţilor erau considerate drept inadmisibile intruziuni în afacerile interne ale României.
În privinţa măsurilor care trebuiau luate în cazul unor asemenea „trădători”, precum Paul Goma, luările de poziţie ale soţilor Ceauşescu în şedinţa CPEx din 30 martie 1977, exprimate într-un limbaj buruienos, sunt extrem de relevante.
Nicolae Ceauşescu: „În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, şi acum, la Europa Liberă, s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o (până în acel moment, n. n.).”
Elena Ceauşescu: „Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor (sic!), de eforturile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate”.
NC: „Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pus. Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi toţi care vor proceda aşa. Aceştia care sunt pe lista aceasta, cu organele de securitate respective, o comisie de partid în fiecare judeţ, să stea de vorbă cu ei, să se vadă dacă este aşa sau nu, pentru că nu s-a stat de vorbă cu nici unul şi să se procedeze în raport cu poziţia pe care o vor avea. Chiar dacă este aşa cum se spune aici că ia (sic!) dat telefon, să fie puşi în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, nu pot rămâne în întreprinderile respective”28.
La ordinele lui Ceauşescu, Securitatea a reacţionat rapid, arestându-l pe Goma chiar a doua zi, lipsind în acest fel mişcarea de singurul centru de coordonare existent. De asemenea, Securitatea a intervenit extrem de eficient apoi pentru a-i persuada pe semnatari să retracteze şi a-i împiedica pe alţii să se ralieze mişcării. Metodele folosite, conform indicaţiilor primite, au fost atât persuasive, cât şi represive. Dacă ar fi să dăm crezare documentelor accesibile din arhivele Securităţii, pentru mulţi dintre cei implicaţi această mişcare în numele drepturilor omului a fost doar o trambulină pentru emigrare, un mijloc de a obţine aşa-numitul „paşaport Goma”29. Cert este că datorită aprobării
27 Vezi stenograma şedinţei CPEx din 16 februarie 1977, în ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 12/1977, f. 3 v.- 4 r.
28 Vezi stenograma şedinţei CPEx din 30 martie 1977, în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, ff. 1-5.
29 O notă a Securităţii din 12 martie 1978 menţionează că din totalul de 430 de persoane care au încercat sau chiar au reuşit să-l contacteze pe Goma, pentru 184 cererea de emigrare a fost aprobată, 170 şi-au retras sprijinul, mulţi dintre ei luând poziţie în public împotriva lui Goma, iar 76 încă îşi mai menţineau poziţia, sperând că li se va aproba emigrarea. Chiar dacă transformarea oricărui protest într-o revendicare personală era o metodă „clasică” a Securităţii, faptul că aproape jumătate din cei implicaţi emigraseră deja la data la care a fost scrisă nota arată că pentru ei conta în principal respectarea acestui drept al omului. Vezi Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice. 1969-1989, Bucureşti, Presa Românească, 1996, p. 130. Securitatea a mai făcut ulterior o evaluare a mişcării Goma, în care indică o cifră aproximativ identică de persoane (431), care l-au căutat telefonic, l-au vizitat la domiciliu sau i-au trimis scrisori pentru a adera la mişcare. Dintre acestea, 20 erau din sfera „creaţiei literar-artistice”, apreciate de Securitate ca reprezentând „persoane periferice, (…) nereprezentând valori sau nume cunoscute în ţară şi străinătate”. Vezi „Istoric în problema «Activitatea
cererilor de emigrare ale multora dintre semnatari, mişcarea a sucombat spontan, prin dispariţia suţinătorilor. În acelaşi timp, însă, trebuie spus că, după 1977, Securitatea a fost reorganizată cu ajutorul tehnicii de vârf în domeniul calculatoarelor, importată din Statele Unite la începutul anilor 1970, ceea ce a dus la o mult mai bună cooperare la nivelul întregii ţări pentru a preveni coagularea unor proteste colective.
După acest moment, iniţiativele de auto-organizare în numele drepturilor omului au continuat, deşi cu un impact mult mai limitat. Este vorba de mişcări mai degrabă efemere, dar care arată că, sub inspiraţia unor mişcări similare din Europa Centrală, ideea apărării drepturilor omului supravieţuieşte mişcării Goma30. Totuşi, în afara încercării ratate din 1979 de a constitui un Sindicat Liber al Oamenilor Muncii, o Solidaritate avant la lettre şi à la roumaine31, formele principale de solidarizare în faţa agresiunii regimului au rămas grevele muncitoreşti. În ceea ce priveşte formele discursive de protest colectiv, cele coagulate în jurul unui document programatic sau măcar a unei scrisori deschise, acestea au reapărut doar la sfârşitul anilor 1980.
Din 1977 şi până în 1989, disidenţa din România a constat în principal dintr-o sumă de gesturi izolate ale unor oameni curajoşi, care au refuzat avantajele cooptării, îndrăznind să critice deschis regimul. Cu alte cuvinte, istoria disidenţei româneşti din acea perioadă nu poate fi decât o sumă de biografii individuale. Tocmai datorită obedienţei generalizate, gesturile lor singulare au avut mai multă semnificaţie decît un gest similar născut din mijlocul unei societăţi civile mult mai active.
Acţiunile de protest, chiar de opoziţie, fie individuale, fie în grupuri mici de 3, 4 persoane, împotriva lui Ceauşescu au fost pedepsite exemplar prin condamnări publice hotărâte de Tribunalele Militare. În 1984 erau la închisoarea din Aiud în jur de 30 de deţinuţi politici, încadraţi la infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste sau complot. Trei tineri din satul Băleni-Sârbi, jud. Dâmboviţa, venind spre casă în seara zilei de 22 august 1983 au şters de pe şosea textul activiştilor de partid: „Trăiască 23 august!” şi au scris cu var „Jos Ceauşescu”. Condamnările care au urmat au fost pe măsură : Victor Totu – 7 ani, Gheorghe Pavel – 6 ani, Florea Vlăsceanu – 6 ani. Constantin Purcaru în vârstă de 26 de ani şi Ion Ilie în vârstă de 42 de ani, director economic la un trust de construcţii, amândoi din Piteşti, cam în aceeaşi perioadă, în 1982 şi 1983, dar independent unul de celălalt, au răspândit manifeste în tot oraşul. Au fost condamnaţi la 7, respectiv 6 ani de închisoare. Gheorghe Gherghina şi Ionel Nicolae au răspândit în 1978, printr-o fantă făcută în podeaua automobilului lor, manifeste de solidaritate cu sindicatul lui Paul Goma. În 1982, in urma unei anchete legate de alte fapte, Securitatea a aflat de la fiul lui Ion Nicolae despre acţiunea celor doi. Au fost condamnaţi la 6 ani, respectiv 7 ani de închisoare. Marin Iancu, colonel de miliţie, a scris o scrisoare pe care a vrut să o trimită de Europa Liberă. Cel căruia dorea să îi ceară să ducă scrisoarea în străinătate era informator al Securităţii şi l-a trădat. Marin Iancu a fost arestat şi condamnat la 8 ani de închisoare. Barabas Francisc, împreună cu prietena lui, Márton Piroska, şi cu Barabas János au răspândit în Miercurea Ciuc, într-o noapte, cu ajutorul bicicletelor, manifeste pe care scria „Jos Ceauşescu, Jos Cizmarul”. Au fost în cele din urmă descoperiţi, arestaţi şi condamnaţi la 7, 5 şi 6 ani. Borbely Ernö, Buzas Laszlo şi Biro Katalin au vrut să facă nişte tipărituri şi au fost arestaţi şi condamnaţi la 7, 6 şi 5 ani închisoare. Ion Bugan din Tecuci şi-a montat pe maşină un tablou a lui Ceauşescu sub care scria „Jos Ceauşescu, Jos Călăul”, a plecat din Piaţa Unirii şi în dreptul străzii Lipscani a fost blocat de echipaje ale miliţiei, arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare. Arpad Viski, actor din Sfântu-Gheorghe, a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru faptul că a vorbit şi comentat în mod repetat, la cozi, sărăcia, mizeria şi conducerea aberantă a lui Ceauşescu. În mod foarte suspect, posibil pentru că nu îşi ţinea gura, după eliberarea din anul 1984, a fost găsit spânzurat într-o pădure de lângă Sfântu-Gheorghe. Gheorghe Năstăsescu, maistru constructor din Iaşi, a venit în Bucureşti în februarie 1983, s-a suit pe o schelă de pe str. Lipscani şi a aruncat mai multe manifeste şi
duşmănoasă desfăşurată de unele persoane din domeniile artă şi cultură»”, datat de editori în 1980, în Florica Dobre (coord.), Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 525.
30 Este vorba de Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor religioase şi ale conştiinţei, iniţiat în aprilie 1978 de doi pastori baptişti dar în ideea unei asocieri ecumenice, şi de Sindicatul naţional al cetăţenilor pentru apărarea persoanelor închise în mod abuziv, lansat în noiembrie 1979, probabil după modelul VONS din Cehoslovacia. Vezi „Roumanie. Crise et répression”, op. cit., p. 18. Pentru detalii privind rezistenţa de natură religioasă, vezi capitolul respectiv din raport.
31 Pentru detalii cu privire la acest sindicat liber, vezi capitolul despre greve muncitoreşti.
a vorbit lumii care s-a adunat despre mizeria la care s-a ajuns din cauza lui Ceauşescu. A fost coborât de agenţii apăruţi imediat, arestat şi condamnat la 9 ani închisoare. Nicolae Liţoiu şi Gheorghe Manu au primit condamnări de 15 şi 8 ani pentru că au pus petarde la „Casa albă” a partidului din Ploieşti şi au aruncat manifeste de pe terasa magazinului Omnia32.
Numărul disidenţilor a crescut sensibil numai după revolta de la Braşov din 15 noiembrie 1987, care a zguduit serios regimul şi a mobilizat societatea.33 Această mobilizare timidă faţă de alte ţări, dar mai viguroasă în comparaţie cu anii anteriori, se datorează şi schimbărilor interne de la Moscova iniţiate de Mihail Gorbaciov, care i-au făcut pe români să se uite cu speranţă la răsărit pentru prima dată în istorie.
În sfârşit, exemplul Europei Centrale – Polonia, în primul rând, cu o Solidaritate tot mai activă după 1987, dar şi Cehoslovacia şi Ungaria – a fost, datorită popularizării prin intermediul posturilor de radio străine, stimulator pentru disidenţii români. Mulţi dintre ei s-au inspirat din textele devenite clasice ale disidenţilor din ţările vecine, au preluat şi adaptat ideile acestora contextului românesc sau s-au asociat unor proteste colective iniţiate în blocul sovietic34. Înainte de a aminti disidenţele din anii 1980, trebuie subliniat încă o dată că mulţi dintre cei care au avut atitudini critice faţă de regimul lui Ceauşescu s-au pierdut fără urmă în închisori sau spitale psihiatrice35. Lipsiţi de mijloacele de a se face auziţi în Occident pentru a fi protejaţi sau pur şi simplu neînţelegând importanţa vizibilităţii externe, au dispărut înainte ca să le fie recunoscut curajul de a spune nu măsurilor arbitrare ale dictaturii. Dintre cei care au fost preluaţi de diverse organizaţii din Occident, supravieţuind cu bine experienţei disidenţei, unii au rămas autorii unui singur act disident. Alţii au reuşit prin talentul şi tenacitatea lor să fie continuu prezenţi la posturile străine cu texte critice şi după prima ieşire publică, construindu-şi în timp notorietatea ca disidenţi. În sfârşit, foarte puţini au reuşit să coaguleze în jurul lor un grup, transformând disidenţa solitară în protest colectiv. Analiza de faţă se va referi în special la aceştia.
Dintre cei care s-au impus de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp ca disidenţi consecvenţi ai dictaturii ceauşiste, chiar în perioade în care foarte puţini îndrăzneau să critice regimul, se cuvin menţionaţi: Mihai Botez, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Dan Petrescu şi Mircea Dinescu. Mihai Botez este cel care, încă din 1977, a încercat împreună cu Vlad Georgescu să înfiinţeze, după modelul polonez, o universitate clandestină în Bucureşti36. Deşi
32 Vezi Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, Universal Dalsi, 1998.
33 Trebuie menţionat că, la 16 februarie 1987, un grup relativ numeros de studenţi ieşeni a manifestat împotriva frigului şi a întreruperilor în alimentarea cu energie electrică şi apă potabilă a căminelor studenţeşti. Tereza Culianu-Petrescu îşi aminteşte că protestatarii scandau: „Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm!” (comunicare verbală, noiembrie 2006). Vezi şi Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Bucureşti, Editura Niculescu, 1997, p. 360.
34 Un gest semnificativ de asociere cu disidenţii din alte ţări a venit de la câţiva foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc: Corneliu Coposu, Nicolae Carandino şi Ion Puiu. În octombrie 1986, ei s-au solidarizat cu disidenţii maghiari, polonezi, cehi şi slovaci, care formulaseră o scrisoare comună pentru aniversarea Revoluţiei maghiare din 1956. Cei trei şi-au exprimat „admiraţia pentru ungurii care au luptat atât de eroic pentru libertatea lor în urmă cu treizeci de ani”. Vezi Vladimir Socor, Three Romanians Reported to Have Endorsed Joint Dissident Statement, în „Romanian Situation Report”, nr. 6, noiembrie 1986, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 18, File Opposition 1987. Mesajul lor a fost făcut public în Occident de către Ion Raţiu la o conferinţă de presă organizată la 22 octombrie 1986 la Londra. Pe atunci, Raţiu era liderul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, al cărei scop, printre altele, era şi sprijinirea disidenţilor din România.
35 Trebuie subliniat faptul că proteste împotriva regimului au existat continuu, dar mulţi dintre autorii lor au rămas necunoscuţi datorită faptului că şi-au organizat extrem de naiv acţiunile şi nu au ştiut cum să se facă auziţi în Occident, drept care autorităţile i-au putut fie interna în spitale psihiatrice, fie trimite în închisoare. Radu Filipescu, care a fost închis între 1983 şi 1986, a întâlnit multe asemenea cazuri. Vezi Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, EdituraUniversal Dalsi, 1998, pp. 106-144.
36 Vlad Georgescu, unul dintre cei mai cunoscuţi foşti directori ai secţiei române a Europei Libere, a fost arestat cu o zi înaintea lui Paul Goma, pe motiv că întreţinea legături cu ambasadorul Statelor Unite. Cu această ocazie, Ceauşescu s-a înfuriat serios pe Securitate pentru că nu a reuşit să-l împiedice să-şi depună la ambasadă dosarul pentru o bursă la Woodrow Wilson Center din Washington. „De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultima speţă şi eu le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întârziere, după ce a depus documentele, cu întârziere (sic!), la
constant urmărit şi hărţuit de Securitate din acel moment, el s-a impus ca un critic constant al regimului. Scrisorile sale către Vlad Georgescu, devenit directorul secţiei în limba română a Europei Libere, constituie un corpus important de analize ale societăţii comuniste, făcute dintr-o perspectivă ce aminteşte de revizioniştii marxişti din Europa Centrală37. Dorin Tudoran a fost, după momentul Goma, primul scriitor român care a decis, în 1982, să facă publică atitudinea sa critică faţă de regimul comunist, evoluând rapid de la o critică limitată la domeniul literar la un atac la adresa sistemului însuşi. Împins de autorităţi să emigreze în 1985, el a fost unul dintre extrem de activii susţinători din emigraţie ai disidenţilor din ţară prin intermediul postului Vocea Americii. Ulterior, la sfârşitul anilor 1980, alături de Vladimir Tismăneanu, a contribuit la publicarea primei (şi singurei) reviste dedicate culturii alternative din România comunistă, „Agora”38. Radu Filipescu reprezintă prin curajul său un caz aparte: el este cel care, în 1983, a tipărit şi a împărţit prin Bucureşti zeci de mii de manifeste chemând la grevă generală. O asemenea faptă a fost încadrată de justiţia comunistă la infracţiunea de propagandă împotriva ordinii socialiste, conform articolului 166, paragraful 2 din Codul Penal, şi „răsplătită” cu 10 ani de închisoare. Eliberat după trei ani în urma intervenţiilor internaţionale, a făcut ulterior foarte multe pentru protejarea deţinuţilor politici întâlniţi în închisoare prin popularizarea lor în Occident. Mai mult, în ciuda detenţiei, şi-a reluat activitatea disidentă, continuând cu încăpăţânare să creadă că românii au nevoie numai de o scânteie pentru a se revolta. Revoluţia din 1989 i-a dat dreptate39. Doina Cornea a fost una dintre personalităţile disidente cu activitate de lungă durată, începută încă din 1982, cu o primă scrisoare trimisă la Europa Liberă. Preocupată la început doar de declinul educaţiei sub comunism, critica ei, inspirată de morala creştină şi tradiţiile intelectuale interbelice, s-a radicalizat după greva muncitorilor de la Braşov din 1987. Până la căderea regimului, a fost una dintre vocile critice cele mai radicale, autoare a unui text ce propunea un amplu program de reforme, capabilă să atragă solidaritatea altora în critica pe care a lansat-o faţă de aberantul program de sistematizare40. Şi activitatea disidentă a lui Gabriel Andreescu, legată în principal de monitorizarea cazurilor de violare a drepturilor omului, a luat un curs nou după greva de la Braşov, în urma căreia a fost arestat pentru prima oară. Din acel moment, a devenit un autor important de texte critice la adresa regimului şi unul dintre disidenţii români cei mai cunoscuţi în afara ţării, invitat
ambasada americană. De ce trebuia să staţi să depună documentele. Avem din acest punct de vedere nişte carenţe foarte serioase în activitatea organelor de securitate”. Vezi stenograma şedintei CPEx din 30 martie 1977, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, f. 2. Faptul că era cunoscut de americani, l-a salvat pe Vlad Georgescu, care a fost în final eliberat şi lăsat să plece în Statele Unite.
37 Mihai Botez a beneficiat şi de susţinerea soţiei sale, Mariana Celac, cea care a trimis în străinătate planurile de sistematizare a Bucureştiului pentru a sensibiliza opinia publică occidentală în legătură cu distrugerea patrimoniului istoric şi cultural. O scurtă biografie a lui Mihai Botez se poate găsi în cartea sa Intelectualii din Europa de Est, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, pp. 8-10. De asemenea, scrisorile trimise prietenului său Vlad Georgescu şi citite la Radio Europa Liberă au fost publicate recent. Vezi Scrisori către Vlad Georgescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. Texte ale sale au fost publicate înainte de 1989 şi în străinătate. Vezi Mihai Botez, L’Eurocommunisme vu de loin, în „L’Alternative”, nr. 3, pp, 17-18. Vezi şi scrisorile lui deschise către CC al PCR în OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 5, File Dissidents: Mihai Botez.
38 Activitatea disidentă a lui Dorin Tudoran se poate reconstitui în bună măsură din volumul său Kakistocraţia, Chişinău, Editura Arc, 1998. În plus, merită o menţiune specială textul său Frig sau frică? Asupra condiţiei intelectualului român de astăzi, publicat iniţial în „L’Alternative”, nr. 29, septembrie-octombrie 1984, şi nr. 30, noiembrie-decembrie 1984, care reprezintă o excelentă analiză a cauzelor pentru care au existat atât de puţini intelectuali disidenţi în România. Vezi şi Kakistocraţia, pp. 31-76. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 9, File Dissidents: Dorin Tudoran.
39 Activitatea lui Radu Filipescu este descrisă pe larg în Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Deşi povestea pare foarte romanţată, Filipescu a confirmat că, dincolo de tonul cărţii, faptele sunt autentice. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 8, File Dissidents: Radu Filipescu.
40 Doina Cornea a fost unul dintre disidenţii români cei mai mediatizaţi, textele ei fiind publicate în „La Nouvelle Alternative”, „L’Autre Europe”, „Le Monde”. De asemenea, ea apare şi în filmul din 1988 al jurnalistului belgian Jose Dubié, intitulat „Dezastrul roşu”, care a fost difuzat de aproape toate televiziunile din Vest, producând un val de simpatie fără precedent pentru România datorită imaginilor atât de neobişnuite pentru occidentali, pe care numai cei mai bătrâni le puteau asocia cu experienţa războiului. A se vedea antologia textelor trimise de Doina Cornea la Radio Europa Liberă în Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Pentru comentarii privind impactul Doinei Cornea ca figură disidentă, transmise de Radio Europa Liberă, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Doina Cornea.
constant la conferinţe alături de alţi intelectuali critici din Europa comunistă, dar împiedicat mereu să participe la asemenea evenimente41. Dan Petrescu a ieşit public pentru prima dată la începutul lui 1988, dar în cei doi ani până la căderea comunismului a devenit poate criticul cel mai prolific şi cel mai subtil al regimului Ceauşescu. Pe lângă numeroase analize scurte asupra sistemului comunist şi mecanismelor sale de control, el este coautorul, împreună cu Liviu Cangeopol, al unei radiografii excepţionale a României din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Textul respectiv, un dialog de lungimea unei cărţi, a reprezentat la vremea respectivă cea mai radicală critică a comunismului românesc, care cerea schimbarea sistemului comunist însuşi. Bazat pe informaţii directe şi exemple luate din viaţa cotidiană, volumul respectiv rămâne şi astăzi o sursă valoroasă pentru studiul comunismului. În plus, merită menţionat faptul că Dan Petrescu şi Doina Cornea sunt co-semnatarii unei scrisori colective, care cerea ca la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 Ceauşescu să nu mai fie reales42. O altă solidaritate notabilă s-a creat în jurul poetului Mircea Dinescu, care s-a remarcat ca disident la sfârşitul lui 1988, începând cu o critică limitată la probleme specifice culturii pentru a se radicaliza spre sfârşitul anului următor43. Ieşirea lui în disidenţă este importantă şi pentru că a coincis cu momentul în care numărul intelectualilor critici a crescut brusc. Mai mult, el a fost cel care a atras pentru prima dată solidaritatea de breaslă a altor colegi. În această ultima perioadă, imediat premergătoare colapsului sistemului, au apărut câteva încercări de formulare a unor proteste colective, unele interceptate şi anihilate de Securitate44, altele duse până la capăt în forme mai radicale, precum scrisoarea împotriva realegerii lui Ceauşescu, menţionată mai sus, sau scrisoarea „celor şapte” care s-au solidarizat cu Dinescu. În sfârşit, a existat şi o scrisoare a „celor optsprezece”, difuzată chiar în decembrie 1989, pe cînd Timişoara se revolta deja împotriva dictaturii lui Ceauşescu45.

Sunt şi (foşti?) pesedişti inteligenţi (I)

Urmează prima parte a unui interviu acordat “Academiei Caţavencu” de Vasile Dâncu în iulie 2008.

Reporter: Care-i legătura dintre Mamaia, unde a avut loc recenta reuniune a liderilor PSD, şi Bunicuţa, liderul etern al PSD?
Vasile Dâncu: Vreţi să spuneţi Mamaia cu Tataia? Nea Nelu e folosit ca paravan. Băieţii reformişti din triunghiul Vrancea-Constanţa-Teleorman au căutat să-l motiveze pentru ca să participle la joc. Dacă pierdem cumva meciul la toamnă (este vorba de alegerile parlamentare din 2008 –n.m.), el va fi următorul schimbat. Este foarte periculos pentru ei cu ideile săraco-cinstite. Nu a fost entuziast la ideea de a rade nişte prieteni, nu vorbesc de Cluj. Dar a acceptat, pentru că e bine să te pui în fruntea maselor şi în capul meselor.
Rep.: S-a ales locul ca să se ştie cine-i tare în partid?
V.D.: La Mamaia s-a tranşat între muşchi şi creier. Am stabilit că, pentru perioada de vară, muşchii sunt buni de etalat pe plaja de la Mamaia. O să vină toamna, începe şcoala şi o să ne dăm seama că este greu de extras radicali doar cu forţa bicepşilor.
Rep.: Vă simţiţi exclus din partid după incidentul “Mamaia”?
V.D.: Nu mă simt foarte inclus.
Rep.: Sper că nu sunteţi fraier să ieşiţi din PSD când se anunţă o toamnă rodnică pentru partid.
V.D.: Nu sunt prea descurcăreţ de felul meu. Şi la cămin îmi pierdeam mereu cartela de masă, dar mă salvau fetele milostive.
Rep.: Ce are Iliescu cu Clujul şi ce are Clujul cu Iliescu?
V.D.: Ion Iliescu a obţinut la Cluj-Napoca 13%, cel mai tare rezultat. S-a lansat în politica democratică prin candidatura în oraşul Huedin şi probabil este supărat pe noi că l-am lansat într-un sistem care a întinat idealurile sfinte ale socialismului. La 7 martie 1965, l-am votat pentru Marea Adunare Naţională din partea Frontului Democrat Popular. Ne cerem scuze pentru voturile date în circumscripţia nr. 11 Huedin, am fi lipsit de la vot, dar erau nişte tipi cu Kalaşnikov-ul care ne îndemnau cu duioşie să ne exercităm dreptul la vot, câştigat cu mari sacrificii.
(Va urma)

Cum se cheltuieşte neortodox bugetul

Oastea cu grade a Domnului ne costă două milioane de euro pe an

Ca în orice stat medieval care se respectă, în România nimic nu se face fără ajutorul Celui-de-Sus. Prin mijlocirea preoţilor, evident, credincioşii soldaţi ai Domnului. Atât de credincioşi şi de utili, încât au fost înţesate cu ei ministerele Apărării şi Internelor, serviciile Român de Informaţii, de Informaţii Externe şi de Telecomunicaţii Speciale, dar şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor. In medie, fiecare dintre aceşti preoţi primeşte drept salariu cam 1.000 de euro, adică o leafă – plătită tot de la buget – cam de cinci ori mai mare decât a unui preot “civil”. Anual, aceşti super-popi ne costă cam două milioane de euro (sumă la nivelul anului 2008, n.m.). Desigur, un preţ prea mic pentru contactul cu divinitatea. Sau nu?

Lege pentru “satisfacerea cerinţelor spiritual-religioase ale militarilor”

Prin Ordonanţa 106/2000 şi Legea 195/200, Ministerul Apărării şi Ministerul Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor au fost înrolate în armata Domnului, cel mai straşnic general conducător de oşti. Bunăstarea sufletească şi religioasă a angajaţilor acestei instituţii intra din acel moment în grija ostaşilor Domnului, preoţi militari, care au devenit responsabili cu “satisfacerea cerinţelor spiritual-religioase ale militarilor”. Preoţii militari urmau să “contribuie, prin mijloace specifice şi în limitele misiunii pastorale pe care o au, la cultivarea virtuţilor ostăşeşti , la formarea răspunderii civice şi a sentimentelor patriotice în rândul militarilor”. Avantaje? Oho, păi, destule. Gândiţi-vă numai la băieţii noştri care au plecat în Irak şi Afganistan. Păi, una e să ţi se pună arma în braţe şi să fii trimis în teatrul de operaţiuni cu un şut în cur şi tradiţionalul “Pe ei, pe mama lor!”, şi cu totul alta e să pleci la luptă cu arma sfinţită de taica popă şi cu Dumnezeu de partea ta. Sau gândiţi-vă la poliţişti, jandarmi ori gardienii din penitenciare. O fi bătaia ruptă din Rai, da’ până la urmă şi bastonul alunecă mai voios pe spatele amărâţilor când e sfinţit de preotul militar din dotarea instituţiei. Dezavantaje? Ne-a ferit Dumnezeu de aşa ceva! Poate doar financiare, pentru noi, ceilalţi, mai neduşi la biserică, dar plătitori de taxe şi impozite.

Armata Domnului e profesionistă

Ministerul cu cele mai mari nevoi religioase este cel al Apărării. La acest minister, un batalion divin, ce numără 78 de slujitori ai Domnului, este gata oricând să intervină cu rugăciunile şi crucile din dotare pentru a stinge focul păcatului, stârnit de Ucigă-l Toaca în sufletele oştenilor români. Câţiva dintre aceşti preoţi au fost trimişi în Irak şi Afganistan pentru a însoţi trupele româneşti detaşate în aceste teatre de operaţiuni. C-aşa e ministerul ăsta, dacă nu le-a dat blindate amărâţilor trimişi să lupte în izmene, măcar le-a dat popi, care să se roage pentru ei: “Doamne ajută să nu calce nici astăzi TAB-urile alea cu podeaua neblindată peste vreo mină artizanală de-a necredincioşilor!”. Din păcate, nici rugăciunile astea nu mai sunt ce-au fost odată. Până acum (iulie 2008-n.m.), au murit patru soldaţi români (între timp numărul a crescut, n.m.), semn că Dumnezeul nostru nu prea joacă cu tupeu în deplasare la necredincioşi. Revenim la oile noastre rătăcite şi vă spunem că Legea preoţilor militari spune că aceştia sunt asimilaţi ofiţerilor. Astfel, preoţii angajaţi în instituţiile specificate de legea 195 pot fi asimilaţi gradelor de maior, locotenent-colonel, colonel şi general de brigadă.

La Apărare, popa cel mare este general de brigadă

Părintele Constantin Ţanu este generalul detaşamentelor de elită de preoţi ai Ministerului Apărării. El este şeful secţiei religioase a ministerului, având funcţia de inspector general, asimilată gradului de general de brigadă, şi struneşte 77 de mânji nărăvaşi în straie de preoţi, gata oricând să muşte din duşmanul credinţei religioase a oştenilor români. Rugăciunile părintelui Ţanu sunt, însă, cele mai scumpe. Conform declaraţiei de avere de pe site-ul ministerului, părintele câştigă, doar din soldă, 4.500 de lei noi pe lună. La această sumă se adaugă 527 de lei, norma de hrană pentru ofiţeri, dar şi alte sporuri – precum cel de radioactivitate -, întrucât părintele Ţanu îşi desfăşoară activitatea la Ministerul Apărării, a cărui clădire este înţesată de antene folosite la captarea bunăvoinţei divine. Dacă vrem rugăciuni ceva mai ieftine, ne putem mulţumi cu cele ale unui maior din subordinea generalului de brigadă Ţanu. Un preot asimilat gradului de maior ajunge lejer la un salariu de 3.000 RON pe lună, compus din solda de 2.400 RON şi norma de hrană pentru ofiţeri. Una peste alta, se câştigă bine din propăvăduirea credinţei creştine printre oiţele rătăcite din ministerul Apărării.

De ce e bătaia ruptă din Rai la Jandarmerie

Sufletele tuturor poliţiştilor şi jandarmilor din ţara asta nu sunt păzite decât de 22 de preoţi militari. Puţini, dar buni, zicem noi. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt asimilaţi gradului de lent-colonel. Cel ce îi mână în luptă pe atleţii Domnului de la Ministerul de Interne este părintele Nicolae Constantin, şeful secţiei religioase a ministerului. În anul fiscal 2006-2007, părintele Constantin a câştigat lunar 5.800 RON. Scump al dra …, ptiu, Doamne, iartă-ne, că era să ne ducă în păcat cel nesfinţit. Deci ce voiam să spunem? A, da. Scump rău kilu’ de rugăciuni, d-alea bune, de şef de secţie religioasă de la Interne, dar, sincer, preferăm să plătim impozite mai mari ca să luăm în gură un bocanc de jandarm din ăla sfinţit decât unul din ăla obişnuit, plin de păcate. Nici mânjii parintelui Nicolae nu o duc mai prost pe partea materială. Dimpotrivă, ei sunt chiar mai bine plătiţi decât cei de la Armată. Având în vedere că cei mai mulţi dintre ei sunt lent-colonei,salariile ajung lejer la mia de euroi pe lună.

Popii din Penitenciare se află în gratiile financiare ale Domnului

Nu putem trece mai departe fără să spunem ceva şi despre preoţii militari din penitenciarele româneşti. Cei 42 de preoţi, câte unul în fiecare penitenciar, sunt cei mai greu încercaţi în lupta lor de mare angajament pentru aducerea pe calea cea bună a berbecilor Domnului rătăciţi în celulele din puşcării. Primul semn de victorie este chiar faptul că ovinele cu pricina găsesc, după eliberare, mult mai uşor drumul de întoarcere la puşcărie. Un preot de penitenciar câştigă pe lună între 2.700 şi 3.500 RON, cei mai mulţi dintre ei fiind asimilaţi gradului de colonel, conform Legii 195/2000. Salariul lor este compus din coeficient de grad, coefficient de funcţie, spor de vechime şi spor de pericol. În acest caz, pericolul se defineşte ca fiind riscul ca un deţinut să-i tragă o cruce în cap unui preot, pentru că Dumnezeu nu i-a ascultat rugile de eliberare înainte de termen. De asemenea, preoţii din penitenciare primesc lunar şi norma de hrană de 400 RON. Ocazional, ei pot primi stimulente în bani şi sporuri de 50% din salariu pentru fapte deosebite. Concluzia: chiar dacă nu avem bani pentru înzestrarea armatei, avem bani pentru cei care veghează ca militarii să treacă într-o lume mai bună şi mai dreaptă cu sufletul împăcat.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.27/2008

Nu merităm ca “ei” să fie să fie imaginea noastră ca ţară (IV)

Privind temele politicii europene actuale, realizăm că noi, românaşii, am pornit din republica Anei Pauker şi Gheorghiu-Dej (care băga spaima în burgheji) şi am ajuns, trecând prin democraţia originală a lui Ilici Iliescu, spaima europenilor. Eram recent prin oraşul ‘european’ Dorohoi si am zărit un grup ceva mai mare de oameni, care păreau să aştepte un autocar. Nu mi-ar fi atras atenţia, poate, dacă grupul nu era format majoritar din ţigani, iar unii dintre aceştia mâncau seminţe, scuipând cojile, evident, pe trotuar. Până la urmă a venit autocarul, destinaţia fiind Italia. M-am gândit atunci, cu groază, la curatele locuri ale Italiei civilizate ce urmau să fie pângărite de cojile seminţelor produse de ţiganii din România. Consecinţa: vor fi înjuraţi, din nou, toţi românii ca naţie.

Să prostim poporul, cu televizorul

La televizor, prin reclame, apar tot soiul de “adevăruri demonstrate ştiinţific”. Cum ar fi acela că “un kilogram de uraniu are tot atâta energie cât şase milioane de kilograme de cărbune”. Sau ceva similar. Ei bine, nu e chiar aşa. Adică nu e aşa deloc.Băieţii ştiu ei ceva, însă foarte vag. Că e o ceaţă cruntă prin minţile lor, nu ne miră, dar dacă ar fi să întrebi pe orice locuitor cât de cât educat al planetei (şi aici, cu mari rezerve, o să-i includem şi pe publicitari) care e cel mai cunoscut om de ştiinţă “ever”, ţi-ar răspunde într-o secundă: Einstein. Iar apoi, dacă ai continua cu întrebările, respectiv “Şi Einstein ăsta, el ce-a făcut?”, ţi s-ar răspunde: “Păi, ştie toată lumea: E=mc²!” Adică simplu: cantitatea de energie înmagazinată într-o masă “m” de materie este egală cu masa respectivă deînmulţit cu viteza luminii la pătrat. Hmm! Păi, cam câtă energie să fie într-un kil de uraniu? Răspuns: E = 1 kg x (3 x 10¹⁰ m/s)² = 9 x 10¹⁶ Jouli = 2,15 x 10¹³ calorii, adică taman energia extrasă din alimente necesară unui număr de zece miliarde de oameni într-o zi. Sau, dacă vreţi, e totuna cu 2,5 x 10¹⁰ kilowaţi-oră. Asta înseamnă consumul de electricitate al întregului Pământ pe timp de 14 ore! Dar toate cifrele astea sunt mai puţin importante, în ciuda mărimii lor. De fapt, ideea de bază e că celebra ecuaţie de mai sus se aplică, în egală măsură, şi celor şase milioane de kilograme de cărbune. Cu alte cuvinte, un kil de materie, indiferent din ce e făcută ea, conţine (sau reprezintă) tot atâta energie cât un oricare alt kil, din orice altă substanţă. Aşadar, şase milioane de kile de cărbune vor avea de şase milioane de ori mai multă energie decât un singur kil, fie el şi de uraniu. Ceea ce voiau publicitarii să spună, în realitate, dar le-au lipsit cuvintele, este că tehnologia nucleară ne permite să extragem, în prezent, mult mai multă energie din aceeaşi masă, comparativ cu centralele termice care ard cărbune. Astfel, astăzi extragem cam 2kW-h de energie dintr-un kilogram de cărbune. Deci şase milioane de kilograme de cărbune ne oferă 1,2 x 10¹⁰ kW-h. E drept, valoarea este de ordinul de mărime al cantităţii înmagazinate într-un kil de uraniu, însă nici măcar ăla nu este convertit complet în energie utilă în reactoarele nucleare. De fapt, mult mai puţin (un procent foarte mic) din masa de uraniu se transformă în energie.

Preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu” nr.26/2008

Analiza dictaturii comuniste (LXXVI)

Disidenţa în regimul comunist.
Consideraţii generale: disidenţă, rezistenţă, exil, cooptare
Cu toate acestea, este un termen care, în sensul precizat mai sus - de persoană care îşi exprimă public dezacordul cu regimul communist - a făcut carieră până în 1989, fiind preluat din jurnalism în mediile universitare şi politice. În România, definiţia aceasta este departe de a fi folosită consecvent. Datorită faptului că românii ce se încadrează în stricta accepţiune a termenului - disidenţii sunt cei care au criticat deschis, „în gura mare”, comunismul, asumându-şi toate riscurile care decurgeau de aici - au fost în număr foarte mic, definiţia a fost fost folosită după 1989 şi cu referire la persoane care nu şi-au făcut niciodată publice opiniile critice, dar care, spre deosebire de mulţi alţii, nici nu au ridicat osanale regimului. În cele ce urmează, disidenţa din România comunistă va fi analizată în sensul discutat mai sus şi unanim acceptat de către cei care au urmărit evoluţia blocului sovietic în anii 1970 şi 1980.
Totuşi, pentru a defini corect specificul contextului românesc în comparaţie cu alte foste ţări comuniste, trebuie precizat că, în afară de disidenţă, a existat şi o altă formă de respingere a cooptării. Mult mai bine reprezentată decât disidenţa, aceasta îi include pe cei care nici nu au criticat regimul, dar nici nu l-au susţinut deschis, şi este cunoscută în mediile intelectuale din România sub numele de „rezistenţă prin cultură”. În condiţiile în care disidenţii români au fost mult mai puţini decât în alte ţări, rezistenţii - toleraţi de regim, dar neînregimentaţi lui—au contribuit semnificativ alături de disidenţi la limitarea controlului ideologic al partidului. Deşi nu au fost persecutaţi de Securitate precum disidenţii şi nu se pot încadra în categoria victimelor comunismului, rezistenţii au fost, în general, urmăriţi de poliţia politică, marginalizaţi profesional şi împiedicaţi să aibă o carieră normală în condiţiile în care regimul răsplătea exclusiv mediocritatea obedientă partidului. În domeniile umaniste şi artistice, existenţa unei asemenea categorii de persoane, al căror scop nu era criticarea regimului, ci simpla supravieţuire onestă în cadrul profesiunii alese, a fost semnificativă şi pentru faptul că a contracarat amatorismul promovat intens de regim mai ales după înfiinţarea, în anul 1976, a festivalului „Cîntarea României”.
În sfârşit, trebuie menţionat cel de-al treilea tip de refuz al cooptării de către regim: emigrarea16. Desigur, nu toţi românii puteau să aleagă această cale în condiţiile în care orice călătorie într-o ţară necomunistă nu era accesibilă oricui. Unii şi-au riscat viaţa trecând fraudulos frontiera, alţii s-au folosit de o simplă ieşire dincolo de Cortina de Fier pentru a cere azil politic, iar alţii au făcut cerere, au aşteptat cu anii şi au plecat cu forme legale de emigrare. De fapt, dreptul la liberă circulaţie este menţionat şi în Actul Final de la Helsinki, iar mulţi dintre disidenţi l-au invocat direct, unii chiar folosindu-se de această menţiune pentru a putea emigra. Desigur, nu orice exil a fost unul politic: mulţi au plecat din motive economice, fără alt gând decât acela de a trăi mai bine, lucru perfect legitim la urma urmei. Dintre cei refugiaţi din motive politice, cei care „au ales libertatea” pentru că nu puteau trăi în constrângerile impuse de regimul comunist, un număr semnificativ de români au devenit foarte activi în emigraţie, contribuind decisiv la susţinerea disidenţei din ţară. După cum am subliniat, vizibilitatea disidenţilor în Occident era o condiţie absolut necesară pentru supravieţuirea acestora şi ea depindea direct de publicarea scrisorilor deschise, a protestelor şi a diverselor analize critice la adresa regimului sau de difuzarea lor la posturile de radio străine. În acest sens, spre exemplu, românii exilaţi care lucrau pentru posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au jucat un rol cheie. De asemenea, sensibilizarea organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, a mass-mediei şi a oamenilor politici occidentali, esenţiale pentru supravieţuirea oricărui disident, s-au realizat numai prin ajutorul românilor de peste graniţă, mai ales a celor din Franţa, Germania şi Statele Unite. Pe scurt, disidenţa internă nu ar fi fost posibilă fără susţinerea exilului.
Disidenţa nu a dus în mod direct la căderea comunismului. După cum am mai subliniat, miza disidenţilor nici nu a fost schimbarea regimurilor, pentru că acest lucru a părut de neconceput pentru multă vreme. Dar atunci când, la sfârşitul anilor 1980, conjunctura internaţională s-a schimbat odată
16 Sociologul american Albert O. Hirschman a evidenţiat faptul că, în cadrul oricărei organizaţii sau societăţi există trei forme posibile de răspuns faţă de conducerea politică: loialitatea, protestul şi abandonul. Vezi lucrarea sa devenită clasică Exit, Voice, and Loyalty. Responses to Decline in Firms, Organizations, and States, Cambridge, Harvard University Press, 1970.
cu abandonarea doctrinei Brejnev17, disidenţii din ţările Europei Centrale au constituit contraelita care a cerut schimbarea. Evident, schimbarea s-a produs inclusiv în România, chiar dacă regimul comunist a fost mult mai puţin contestat decât în celelalte ţări. Dar, în timp ce în Europa Centrală valul de entuziasm al primelor alegeri libere a adus la putere reprezentanţi ai fostelor mişcări disidente care au câştigat competiţia electorală cu reprezentanţii vechii puteri, în România puterea a rămas în mâinile celor din eşalonul secund al partidului, cei mai vizibili eroi ai revoluţiei din decembrie. Consecinţa pe termen lung este faptul că, în timp ce grupul de la Vişegrad şi-a orientat de la început întreaga politică în favoarea integrării europene, România a dus o politică ezitantă şi ambiguă, cu binecunoscutele consecinţe tragice asupra întregului proces de tranziţie spre o democraţie reală. România şi Bulgaria intră în Uniunea Europeană cu întîrziere faţă de ţările Europei Centrale, şi asta pentru că au fost mai puţin pregătite pentru acest pas. Această întîrziere se datorează şi faptului că în aceste ţări puţini au fost cei care şi-au făcut publice convingerile democratice înainte de 1989, criticând deschis comunismul în ciuda riscurilor pe care le aducea acest gest.
Disidenţa din România, 1977-1989
După 1975, ca reacţie la semnarea Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a luat naştere un nou val de contestare a comunismului în întreg blocul sovietic. În 1976, în Polonia, grevele muncitoreşti au dus la crearea Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor (KOR), transformat ulterior în Comitetul pentru Autopărare Socială (KSS-KOR), care au fost în bună măsură precursori ai sindicatului liber Solidaritatea. În fosta Cehoslovacie s-a constituit mişcarea pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cunoscută sub numele de Carta 77, după anul în care a fost lansată. În Ungaria, disidenţa democratică a devenit mai vizibilă prin presă şi publicaţiile (semi)clandestine18. Toate au fost mişcări protestatare care au supravieţuit într-o formă sau alta până la căderea comunismului datorită protecţiei internaţionale operante în cadrul de cooperare iniţiat la Helsinki, dar şi din cauza unei mai mari disponibilităţi a regimurilor respective pentru dialog social, cel puţin în anumite momente.
După cum s-a afirmat mai sus, în cazul României, numărul celor care au îndrăznit să critice public sau să conteste regimul comunist folosindu-se de noul context internaţional a fost mult mai mic. Mai mult, spre deosebire de celelalte ţări, nu a existat nici o mişcare colectivă care să poată activa continuu, ci au existat cu precădere disidenţi solitari, împiedicaţi să se organizeze într-o opoziţie mai coerentă. Pe scurt, absenţa unor mişcări protestatare similare celor din alte ţări menţionate mai sus este unul dintre aspectele care au făcut să se vorbească mult despre „pasivitatea românească”19. Opoziţia românilor faţă de regimul lui Nicolae Ceauşescu a fost descrisă în lucrările occidentale ca o sumă de acţiuni sporadice şi localizate, lipsite de coeziune şi fără impact asupra
17 Pentru o relatare succintă a modului în care s-au derulat evenimentele ce au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, vezi Daniel Chirot, What Happened in Eastern Europe in 1989? în Vladimir Tismăneanu (coord.), The Revolutions of 1989, London, Routledge, 1999, pp. 19-50.
18 Cea mai bună monografie despre Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (KOR) este Jan Jozef Lipski, KOR. A History of the Workers’ Defence Committee in Poland, 1976-1981, Berkeley, University of California Press, 1985. Bibliografia referitoare la Solidaritate este copleşitoare; câteva dintre cele mai citate lucrări sînt: Timothy Garton Ash, The Polish Revolution. Solidarity, London, Granta Books, 1991; Michael H. Bernhard, The Origins of Democratization in Poland. Workers, Intellectuals, and Oppositional Politics, 1976-1980, New York, Columbia University Press, 1993; David Ost, Solidarity and the Politics of Antipolitics. Opposition and Reform in Poland since 1968, Philadelphia, Temple University Press, 1990, Alain Touraine et al., Solidarity. The Analysis of a Social Movement. Poland 1980-1981, Cambridge, Cambridge University Press, 1983. Din literatura referitoare la formarea Cartei 77, cea mai amănunţită este Gordon H. Skilling, Charter 77 and Human Rights in Czechoslovakia, London, George Allen & Unwin, 1981. Pentru o analiză pertinentă a grupurilor de opoziţie din Ungaria, vezi Rudolf Tökes, Hungary’s Negotiated Revolution. Economic Reform, Social Change, and Political Succesion, 1957-1990, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, pp. 167-210.
19 Acesta este şi motivul pentru care, cu excepţia unor capitole din volume dedicate formelor de disidenţă din întreaga regiune sau a unor referiri în lucrări bazate pe abordări comparative, nu există în lumea anglo-saxonă nici o analiză occidentală dedicată disidenţei din România publicată înainte de 1989. Dintre studiile referitoare la disidenţa românească merită menţionat capitolul scris de Vlad Georgescu într-o perioadă în care România încă era comparată cu alte ţări din blocul sovietic. Vezi Jane Leftwich Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger Publishers, 1983.
restului societăţii20, evaluare care rămâne valabilă chiar şi din perspectiva cuiva care a trecut prin această perioadă de pe poziţia unui participant la evenimente sau a celui care priveşte înapoi de pe poziţia cercetătorului care are la dispoziţie „arhivele disidenţei”.
Analiza de faţă nu îşi propune să întocmească o listă exhaustivă a tuturor celor care au criticat public regimul Ceauşescu. O asemenea întreprindere necesită o cercetare de durată. Dacă până în 1989 nu se putea scrie despre acest subiect decât în Occident, după 1989, arhivele româneşti care acoperă această perioadă au rămas cvasi-inaccesibile, prin urmare sursele primare s-au îmbogăţit deocamdată foarte puţin. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de faptul că evaluările făcute în Occident cu privire la protestele parvenite din România au fost tributare capacităţii acestora de a se face vizibile în exterior, ceea ce înseamnă că multe dintre ele au rămas necunoscute din cauza izolării României comparativ cu alte ţări comuniste. Şansa opozanţilor români de a fi mediatizaţi în Occident era mult mai redusă decât a celor central-europeni; în perioada despre care vorbim nu mai existau corespondenţi de presă în România, numărul ziariştilor occidentali care reuşeau să viziteze ţara era incomparabil mai mic decât în cazul celorlalte state comuniste europene. Mai mult, spre deosebire de central-europeni sau de ruşi, românii nu aveau o editură în străinătate care să publice şi să popularizeze ceea ce nu se putea publica acasă, fiind vizibili numai în anumite reviste ale exilului sau în cele specializate în problemele Estului şi numai cu intermitenţe în presă. Astfel, vizibilitatea lor dincolo de Cortina de Fier depindea aproape exclusiv de legăturile personale sau ocazionale cu străinătatea şi de accesul lor la posturi de radio, precum Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC. Acestea fiind spuse, trebuie totuşi subliniat că, deşi fragmentar reconstruită, contestarea regimului comunist din România rămâne în istoria recentă un act esenţial pentru faptul de a fi contribuit la fisurarea monopolului discursiv al regimului prin discursul critic alternativ pe care l-a produs.
Cronologic, primul protest românesc post-Helsinki a fost aşa-numita mişcare Goma, botezată astfel după numele iniţiatorului şi principalului său promotor, scriitorul Paul Goma21. Mişcarea Goma, după cum a fost denumită de jurnaliştii occidentali, ar fi putut reprezenta o intrare a disidenţei din România în sincronism cu mişcările pentru apărarea drepturilor omului care se înfiripau în Europa Centrală. Din păcate, nu a fost decât o încercare ratată de a constitui ceva similar Cartei 7722. Documentul principal al acestei mişcări a fost o scrisoare deschisă adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare, parte a întrunirilor din cadrul de cooperare internaţională deschis la Helsinki,
20 În acest sens, trebuie menţionat că opozanţii din România au fost mult mai mediatizaţi în Franţa, unde exista un grup din emigraţie extrem de activ în acest sens. Membri ai acestui grup au creat în 1977, împreună cu tineri istorici şi sociologi francezi, Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, transformat în 1980 în Liga pentru apărarea drepturilor omului în România de la Paris. Reviste dedicate Estului, precum „L’Alternative” (între 1979 şi 1985); La „Nouvelle Alternative” (între 1986 şi 1989); „L’Autre Europe” (între 1985 şi 1989), au publicat în paginile lor numeroase texte critice la adresa regimului de la Bucureşti primite din ţară, precum şi analize pătrunzătoare ale politicilor aberante ale liderului român. Trebuie menţionat în mod deosebit numărul special din „L’Alternative”, intitulat „Roumanie. Crise et répression, 1977-1982”, ianuarie 1983. În plus, reviste ca „Les Temps Modernes”, „Politique internationale” sau „L’Esprit” au inclus deseori comentarii despre situaţia generală din România şi despre persecuţiile împotriva opozanţilor regimului. Articole pe aceste teme au apărut şi în presă, mai ales în „Le Monde”, „Libération” şi „Le Figaro”.
21 Paul Goma este singurul semnatar al unei scrisori de solidarizare cu Carta 77, trimisă către Pavel Kohout, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori cehi în momentul respectiv. Merită menţionat un fragment din scrisoare: „Trăim, supravieţuim în acelaşi lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova) - scria Goma. Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; polonezii un ’56, un ’71 şi un ...mereu; germanii de est au avut Berlinul şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii) voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească - la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi [...].Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii - peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare”. Textele lui Goma şi ale mişcării Goma au fost publicate în Franţa în diverse reviste: „Les Temps Modernes”, iulie 1977; „Roumanie. Crise et repression”, op.cit., sau în volume separate: Le Dossier Paul Goma. L’écrivain face au socialisme du silence, prezentat de Virgil Tănase, Paris, Édition Albatros, 1977.
22 Modul în care această mişcare a debutat, a evoluat şi s-a stins după întemniţarea iniţiatorului ei este descris, dintr-un punct de vedere personal, dar echilibrat, în Paul Goma, Le tremblement des hommes, Paris, Édition Seuil, 1977. Pentru ediţia română, vezi Culoarea curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura Multiprint, 1993.
care avea loc la Belgrad23. Iniţial semnată doar de opt persoane, dintre care două erau soţii Goma, scrisoarea a stârnit interesul românilor tot mai nemulţumiţi de regimul Ceauşescu. În decurs de două luni şi ceva, din februarie - când ştirea lansării acestei Carte româneşti a ajuns prin diverse canale în Occident şi a fost intens mediatizată de diverse posturi de radio, în special de Europa Liberă - şi până la sfîrşitul lui martie - moment după care Goma este arestat - au fost adunate peste 200 de semnături de susţinere. Acest număr este aproximativ acelaşi cu cel al semnatarilor iniţiali ai Cartei 77. Spre deosebire de modelul ei, care, deşi sinuos, şi-a continuat activitatea în Cehoslovacia până la căderea regimului, mişcarea Goma nu a supravieţuit în condiţiile în care iniţiatorul ei a fost trimis în închisoare, apoi supravegheat la domiciliu, pentru a sfârşi în exil forţat. Din păcate, prea puţine figuri publice şi respectate, capabile să constituie un exemplu pentru ceilalţi, i s-au alăturat24. Cooptarea de către regim a unei părţi a intelectualităţii explică acest lucru numai parţial; multe se datorează rivalităţilor de breaslă şi animozităţilor reciproce dintre promotorul mişcării şi „confraţii” săi, care într-o bună măsură continuă şi astăzi25. În sfârşit Securitatea, acţionând la „indicaţiile lui Ceauşescu”, a jucat un rol decisiv.
Ceauşescu a reacţionat extrem de violent la ştirea apariţiei acestui protest, mai ales că Goma i s-a adresat direct pentru a-l invita să semneze împreună Carta 77, motivând că în România existau doar doi oameni care nu se temeau de Securitate: secretarul general al PCR şi el însuşi26. În arhive există două stenograme revelatoare cu privire la poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de drepturile omului şi de mişcarea Goma: „Legat de securitatea europeană, mă gândesc să luăm o poziţie ceva mai fermă faţă de toate aceste acţiuni ale unor cercuri reacţionare, ale unor agenţii de presă, care încearcă să abată preocupările de la securitatea europeană la probleme minore, pe probleme de sprijinire chiar a unor elemente recţionare, să reactiveze o serie de agenturi străine. (…) Sigur, nu ştiu dacă încercarea care (sic!) o fac unii de a lega România de Cehoslovacia sînt numai din aceştia sau sunt şi din partea altor «agenturi». Până şi România care este considerată mai liberală este pusă în discuţie. Cred că activizarea acestor cercuri este mai complexă. Aşa observ eu. (…) Cred că în acest sens trebuie să respingem şi să luăm poziţie asupra acelor cercuri care activează organizaţiile fasciste, teroriste, pentru că realmente aşa este. La noi l-au găsit pe Paul Goma, care este un derbedeu, a stat şi în închisoare. Trebuie să luăm atitudine mai fermă şi faţă de corespondenţii străini. Trebuie să-i
23 Iată câteva fragmente din scrisoare, care ilustrează că, atât Carta cât şi mişcarea Goma, au plecat de la aceeaşi idee a respectării drepturilor garantate de constituţiile comuniste şi întărite de Acordul de la Helsinki: „Drepturile garantate prin legile interne şi tratatele internaţionale semnate de către guvernele statelor totalitare, precum articolul din Constituţia RSR care se referă la drepturile civile (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la educaţie (art. 21); la liberă asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor şi demonstraţiilor (art. 28); libertatea de gândire (art. 30); inviolabilitatea persoanei (art. 31); şi a reşedinţei personale (art. 32); secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice (art. 33), nu sunt respectate. În acelaşi timp, dreptul la libera circulaţie a persoanelor, ideilor, informaţiei nu este respectat, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie. (...) De asemenea, considerăm că nu se poate accepta extinderea principiilor neamestecului în treburile interne la sfera drepturilor civice fundamentale”. Textul integral a fost publicat în Goma, Culoarea Curcubeului '77, pp. 70-72.
24 Alături de Goma au mai semnat acest protest doar alţi doi intelectuali cunoscuţi: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Negoiţescu a sprijinit public mişcarea iniţiată de Goma printr-o scrisoare adresată acestuia, care s-a citit şi la Radio Europa Liberă. El pleda pentru limitarea mişcării la revendicarea libertăţii de exprimare, un scop mai bine precizat decât respectarea drepturilor omului în general şi, de aceea, mai probabil de a fi obţinut, considera el. Vezi Ion Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză. Texte politice, Cluj, Dacia, 1990. Ulterior, Negoiţescu a fost şantajat cu un proces de homosexualitate şi a fost nevoit să renunţe la poziţia anterioară scriind un articol care lăuda politica culturală a regimului în „România literară”. Vezi scrisoarea lui Ion Vianu adresată lui Goma în Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, Editura Litera, 1994. Deşi decisese deja să părăsească definitiv România, Vianu i se alătură lui Goma văzând că nimeni altcineva dintre scriitorii cunoscuţi nu o face, gest care l-a costat postul de la Facultatea de Medicină.
25 A se vedea în acest sens cele trei volume ale jurnalului lui Paul Goma şi reacţiile stîrnite de acestea; Paul Goma, Jurnal, Bucureşti, Editura Nemira, 1997.
26 În cazul în care Ceauşescu ar semna Carta pentru drepturile omului a cehilor şi slovacilor, el s-ar dovedi, argumenta Goma, consecvent cu atitudinea sa din 1968, când a condamnat invazia din Cehoslovacia, oferind exemplu românilor, care în acest fel nu se vor mai teme să se alăture celor ce cereau respectarea drepturilor omului în ţările comuniste. Ca urmare a difuzării acestor scrisori, Ceauşescu a condamnat public virulent „trădătorii de neam”. Vezi Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la Consfătuirea pe ţară a unităţilor de control ale oamenilor muncii - 17 februarie 1977, Bucureşti, Editura Politică, 1977.
poftim să facă bine să-şi vadă de treabă. (…) Noi ar trebui să fim puţin mai ofensivi în această direcţie. Presa noastră nu este destul de activă în privinţa aceasta. Nu este vorba să apărăm măsurile din Cehoslovacia, pentru că au alt caracter, dar nici nu trebuie să admitem ca la adăpostul acesta să se reactiveze cercurile fasciste, reacţionare”27.

În comuna “europeană” Havîrna, religia este opiumul “boborului”

Moldova pare regiunea unde spălarea creierelor de către bolşevici a avut efectul cel mai profund. În această regiune istorică nu a avut loc nici un fel de revoluţie în 1989, dacă înţelegem prin “revoluţie” mişcarea de revoltă a maselor nemulţumite de dictatura comunistă. Dacă era după indivizii de pe aici, am avea în continuare pâine cu raţia şi l-am vedea la televizor, în cele două ore de program, pe cizmarul analfabet debitând tot soiul de elucubraţii. Prin jertfa eroilor Timişoarei, cei care nu pot fi bănuiţi de “lovituri de stat”, şi “boborul” Moldovei a devenit, cică, liber. Cum libertatea este în primul rând o libertate de gândire ( a gândi binele tău şi al ţării de care aparţii), pentru fostul colhoznic sau “intelectualul” ce a citit doar “Scânteia”, perioada de după decembrie ’89 este identică cu perioada în care nu există lege şi nici Dumnezeu. Pe aici, ca de altfel şi prin toată Românica, legea este doar pe hârtie, cum erau şi tonele de cartofi raportate de politrucii bolşevici ca “mari realizări” ale, nu-i aşa, partidului bolşevic. Nu verifică absolut nimeni dacă fraiera de lege nu este încălcată, pe toţi durându-i undeva de respectarea ei. Complicitatea cu ilegalitatea este evidentă, de la nivel de primar (acesta ştie că dispoziţiile primăriei sunt încălcate, dar îl doare-n bască) şi până la nivel de contravenient ce nu plateşte amenda, doar n-o fi fraier. Şi ajungem la religie. Cea mai bună glumă a regiunii este faptul că, la un eventual referendum, 99,9% se declară creştini. Cum poţi fi oare creştin din moment ce trăieşti din invidie şi răutate, pe când fundamentul creştinismului este iubirea aproapelui?! Cum poţi considera că trăieşti între creştini când eşti furat la orice pas, iar aşa-zisul creştin nu are nici o înţelegere legată de diversitatea vieţii concetăţenilor săi?! În concluzie, dacă vreţi să aflaţi cum se trăieşte fără lege şi fără Dumnezeu, veniţi să locuiţi în comuna “europeană” Havîrna o perioadă mai lungă de timp.

“Specialiştii” Securităţii comuniste n-au şomat deloc după 1989

Aud din ce în ce mai des justificarea “Şi ce dacă a fost securist, dom’le? N-a facut poliţie politică, şi-a servit ţara, aşa cum face orice angajat din serviciul secret al unei ţări”. Se încearcă reabilitarea securiştilor dându-se impresia că aveau şi ei o îndeletnicire foarte normală şi necesară: culegeau informaţii. Cum ai spune că culegeau porumb sau dude, adică ocupaţii de-astea obişnuite. În fapt, în raniţa oricărui general de Securitate este mai vechiul baston de poliţist politic. Cel mai bun exemplu este generalul securist Mihai Caraman, care are un palmares unic. E considerat cel mai tare spion antiNATO al tuturor timpurilor, din ţările comuniste, şi a devenit primul şef al Serviciului de Informaţii Externe după simularea de revoluţie din ’89, iar ulterior consilier de taină al lui Adrian Năstase. Genial pe partea de spionaj, Caraman s-a dedulcit şi el din când în când cu porţii de poliţie politică ordinară. În 1973, Caraman dădea dispoziţie să fie urmărite persoanele care au intrat în contact cu Aurora Basarab, fostă deţinută politic. Femeia fusese arestată în 1953, pe când avea 16 ani. Condamnată la şase ani de puşcărie, torturată până la provocarea de fracture, a fost eliberată după doi ani, pentru că până şi o instanţă comunistă a admis că a fost arestată fără să fie vinovată. Chiar şi nevinovată, cu doi ani de puşcărie executaţi fără motiv, Aurora Basarab a fost urmărită de Securitate mai departe, timp de 34 de ani. Din arhiva CNSAS rezultă că ani la rând s-a ştiut ce face pas cu pas, i-au fost instalate microfoane în casă, au fost urmăriţi şi cei cu care intra în contact. Securitatea a dictat, de asemenea, ca tinerei să nu i se dea dreptul să-şi termine studiile, să nu i se permită să se angajeze undeva. Ba chiar a ordonat, există documente, să fie concediată după ce a reuşit până la urmă să-şi gasească de lucru. Asta făcea Securitatea! Pentru ţară, bineînţeles.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.26/2008 (autor Alexandru Căutiş)

Alte informaţii şi legături găsiţi la acest link. Printre altele, o legătură către un site în limba engleză cu ultimele 100 de zile ale dictatorului şi articole din presa internaţională a vremii. Există şi un site dedicat victimelor regimului comunist http://www.comunism.ro/.

Ce căuta neamţul în Gmail?

Prin anul 2000, un cetăţean german, pe numele său Daniel Giersch, îşi făcea un serviciu de mail intitulat, destul de inspirat, G-mail, mai exact “G-mail… und die Post geht richtig ab”. Probabil că neamţul ar fi rămas un ilustru necunoscut, atât el, cât şi serviciul său de mail cu nume banal, dacă, prin 2004, Google nu îşi lansa şi el un serviciu omonim. Prin 2006, neamţul a câştigat în instanţă dreptul de a folosi el marca “Gmail”, iar acum Google nu poate intra cu mail-ul în Germania din cauza lui. În Germania, Gmail nu e Gmail, ci Google Mail şi se accesează de la mail.google.com. Cum în România ne se anticipează “branduri”, ne putem deschide un cont de mail folosind Gmail, accesând acest link.

Unii judecători ar trebui să repete clasa întâi

Sau, cel puţin, să repete cei şapte ani de-acasă. Ministerul Justiţiei ar trebui să organizeze cursuri gratuite de citire pentru magistraţii care fac pe analfabeţii. Dacă ar şti să citească şi dacă ar avea bunul-simţ să citească documentele de la dosarul speţei, respectivii poate nu ar mai da atâtea decizii stupide. Printre primii înscrişi la cursurile gratuite de citire oferite de MJ trebuie să apară neapărat şi judecătorii de la Tribunalul Bucureşti care au dat sentinţa nr. 745/23.04.2008. Este vorba de procesul de revendicare a imobilului de pe strada Morilor nr. 36. Istoria acestui imobil este scurtă şi tristă. Pe motiv că aparţinea unor burjui-duşmani ai poporului, adică adăpostea o parte din fabricile capitaliste Migral, în 1948 a fost trecut cu forţa în proprietatea statului. În 1949 a fost înglobat în fabrica de stat Flaros, iar de aici a fost pasat la ICRAL. Fiind un imobil, nu s-a mişcat nici de pe loc şi nici prin acte n-a făcut dihai deplasările, trecând de la o instituţie de stat la altă instituţie de stat. Traseul lui este simplu şi era redat clar în dosarul din instanţă. În mintea labirintică a judecătorilor, însă, imobilul s-a rătăcit pe drum, astfel încât au elaborat o sentinţă din care reiese că imobilul de pe strada Morilor nr. 36 nu este acelaşi cu imobilul de pe strada Morilor nr. 36. Pentru că, în loc să fie de la Flaros, imobilul e de la ICRAL, deci e clar altul. Este evident că judecătorii nici măcar n-au citit istoricul imobilului, element în dosar. Cine ştie, e posibil să se fi întâmplat asta din cauză că erau ocupaţi cu altă acţiune, mai complexă decât cititul: număratul.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr. 26/2008.

Unde găsim versiuni vechi ale programelor

Probabil că şi voi v-aţi trezit de multe ori că versiunile noi ale aplicaţiilor pe care le folosiţi în mod curent sunt mai proaste decât cele vechi. Dacă vreţi să reveniţi la o versiune mai veche a unui program, există arhive foarte puternice prin care puteţi scotoci , la nevoie, după vechituri (de PC sau de Mac). Iată două dintre ele: http://www.oldapps.com/ şi http://www.oldversion.com/.

De ce nu-i perfectă lumea calculatoarelor?

Odată ce a petrecut o lună în faţa calculatorului fără să se scarpine în cap unde i-a dispărut aplicaţia, fără să caute “click” dreapta sau “backspace”, orice boboc se simte puternic, liber, pe soartă stăpân. Lucrul ăsta se petrece destul de repede. O săptămână durează timiditatea. O altă săptămână, entuziasmul marilor descoperiri, încă una, blazarea, iar la sfârşitul lunii, primele îndoieli! E ca în dragoste. După ce dai totul, viermele cel neadormit al geloziei te seacă de puteri. Oricum, şi în lumea calculatoarelor se aplică o chestie logică: dacă lucrurile nu merg într-un fel, sigur vor merge în celălalt! Tertium non datur. Aceasta la nivel de teorie …