Ciobanii din învăţământ

Se plângea cineva, relativ recent, că politicienii din regiunea Darabani-Săveni nu au mare respect faţă de cadrele didactice. Respectul se câştigă, până la urmă, nu se cerşeşte. Şi cum poţi avea respect faţă de personajele următoare:
1. De la un individ fără şcoală te poţi aştepta la orice, adică are o scuză. Dar ce formator de caractere este acel pretins “profesor” care te ameninţă mai ceva ca un interlop: “Fii atent cum pleci de la şcoală!”. Merită acesta respect?
2. Persoanajul următor se numeşte Şuhan Valeriu, profesor ce a considerat întotdeauna şcoala unde a lucrat drept moşia moştenită de la părinţi, iar modalitatea acestui individ de a-şi impune punctul de vedere a fost bâta: fie sărea direct la bătaie, fie te ameninţa (“Fii atent c-ai luat-o o dată!”). Acesta este “dascălul” care te punea să-l asculţi pe paranoicul de Vadim la radioul din cancelarie, care scria şi vorbea o limbă română aproximativă (probabil geografia se făcea în altă limbă), dar care se lăuda cu pilele sale. Reclamat de numeroase ori la Inspectoratul Şcolar, stimabilul trepăduş bolşevic a scăpat de fiecare dată basma curată. Pentru acest individ n-a existat dictatura comunistă, iar orele sale erau adevărate ode la adresa comunismului ateu. Se bănuieşte c-ar fi fost şi turnător la securitate, dar pe aici nimeni nu pare interesat să afle adevărul. Merită acesta respect?
3. În 1995, primar al comunei Havîrna era tot un profesor. Ca orice primar avea şi lipsuri, nimeni nu-i perfect doar. Subsemnatul publică un articol într-un cotidian local, semnalând oarece nereguli la Primăria Havîrna. Chiar dacă am folosit un pseudonim, s-a aflat până la urmă. Ce credeţi că face stimabilul? Pune un bătăuş pe urmele mele. Şi într-o seară, pe când mă întorceam de la o gagică, iau bătaie. Acesta e preţul libertăţii de opinie, în Moldova lui Ion Ilici Iliescu. N-aş fi crezut că respectivul primar este autorul moral, dar pornirea împotriva mea (individul respectiv chiar mă ura pentru acel articol), plus poveştile sale despre cum înţelege acesta legea (“Bă, dacă am o problemă nu merg la poliţie, doar nu-s fraier. Am băieţii mei!”) m-au convins că el se află în spatele acelei întâmplări. Merită acesta respect?
4. Acelaşi Şuhan Valeriu, personajul de mai sus, îl supără odată pe profesorul de sport din Havîrna. Reacţia acestuia din urmă: “Dacă vreau îi dau unuia nişte bani şi-i sparge geamurile lui Şuhan!”. Simplu, nu? Ce cultură civică, spirit creştin, civilizaţie, legea bâtei e mai presus. Merită acesta respect?

P.S. Am toată preţuirea pentru majoritatea oamenilor din învăţământ şi a colegilor mei, cei care dau nobleţe profesiei. Dar, din păcate, datorită unor asemenea specimene, imaginea învăţământului românesc este una nu tocmai roză.

Aceşti infractori care ne-au guvernat sau ne guvernează (I)

Întrebat de ziarişti dacă acceptă cercetarea sa penală, în dosarele de corupţie întocmite de DNA şi prezentate judecătorilor, Adrian Năstase a dat un răspuns demn de un jmecher de Ferentari: “Când Băsescu îşi va da demisia de la Cotroceni …”. Pentru acest individ, care a propus legi şi ordonanţe de urgenţă pentru infractori, legea nu există. Este tipul de răspuns al oricărui găinar, de genul: “Păi ce, numai eu fur. Pe alţii nu-i vezi.”. Acest politician, ce ar trebui să fie un model pentru tinerii dintr-o Românie civilizată şi prosperă, refuză controlul societăţii asupra imensei sale averi. Pentru acest “intelectual” care ne punea să-i numărăm ouăle, legea e pentru fraieri. Ei ajung în faţa judecătorilor, nu el ginere de fost ministru ceauşist al agriculturii. Pentru acest fost prim-ministru care ne trimitea în Congo, dacă nu ne place în România baronilor pesedişti, dispreţul faţă de legile ţării este total. Până şi Miron Mitrea a avut o brumă de demnitate şi şi-a dat demisia din Parlament pentru a se pune la dispoziţia justiţiei, dar Năstase Adrian nu. Şi-atunci să ne mai mirăm că membrii lumii interlope ucid şi violează în România şi nu numai. Nu-i nimic de mirare, aceştia fac ceea ce-i învaţă, în mod indirect, tăticul lor spiritual Năstase Adrian.

P.S. Ştiu că-ntr-o lume civilizată, cu o justiţie care funcţionează spre binele societăţii, există prezumţia de nevinovăţie. Dar cu justiţia de cacao din România şi cu o clasă politică ce dispreţuieşte legea, este greu să le acorzi acea prezumţie de nevinovăţie. Până la urmă Năstase Adrian ce prezumţie de nevinovăţie acordă celor care trăiesc în România furaţi şi batjocoriţi de infractori, mulţi dintre aceştia fiind produsul politicii sale de c…t?

România la cheremul foştilor activişti comunişti şi foştilor securişti, cei care au umilit acest popor

Este de domeniul evidenţei faptul că foştii activişti bolşevici şi foştii securişti au dominat viaţa publică din România ultimilor nouăsprezece ani. Nimeni şi nimic nu a reuşit să-i clintească. De la Ion Iliescu, fost preşedinte al României vreme de unsprezece ani, activist notoriu al Partidului Comunist Român, până la primarul roşu dintr-o comună oarecare, toţi aceşti indivizi au aplicat normele democraţiei originale iliesciene, conform căreia: democraţia originală = legea bâtei. Sau cine nu e cu noi moare sărac şi fraier. Rezultatul activităţii acestor bolşevici rătăciţi în tranziţie se vede azi. Admisă ultima în UE, incapabilă să atragă fonduri europene, exportatoare de infractori, hulită de lumea civilizată, România datorează lui Ion Iliescu şi găştii sale de foşti comunişti şi securişti răul imens în care se zbate. Durându-i în cot această ţară, pesedeii de azi (comuniştii de ieri) s-au îmbogăţit peste măsură, ajungându-se la un adevărat paradox: săracii din România sunt apăraţi, chipurile, de baronii locali, creaţi după chipul hidos al caracatiţei ce-a devastat România de după ’89. Firmele căpuşă, jocurile piramidale (vă mai amintiţi de Caritas? Cine guverna România atunci? PDSR şi Ion Iliescu), lăsarea complexelor industriale în paragină pentru a fi furate şi vândute apoi pe nimic celor din gaşca pesedistă sunt doar câteva exemple din şirul de rele făcute acestei ţări de cei care au fost aruncaţi la lada de gunoi a istoriei în ’89. Până la urmă comuniştii n-au fost buni sau răi, ci au fost reprezentanţii unui sistem criminal care a încătuşat spiritul acestui popor. Dacă până şi Dumnezeu are liberul arbitru, adică te lasă să alegi între bine şi rău, ateii bolşevici nu-ţi lăsau posibilitatea nici unei alegeri. Erai ţinut în întuneric, frig şi foame fără a avea posibilitatea să te plângi. Foştilor securişti cu pensii de sute de milioane ar trebui să li se amintescă cum primeau românii o jumătate de pâine pe zi pentru a se hrăni (aşa era în ’89, am trăit acele vremuri). Iar foştilor lingăi ai dictaturii comuniste, precum Adrian Păunescu, care au nesimţirea să dea lecţii de democraţie românilor, ar trebui să li se amintească de paranoia lui Ceauşescu, care li se datorează în mare măsură. Nu merita acest popor plin de oameni talentaţi şi creativi (vezi perioada interbelică în care eram un model pentru ţările din jur) să fie înlănţuit de o adunătură de rătăciţi veniţi pe tancurile imperiului sovietic. E prea adevărat acel “Vom muri şi vom fi liberi” de la Timişoara sau Bucureşti, pentru ca tovarăşii rămaşi în posturi şi mentalităţi bolşevice să nu fie măturaţi într-o zi. De ce nu, de o nouă revoluţie. Una adevărată şi pe care să n-o mai fure nimeni. Cei care zâmbesc citind ultimele afirmaţii să nu uite că şi Ceauşescu în octombrie 1989 spunea: “Se întreabă unii în Occident când în România se vor produce transformări. Le răspund: când o face plopul pere”. Se pare că-n perioada 16 – 22 decembrie ’89 plopul a făcut pere.

Din România pleacă mulţi viitori criminali deoarece Justiţiei îi sunt indiferente crimele. Chiar şi cele ale dictaturii comuniste

Ce a făcut Curtea Constituţională în 2008, când a dictat stop deconspirării securiştilor, e doar unul dintre serviciile pe care personalul din Justiţie le poate aduce personalului din serviciile de poliţie politică. Membrii Curţii Constituţionale i-au protejat pe micii turnători, dar sunt magistraţi care-i servesc de-a dreptul pe criminalii comunişti.

Piteşti, 2006

Pe locul puşcăriilor în care s-a produs ceea ce azi numim “experimentul Piteşti” se construieşte un bloc. Un excavator sapă de zor, ca să poată îngropa sub noua clădire vechile orori comuniste. Într-o ţară civilizată, o astfel de puşcărie ar fi devenit muzeu, nu cartier cochet de locuinţe. Dar ce-i pasă excavatorului, el sapă în continuare, căci generaţiile următoare de excavatoare nu vor avea nevoie de amintiri sumbre. La un moment dat, dă de oase, oase de om, îngropate sub betoane. Ce-i pasă excavatorului, generaţiile următoare de excavatoare nu vor fi interesate de indicii ale crimelor din trecut, mai ales că nu s-au găsit şuruburi, resturi de osie sau zimţi de cupă de la un excavator mort, ci rămăşiţe umane. Ar săpa în continuare. Îl opresc nişte oameni care erau cu ochii pe el şi care alertează rapid autorităţile. “Ce le-o fi păsând oamenilor de nişte schelete umane?”, s-ar fi întrebat excavatorul dacă ar fi avut măcar un litru de creier în rezervor. Păi, le pasă, că în locul ăla era gata-gata să zacă exact osemintele lor. Oamenii respective erau foşti deţinuţi politici închişi cândva în puşcăria Piteşti, iar oasele erau tot de la foşti deţinuţi politici, colegi de celulă, dar care au avut o soartă mai crudă. A venit un procuror, Sandu Matache, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş. Prima grijă a procurorului a fost să-i gonească de la faţa locului pe foştii deţinuţi vii. Apoi s-a făcut că strange probe şi s-a făcut că întocmeşte un proces-verbal de cercetare. Procesul-verbal nu a fost semnat de nici un specialist criminalist şi de nici un martor, deşi legea o cere explicit. Excavatorul a săpat în continuare. Ce-i pasă excavatorului de fărădelegile unui procuror, generaţiile următoare de excavatoare oricum nu vor comite niciodată nici un delict. În loc de oseminte umane, cum bine se vede din fotografiile făcute la faţa locului de foştii deţinuţi, pe baza probelor atestate de atotputernicul procuror, s-a dat un verdict terifiant: cică erau oase de vită, îngropate la trei metri sub beton, nu de om ucis în bătaie. Dar ce-i pasă excavatorului? Generaţiile următoare de excavatoare vor fi oricum indiferente la crimă, minciună şi adevăr.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.5/2008

Cine stabileşte constituţionalitatea legilor în România democratică: foştii trepăduşi ai dictaturii comuniste

Moraru, Vida, Cochinescu/ l-au pupat pe Ceauşescu

Dacă aţi avut ceva treabă prin România săptămâna trecută (30 ian. – 5 feb. 2008, n.m.), aţi observat, poate, mulţi oameni agitaţi, ba chiar surescitaţi, care nu înţelegeau cum de Curtea Constituţională a decis că CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) funcţionează după o lege neconstituţională. Printre corifeii acestei decizii, printre cei, deci, care nu au precupeţit nici un effort să declare CNSAS în afara Constituţiei se numără şi Nicolae Cochinescu, şi Ioan Vida (judecători la Curtea Constituţională), dar şi Ioan Muraru (Avocatul Poporului). Vă rog să nu-i judecaţi prea aspru pe cei trei: ei chiar au avut dreptate când au zis despre Constituţia României că nu ar permite funcţionarea Consiliului. Numai că se refereau la Constituţia Republicii Socialiste România, pe care o ştiu toţi trei ca pe Tatăl Nostru, carele eşti în CC al PCR, sfinţească-se numele tău, Nicolae Ceauşescu. Să dăm şi probe. Iată-l pe Cochinescu, de exemplu, ce zicea el în “România liberă” din 20 mai 1987 (pe când era doar “procuror la Procuratura generală”): “Nu au character licit veniturile (…) realizate prin exploatarea muncii altor persoane, cele dobândite prin fapte de parasitism. (…) Controlul provenienţei bunurilor se face: în temeiul sesizărilor, dacă sunt scrise şi semnate, ale oricărei persoane fizice sau ale conducerii organizaţiei socialiste la care persoana în cauză a prestat sau prestează vreo activitate (…)”. Da, mişto, păcat că nu se mai aplică, ar merge la parlamentari. Tovarăsul Ion Vida, însă, ca doctor la “Ştefan Gheorghiu”, are un spaţiu mult mai generos de expunere în “Informaţia Bucureştiului” din 22 ianuarie 1983. Unde scria despre “Sistemul unitar al democraţiei socialiste – cadru organizatoric fertile de participare activă a maselor la conducerea întregii vieţi economico-sociale (II)”. Totuşi, favoritul nostru rămâne “Conf. univ. dr. Ioan Moraru”, care publică o întreagă pagină în “Contemporanul” din 24 martie 1989 sub titlul (cu majuscule roşii): “Constituţia – cadrul juridic fundamental de participare a poporului la conducerea societăţii”. Păi, nu am zis noi mai sus că la Constituţia aia de dinainte se refereau băieţii când au desfiinţat CNSAS-ul? Aţi avut deci dovada şi, pentru că aţi citit până aici, iată şi un bonus din articolul citat: “Concepţia socialistă românească în domeniul legislaţiei socialiste este o parte a politicii partidului de construire a socialismului şi înaintare spre comunism, iar la fundamentarea şi îmbogăţirea ei tovarăşul Nicolae Ceauşescu a adus o contribuţie decisivă, de inestimabilă valoare teoretică şi practică”.

Preluare din “Acdemia Caţavencu”, nr.5/2008

P.S. Unul din cei trei trepăduşi ai dictaturii comuniste a fost propus la Curtea Constituţională de tovarăşul Ion Ilici Iliescu. De altfel, acesta în decursul celor 11 ani cât a fost preşedintele României a numit în funcţii cheie numai activişti ai dictaturii comuniste.

Atâta vreme cât în România ponderea infractorilor şi a asistaţilor sociali depăşeşte 30%, pesedeii vor fi în Parlament şi la împărţit caşcavalul

Un şmenar ajuns ministru: Liviu Dragnea a demisionat ca să nu se aresteze singur

În 2004, deputatul PD Alexandru Mocanu a avut o interpelare în Camera Deputaţilor intitulată: “Premeditată gestionare fraudulaosă a banului public de către Liviu Dragnea, în caliatate de preşedinte al Consiliului Judeedinte al Consiliului Judeţean Teleorman”. În acea interpelare parlamentară, pedistul a dat în vileag calităţile lui Dragnea, demne de un mare poliţist.

Pe scurt, situaţia gestionată de Dragnea,

la care făcea referire Mocanu, se prezintă aşa: Consiliul Judeţan Teleorman avea în ogradă în 2001 o mare societate de construcţii, Tel-Drum SA. Acţionar unic la această societate care stăpânea aurul gri din judeţ era CJ Teleorman. Pe 25.05.2001, Liviu Dragnea, preşedintele CJ, sună din corn şi îi cheamă la o şedinţă extraordinară pe toţi consilierii, ca să aprobe contractarea unui credit de 15,4 miliarde de lei de la BRD, bani cu care să cumpere un “tren reciclator”, utilaj care urma să folosească la refacerea drumurilor judeţene. Consilierii au aprobat propunerea şi utilajul a fost cumpărat cu 30,9 miliarde de lei. Aici apare prima şmecherie de viitor capabil ministru. Trenul reciclator n-a fost trecut în scripetele firmei judeţene Tel-Drum SA, singura instituţie care-l putea folosi, ci a fost băgat în patrimoniul Consiliului Judeţean. Reţineţi aspectul, e important mai încolo. La şase luni de la această hotărâre de consiliu, Dragnea cere adunarea pentru o nouă şedinţă extraordinară. Pe 20.12.2001, în ultima întrunire a anului, au fost puse pe ordinea de zi 26 de proiecte de hotărâri. Consilierii au avut la dispoziţie o oră ca să se prindă despre ce este vorba în cele 26 de proiecte. Ceea ce înseamnă în jur de două minute de analiză pe fiecare hotărâre în parte. În amalgamul de propuneri date la răsfoit cu viteza vântului s-au aflat şi două chestiuni de maximă importanţă pentru societatea judeţeană Tel-Drum. O dată, s-a propus ca CJ Teleorman să obţină un împrumut de 10 milioane de dolari, garantat de stat, pentru reabilitarea drumurilor judeţene. Şi, în al doilea rând, s-a propus privatizarea societăţii Tel-Drum. Puse cap la cap cele două decizii, rezultă că urma să se privatizeze o afacere care din start avea asigurată finanţare de 10 milioane de cocalari. La acest dublu atentat la banul public, consilierii au mai fost puşi să aprobe în grabă două detalii de subtilitate financiară. Anume, faptul că evaluarea societăţii să o facă evaluatorul care se oferă să execute lucrarea la cel mai mic preţ, iar la baza ei să stea balanţa contabilă valabilă în luna a unsprezecea a anului 2001. Tradus în fapte, prin aceste mici chiţibuşuri, Dragnea a gestionat fără probleme o proastă evaluare a societăţii care putea să repare drumurile judeţene pentru 10 milioane de dolari, garantat.

Deşi acţiunile Tel-Drum erau cotate la 25.000 de lei bucata,

evaluatorul a recomandat să fie vândute la un preţ de 6.369 de lei acţiunea, adică pe sfert. Ceea ce a făcut ca firma judeţeană de reparat drumuri, cu un activ net la acea vreme de vreo 20 de miliarde de lei, să se vândă cu numai 4 miliarde de lei. Cel care a cumpărat cu preţ redus firma Tel- Drum, cu ajutorul Consiliului Judeţean, este Marian Fişcuci, prieten de-o viaţă tocmai cu preşedintele Consiliului Judeţean, Liviu Dragnea. Ce coincidenţă frumaosă! O nouă surpriză vine după trei luni de la trecerea în proprietatea lui Fişcuci a tuturor acţiunilor deţinute de Consiliul Judeţean la Tel-Drum. CJ Teleorman redevine acţionar la aceeaşi societate, cu număr de 5.490 de acţiuni, însemnând o pondere de 0,86%. Dar, conform lui Teodor Niţescu, prefect al judeţului la acea dată, în cazul acesta acţiunea a fost cotată la 25.000 de lei. Vă daţi seama, în trei luni de la privatizare, afacerile au mers atât de bine, că valoarea societăţii a crescut cică de patru ori, ajungând la preţul correct din momentul privatizării. După alte trei luni, CJ Teleorman îi vinde lui Fişcuci şi aceste 5.490 de acţiuni. Dacă DNA ar lua la puricat acest schimb dubios de acţiuni la preţuri diferite, s-ar putea să asistăm în premieră în România la arestarea unui ministru de interne, fost preşedinte de consiliu la vremea parafării.

Dar să revenim un pic la trenul reciclator,

care, cum spuneam, a rămas în custodia Consiliului Judeţean. Nemaiavând societate de reparat drumuri, CJ Teleorman s-a trezit că are un utilaj scump garat în obor, cu care n-are ce face. Dacă utilajul ar fi fost trecut de la achiziţionare ca active la Tel-Drum, ca doar această societate a Consiliului Judeţean urma să-l folosească, nu s-ar mai fi putut diminua atât de drastic preţurile acţiunilor. Deci pierdea prietenul lui Dragnea, cumpărătorul Marian Fişcuci. Aşa, rămânând cu un utilaj imposibil de folosit, nu pierdea decât CJ Teleorman, cu care Dragnea nu era în relaţie de prietenie, ci de şefie. Ca să iasă din penibila situaţie, Dragnea şi consilierii lui n-au avut ce face şi a trebuit să închirieze trenul reciclator unei firme de asfaltat drumuri judeţene în Teleorman. Adică firmei Tel-Drum. Iar dacă am zis Tel_Drum, am zis prietenie şi dacă e prietenie, am zis preţuri pe cinste. Un utilaj plătit cu 30 de miliarde de lei, care repara drumuri de aproximativ 80 de miliarde de lei pe an, a ajuns astfel să fie închiriat cu juma’ de miliard pe an.

Odată cu acest utilaj, Tel-Drum a primit monopolul

pe drumurile din judeţ. Avea anvergură să acopere întrg judeţul, că, de, era fosta firmă de stat care deservea tot Teleormanul. Şi avea şi unicul tren reciclator din zonă. Ceea ce a făcut net departajarea la licitaţiile câştigate mai apoi şi în care condiţia de eligibilitate era fix utilajul cu pricina. Succint, un utilaj plătit din bani publici a halit milioane de euro din bani publici, în favoarea prietenului lui Liviu Dragnea. Profitul brut declarat pe 2006 a fost de 6.191.284 RON (aproximativ două milioane de euro), iar pe 2007, de 16.974.684 RON (aproximativ cinci milioane de euro). În ciuda câştigurilor mari, în 2006 Fişcuci vinde majoritatea acţiunilor altor două persoane. Ce l-o fi apucat să dea mina de aur gri din mână? O explicaţie ar fi faptul că acţiunile vândute nu sunt nominale, ci la purtător. Cu alte cuvinte, pot fi ale oricui, persoanele trecute oficial în scripte fiind doar un paravan. Spre exemplu, ar putea fi chiar ale lui Dragnea, că chiar ar merita omul la ce rol a jucat în dezvoltarea Tel-Drumului ca firmă privată, de la privatizare, trecând prin utilarea cu tren reciclator, până la câştigarea de licitaţii.

Pentru că domnul Dragnea e un om ocupat,

după cum aţi văzut mai sus, ne-am gândit să-i dăm o mână de ajutor la completarea declaraţiei de avere, care încă n-a văzut lumina site-ului Ministerului de Interne în forma sa reactualizată. Mai mult decât atât, noi ştim că domnul ministru devine puţin dyslexic când începe să-şi numere casele şi terenurile din Alexandria, aşa că ne-am dus la faţa locului să facem noi socotelile, luând ca punct de reper ultimele declaraţii de avere completate de domnul ministru în fosta sa calitate de preşedinte al CJ Teleorman. Imperiul imobiliar al baronului stă lungit între două străzi paralele din centrul Alexandriei, la umbra unui conac impunător, in jurul căruia moşia s-a tot extins pe măsură ce domnul Dragnea a reuşit să-şi convingă mai toţi vecinii să se mute şi să-i vândă lui. Uite aşa, în martie 2007, declaraţia de avere lista patru terenuri, numai în Alexandria, cu o suprafaţă totală de 3.150 mp. Pornirile latifundiare ale baronului Dragnea nu s-au oprit însă aici dacă consultăm şi ultima declaraţie de avere, datată iulie 2008. La prima vedere apare un singur teren în Alexandria, în dreptul căruia a menţionat la modul de dobândire “act de alipire din 2007”. Înţelegem deci că a alipit cele aptru terenuri din care a rezultat un întreg, însă nun e explicăm cum din 3.150 mp adunaţi au rezultat aproape 6.000 mp. Să trecem în revistă şi capitolul immobile. Consultăm declaraţia şi ne înfiinţăm pe strada Ion Creangă, la numărul 103, cu ochii după “o casă în construcţie”. Ridicăm privirea şi deasupra noastră dăm cu ochii de o mândreţe de conac, finisat şi aranjat. Imediat lângă, la 105A, adresă la care a fost declarat în proprietate numai un teren, am mai găsit o casă. Fiind vorba de o casă bătrânească, ne gândim că poate domnul Dragnea a refuzat să califice aşa ceva drept clădire. Ne mutăm şi pe strada Tudor Vladimirescu, mai exact în spatele moşiei. Aici găsim şi celelalte două terenuri acoperite de case, dintre care numai una apare în declaraţia de avere din 2007. Nu şi în 2008, unde singura casă recunoscută în Alexandria este conacul în construcţie.

Preluare din “Academia Caţavencu” nr.5/2009.

Cine nu doreşte aflarea adevărului despre foştii turnători şi securişti: pesediştii, urmaşii comuniştilor

Joia neagră a CNSAS (ziua în care, la cererea securiştilor din PRM, Curtea Constituţională, formată în mare parte din dinozauri bolşevici, a desfiinţat CNSAS-ul – n.m.) nu i-a întristat pe toţi membrii instituţiei. Ia imaginaţi-vă că într-o bună zi, aşa, pe la oara 12, aflaţi că instituţia în care lucraţi este desfiinţată şi că tu, laolalată cu rostul instituţiei pentru care ţi-ai sacrificat câţiva ani din viaţă, eşti azvârlit în neant. Îţi vine să explodezi de bucurie? Ei bine, uite că, în joia în care a fost anunţată decizia Curţii Constituţionale (CC) prin care, practic, CNSAS nu mai exista, pe unul din coridoarele instituţiei asasinate, trei membri ai Colegiului se îmbrăţişau şi se felicitau, iradiind de bucurie. Nu, nu născuse, la aceeaşi oră – ca într-o emoţionantă coincidenţă de telenovelă -, nici una dintre nevestele respectivilor. Se bucurau, pur şi simplu, de succesul repurtat de securiştii din CC asupra inamicului. Dincolo de comuniunea sentimentelor, pe cei trei îi mai leagă un lucru: tustrei fericiţii au fost propulsaţi în Colegiu de acelaşi partid. Mmm? Vreo idee? Cine i-a uns pe Laurenţiu Tănase, Florian Chiriţescu şi Cazimir Ionescu în Colegiu? De ce se bucurau? Ce-i aia o cârtiţă?

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.5/2008

P.S. Pentru cine nu a realizat care-i partidul, răspunsul este PSD = comunism, minciună, corupţie. Plus salarii de sute de milioane pentru judecătorii de la CC, cei pentru care adevărul despre suferinţele românilor în timpul dictaturii comuniste nu face nici cât o ceapă degerată.

Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate

În timp ce România traversează o criză morală fără precedent, mai ales din vina bisericii majoritare, vorbim de Biserica Ortodoxă, care nu întreprinde nimic semnificativ pentru a îndrepta această stare de lucruri, preoţii se ţin de mitinguri împotriva cipurilor. “Noile paşapoarte cu cip biometric sunt lucrarea diavolului” afirmă ei alături de alţi rătăciţi, fără alte preocupări în această perioadă. Aşa o fi, dar stai şi te întrebi a cui lucrare o fi cea cu turnatul la securitate, cea cu goana după arginţi, cea cu goana după păduri şi altele de acest fel. După ce că nu reuşeşc să-i atragă pe oameni la biserică (pe aici unele biserici sunt goale în timpul slujbelor), după ce că refuză să-şi declare averile, după ce BOR este singurul cult din România finanţat de la bugetul de stat, după ce n-au mişcat un deget împotriva demolărilor de monumente istorice din anii ’80, aceşti “preafericiţi” au găsit în cipul buclucaş cauza tuturor relelor. Poate acest cip este vinovat că românii verzi ortodocşi au înspăimântat lumea civilizată prin furturi, crime şi violuri. Infractorii s-au format în România străini de orice credinţă, sub tutela unei biserici care nu le-a oferit nimic pentru suflet. Dacă oamenii nu participă la slujbe înseamnă că BOR are o problemă, dar refuză să o conştientizeze. Altfel, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe nu uită să amintească mereu că, în România, 90% dintre locuitori sunt ortodocşi. Probabil şi Mailat, ucigaşul închis în Italia, era inclus în acel procent.

P.S. În poza de mai sus este preotul Florin Ciutoiu, de la biserica Sf. Andrei din Cernavodă, judeţul Constanţa, surprins în timp ce făcea sex (nu cu soţia). Imaginea (apărută în data de 23.10.2008) este preluată de pe site-ul Biblia e pentru fraieri. Daca nu intra, incercati manual adresa http://www.agenda.ro/news/news/12507/preot-filmat-in-timp-ce-facea-sex.html

Bilanţul guvernării liberalo – pesediste (VI)

Cum să dai şpagă la AVAS, cu acte în regulă şi impozit plătit la stat

Senzaţional de mişto: în România se dă şpagă! Bun, asta cam ştiam cu toţii. Ce e, de fapt, extraordinar de senzaţional de megamişto este că, de data asta, vă vom povesti un caz în care şpaga a fost plasată official, cu acte în regulă! Mită impozitată deci. Banii au fost daţi în rate, pe parcuesul unui an, unui înalt funcţionar AVAS, sub acoperirea unui contract de muncă. Plătitorul – proprietarul unui combinat cumpărat tocmai de la AVAS. Ce a făcut funcţionarul în schimbul şpăgii? A avut grijă ca din contractul de privatizare să nu fie respectat mare lucru, deci ca statul să iasă sărac şi prost, iar privatul – bogat şi şmecher.

Pasul 1: şpaga se camuflează într-un contract de muncă

Cristiana Gociu este angajată la AVAS de-o viaţă de om. În ’93 a intrat în sistem şi de atunci se tot luptă. De regulă, cu privatizările. Una dintre marile provocări: fostul Combinat de Utilaj Greu Iaşi, transformat, în 1990, în SC Fortus SA. Un mastodont, o afacere imobiliară vânată de foarte mulţi. Treisprezece ani mai târziu, uriaşul a fost privatizat. Cumpărătorul, Metalexportimport (MEI), era pe ducă, financiar vorbind, la data privatizării. Gociu este cea care a primit nemiloasa sarcină de a urmări cum merg lucrurile postprivatizare. Şi cum poţi monitoriza mai bine? Simplu: te angajezi la societatea care a fost privatizată. Astfel, în iunie 2004, angajata AVAS-ului semnează un contract individual de muncă exact cu Fortus, adică societatea pe care trebuia să o monitorizeze. Datele din document sunt foarte clare: funcţia pe care o deţine la Fortus este de consilier, lucrează opt ore, are concediu anual de odihnă de 28 de zile, salariul este de 20 de milioane de lei vechi, la care se adaugă sporuri de vechime de 25 la sută. Contractul a fost încheiat pe perioadă nedeterminată. Documentul este semnat de fostul director general al societăţii, Mihai Ciobanu. De reţinut este că Gociu nu a renunţat nici măcar o secundă la postul de director pe care îl deţinea la AVAS.

Pasul 2: după ce ai semnat actele, uită!

E ceva ce vă zgârie urechea? Am întrebat-o şi noi pe doamna directoare ce anume făcea acolo. Mai simplu decât ne-a răspuns nici că se putea: consultanţă juridică. Asta este informaţia oficială. În acelaşi timp, când am încercat să aflăm mai multe despre activitatea doamnei în cadrul societăţii, ne-am lovit de o amnezie grea de tot. Chiar dacă a lucrat un an cu acte în regulă (din 2004 până în 2005), nimeni, dar absolut nimeni nu-şi aminteşte vreun amănunt. Cel care a angajat-o la Fortus, directorul general Mihai Ciobanu, parcă şi-a spălat creierul: “Nu mai ţin mimte. Păi, sunt patru ani de atunci”. Directorul general care i-a urmat lui Ciobanu, Dan Bugeac, cel care i-a şi semnat doamnei Gociu încetarea contractului de muncă, este la fel de neştiutor: “Erau patru mi şi ceva de angajaţi şi nu îmi aduc aminte”. Iar Paul Tudor, fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie al MEI (societatea care a cumpărat Fortus), este neştiutor ca un bebe. Când l-am întrebat de contractul doamnei Gociu, răspunsul a fost scurt, oarecum răstit şi la obiect: “Cine vi l-a dat? O cunosc pe doamna Gociu, era la AVAS. Dar nu am auzit niciodată să fi fost angajată la Fortus”.

Pasul 3: asigură-te că dai banii cui trebuie

Totuşi: câţi oameni din viaţa noastră reală muncesc în două locuri, normă întreagă? Adică în 24 de ore, cât are o zi, să lucreze opt ore la AVAS, în Bucureşti, apoi să fugă cu limba scoasă de un cot ca să ajungă la Iaşi, unde trebuie să mai presteze opt ore. Şi a doua zi de la capăt. Şi tot aşa, timp de un an. Declaraţia doamnei Gociu este a unui om care a fost supus la grele încercări: “Nu se poate lucra în afara programului, sau ce se întâmplă? Puteam să lucrez şi 24 de ore dacă era nevoie, e vreo problemă în asta?”. Da, e o problemă. Şi încă una care s-a umflat de stă să crape! Nu poţi fi angajat al statului şi în acelaşi timp al unei societăţi comerciale pe care trebuie să o monitorizezi din partea statului. Florian Nechita, fost vicepreşedinte Fortus, şi-a adus aminte de Gociu, dar nu ca angajată a societăţii, ci a AVAS-ului: “Dânsa s-a ocupat de contractul de post privatizare şi de problemele de neîndeplinire a clauzelor contractuale”.

Pasul 4: ai grijă să ştii exact pentru ce e mita

Şi iată şi care erau chestiunile de care trebuia să se ocupe doamna Gociu: obligaţiile înscrise în contractul de privatizare, care au fost şi sunt monitorizate de către AVAS. Numai că, pentru a urmări ceva, acest “ceva” trebuie să se şi întâmple. Gociu ştia foarte clar care sunt clauzele contractuale: relansarea activităţii de producţie şi a valorificării capacităţilor nefolosite şi casate; neînstrăinarea sub nici o formă a activelor societăţii de către Fortus; interzicerea închirierii sau a grevării de sarcini a activelor proprietate a societăţii; realizarea obiectului principal de activitate pe o perioadă de cinci ani de la data transferului dreptului de proprietate; obligaţia cumpărătorului de a realize pe o perioadă de cinci ani o investiţie de mediu în valoare de 910.830 de euro şi o investiţie pentru dezvoltare în valoare de 4.008.245 de euro.

Pasul 5: nu uita să verifici dacă, după ce ai plătit, ai obţinut rezultatele dorite

Ce aţi citit mai sus erau obligaţiile de privatizare, alea de care trebuia să aibă grijă domna Gociu de la AVAS. Realitatea arată, însă, că mai bin ear fi monitorizat Moş Crăciun, împreună cu câţiva reni piliţi, decât Gociu. De fapt, Gociu nu a făcut nimic în afară de a-şi lua banii pentru care s-a făcut doar că munceşte. Iată şi dovada: într-o notă internă a AVAS, datată 14 martie 2007, care a ajuns pe masa lui Teodor Atanasiu, preşedintele AVAS, sunt analizate clauzele terfelite. Cu toate explicaţiile laborioase şi calculele făcute, rezultatul a dat tot cu minus. Pe ultima pagină a documentului este scrisă, foarte citeţ, o recomandare cu greutate: “Informarea organelor abilitate (Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Iaşi) asupra oportunităţii efectuării unei anchete amănunţite privind posibila fraudare de către Cumpărător a Societăţii, în calitatea sa de acţionar majoritar, în scopul deturnării veniturilor financiare ale acesteia în favoarea Cumpărătorului, obligaţiile investiţionale ale acestuia fiind posibil îndeplinite cu resursele financiare ale SC Fortus SA”.

Pasul 6: scoate maximum de profit din şpagă

Hopaaa, staţi că se îngroaşă treaba: deci nu numai că Gociu de la AVAS nu şi-a făcut treaba pentru care o plăteşte AVAS, dar chiar a închis ochii din răsputeri, doar-doar nu o vedea ce fură MEI de la Fortus. Şi, apropo de închis ochii, Gociu a mai făcut ceva pe aproape: a dat cu praf în ochi. Că numai aşa se explică de ce, la cârca de sesizări de fraude, MEI doar a primit nişte penalizări. Aşa, de vreo treizeci de mii de euro. Sumă care te face să îţi curgă lacrimile şuvoaie. Vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu doamna Gociu? Credeţi că a tras-o cineva de mânecă. Ei, aş, nicidecum. Dimpotrivă, pentru serviciile speciale prestate în dauna statului, AVAS a consimţit ca şi ultima felie de acţiuni deţinută de Fortus (de 21%) să fie vândută tot către MEI, pentru 250 de mii de euro. Vicepreşedintele AVAS, Constantin Botez, este convins (era în februarie 2008, n.m.) că a fost un lucru necesar, sănătos şi de bun-simţ. Declaraţia dumnealui este fermă: “Cei de la MEI şi-au manifestat interesul de a cumpăra aceste acţiuni. Au plătit integral, rămânând în monitorizare contractul iniţial”. La momentul în care scriem aceste rânduri (februarie 2008, n.m.), nu se schimbase nimic, nici o clauză nu fusese îndeplinită.

Pasul 7: nu te lăcomi, dă şi pliticienilor de la putere

Şi nici nu sunt multe şanse ca statul, prin AVAS, să îşi scoată banii de la Fortus Iaşi. Ştiţi de ce? Din câteva motive simple, dar complexe financiar. Unul: şeful AVAS (de la acea vreme, n.m.), Teodor Atanasiu, nu o va trage niciodată la răspundere pe Gociu, întrucât doamna nu a făcut decât să avantajeze un penelist (pe Paul Tudor, fostul boss de la MEI, actualmente asociat în afaceri cu soţul unei notorii peneliste, Norica Nicolai). Doi: Atanasiu a vândut deja şi ultimele acţiuni pe care le mai avea AVAS la Fortus, deci nu mai are nici un cuvânt de zis acolo. Trei: Fortus Iaşi înseamnă un tun imobiliar de câteva sute de milioane de euro, pe care deja se bate un alt baronet penelist, Relu Fenechiu de la Iaşi. Cum ne-a zis Paul Tudor, “toţi sunt peste acel teren. Deja vorbesc de făcut blocuri pe terenul Fortus”. Păi, şi atunci, nu ar fi păcat ca toţi oamenii ăştia de la putere să sufere din pricina unei banale şpăgi în rate, camuflate într-un banal contract de muncă?

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr. 5/2008

Ce mai fac foştii tovarăşi, groparii libertaţii şi prosperităţii în România

Dacă tot a fost 26 ianuarie, Ziua Dictaturii, ne-am putea întreba ce mai fac cei ce alcătuiau cândva “gaşca” lui Nicu Ceauşescu, cel pe care cizmarul din Scorniceşti voia să-l lase la cârma României. Oamenii care i-au fost aproape lui Nicu nu au ajuns prea rău, de la Copos miliardarul la Cristoiu jurnalistul de opinie. Şi ar mai fi şi alţii: Ani Matei, ultimul şef al studenţilor comunişti, actualmente (ianuarie 2008, n.m.) prorector la SNSPA, Mircea Ursache, preşedinte la Fondul Proprietatea, Tatulici, realizator la Realitatea TV. Ei, ei sunt mai notorii, scriu ziarele despre ei. Un personaj care s-a ţinut în umbră, Daniela Vlădescu, soprană, fosta iubită timp de patru ani a Prinţişorului, n-a ajuns, nici ea, prost. Este directoarea Teatrului Naţional de Dans şi Operă din Constanţa. Pentru care a câştigat un concurs la care a fost chemată cu multe insistenţe. E drept, nu a avut nici un contracandidat. Aşa că a câştigat. Şi, astfel, tovarăşul Petre Stancă, fost director al Staţiunii Costineşti şi ţucălar al lui Nicu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, de care ţine instituţia cu pricina, poate respira uşurat. A făcut un gest frumos pentru fostul său şef. Daniela Vlădescu nu mai este nevoită să cânte prin restaurantele străinătăţii, pe la mese, ca să se uite tot felul de neisprăviţi la decolteul ei. Acum are un post bun, călduţ şi prestigios.

P.S. După cum s-a văzut în 18 ani de democraţie originală, jocurile puterii la nivel central şi local le fac foştii bolşevici, care pentru o butelie şi-ar fi turnat şi părinţii la securitate. Atâta vreme cât acestă gaşcă va domina viaţa publică din România, vom avea: corupţie, hoţie, mafie, nerespectarea legii şi toate relele deprinse de aceştia în dictatura comunistă, cea a turnătoriei, minciunii, hoţiei, corupţiei, sărăciei, spălării creierelor.

Preluare parţială din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008.

6 motive pentru care merită să nu câştigaţi la Loto

Motivul nr. 1: O dată ce te-ai pomenit cu nişte milioane de euro în cont, vei fi ca şi mort. Un defunct care va avea obrăznicia să trăiască şi să cheltuiască nejustificat din moştenirea rudelor. Un cadavru prosper, care se degradează mult prea lent sub privirile pofticioase ale unor jefuitori de morminte. Hai, tată, nu mai mori odată? – vor părea să spună copii în timp ce-ţi vor ura de sănătate.

Motivul nr. 2: Vei începe să-ţi alungi prietenii, convins că te cultivă doar pentru bani. În schimb, noua ta viloaie se va umple de tagma linguşitorilor. Editorii se vor înghesui să-ţi publice versurile din liceu, gagicile scumpe te vor cotrobăi prin buzunar în tinp ce-ţi vor lăuda virilitatea, colegii de facultate îţi vor scoate în evidenţă meritele intelectuale, dar te vor ruga să le sponsorizezi următoarea agapă. În final, te vei simţi ca un bancomat cu comandă vocală.

Motivul nr. 3: Brusc, nevasta ţi se va părea oribilă, toantă, lipsită de orice eleganţă. În plus, vei fi convins că se-mbracă şi se încalţă ca o capră.

Motivul nr. 4: Îţi va fi frică să cheltuieşti. Dacă totuşi îţi vei face curaj şi vei arunca o căruţă de bani pe un ceas Vacheron, vei fi frustrat luni la rând. Nu te vei putea obişnui cu ideea că o hârtie de 10 lei a devenit brusc una de 100.000 de euro. La dracu’, cu banii ăia ţi-ai fi putut lua o duzină de Logan-uri.

Motivul nr. 5: Va trebui să te pui cu burta pe carte şi să pricepi sensul unor termeni de păsărească financiară, precum “dobândă de referinţă, leverage, margin call, currency futures, retrageri Fibonacci”. Crede-mă pe cuvânt, în scurt timp te vei simţi un imbecil şi-ţi vei pierde respectul de sine.

Motivul nr.6 (şi cel mai nasol): La un moment dat, dacă vei supravieţui tuturor motivelor înşirate anterior, s-ar putea întâmpla chiar să mori. Şi-atunci, nu după mult timp, vei fi nu doar bogat, ci putred de bogat.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008

Cum se cheltuia banul public în Guvernarea Tăriceanu; cât priveşte autostrăzile, le vor face strănepoţii noştri (II)

În 2007, foamea de economii a lovit două agenţii-surori: Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (ANRCTI) şi, respectiv, Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiilor (IGCTI). Erau doi copaci prea încărcaţi de personal: 504 angajaţi primul, 202 al doilea. Guvernul a luat rezonabila decizie a reorganizării, pentru a restrânge personalul. Din mixerul gândirii echipei Tăriceanu s-au născut alte două instituţii, care regrupau, prin succesive comasări şi desprinderi, un nou ANRCTI şi, respectiv, micuţa Agenţie pentru Serviciile Societăţii Informaţionale (ASSI). Azi (ianuarie 2008 – n.m.), prima are 780 de angajaţi (adică mai mulţi decât precedenta), iar cea de-a doua 180 de posturi în schemă. Rezultă o reducere de personal prin creştere, de la 706 la 960 de angajaţi. Deşi operatorii de comunicaţii IT cotizează anual tarife şi taxe în valoare de 45 de milioane de euro, ANRCTI are un buget de vreo 85 de milioane de euro, adică aproape dublu faţă de valoarea pieţei ce trebuie controlată. Mai mult, instituţia funcţionează într-un sediu achiziţionat de fostul ministru pesedist, Dan Nica. La vremea achiziţionării sediului presa a considerat că este cel mai scump şi penal leasing găsit pe piaţă la data respectivă. Clădirea a costat – văleu! – vreo 11 milioane de euro. Aşa ceva fiind inadmisibil, directorul instituţiei, Dan Georgescu, decide nu să cumpere, ci să închirieze, pe zece ani, un sediu nou. Au avut loc două oferte calificate în finală pe birou – una de 15 euro/mp/lună, alta de 19 euro/mp/lună. Logic, cea mai eficientă pentru a optimiza războiul cu bugetul excesiv era cea mai scumpă. Aşa că ANRCTI a angajat 20 de milioane de euro pentru o clădire de 9.500 mp, pe care nu o cumpără, pentru că asta ar reteza speranţele unui viitor director la o nouă achiziţie. A, şi să nu spună cineva că e prea mare: aţi văzut câţi angajaţi trebuie să cazeze sărmanul domn Georgescu?

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008

Un pas spre adevăr şi normalitate

Obţinerea de către România, la Haga, a delimitării platoului continental al Mării Negre este un prim pas spre revenirea la statutul avut de această ţară în trecut. După jafurile din 1939, 1940 şi de după al doilea război mondial, când s-a oficializat furtul Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţei, Cadrilaterului şi Insulei Şerpilor, obţinerea accesului la platoul continental al Mării Negre este doar un început. Restul se poate obţine în timp, cu condiţia ca România să-şi devedească forţa economică şi stabilitatea politică, deoarece vremea obţinerii unor teritorii prin forţa armelor s-a cam dus. Ucraina nu trebuie să uite că deţine teritorii care nu i-au aparţinut niciodată, cum ar fi nordul Bucovinei, cu Cernăuţiul lui Eminescu. Şi dacă tot vrea Ucraina să intre în NATO, România ca membru ce are drept de veto, ar trebui să condiţioneze intrarea Ucrainei în NATO de acordarea autonomiei ţinuturilor româneşti ca un prim pas împotriva asimilărilor forţate practicate de fostul imperiu sovietic, preces ce a avut drept rezultat schimbarea compoziţiei entice a acelor teritorii, românii fiind minoritari în ţinuturile lor. Alături de aliaţii noştri din NATO şi partenerii din UE să încercăm a stopa abuzurile Ucrainei, această ţară ducând ani de zile o politică de dispreţ total faţă de legile internaţionale, cel mai elocvent exemplu fiind construirea Canalului Bâstroe, care ar fi afectat grav Delta Dunării. Dacă acest popor este mai mult decât infractorii ce fac atâta rău imaginii României şi mai mult decât eşaloanele fostului partid bolşevic, care mai populează viaţa publică, cu siguranţă vom reuşi să ne impunem în marea familie a ţărilor civilizate şi prospere economic.

Cum se cheltuia banul public în Guvernarea Tăriceanu; cât priveşte autostrăzile, le vor face strănepoţii noştri

Suntem cei mai buni, aici, în România! Cei mai creativi! După ce lumea occidentală a inventat avocatul diavolului, noi am patentat cu succes avocatul prostului! În rolul prostului, România a distribuit o instituţie care răspunde la acronimul de OPCP (Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare), iar pentru cel al avocatului au fost alese două case de avocatură, pe numele lor “Boştină & Asociaţii” şi “Tănăsescu, Leaua, Cadar & Asociaţii”. OPCP-ul ăsta este o instituţie subordonată Ministerului de Finanţe şi care intermediază finanţări europene pentru români. Ca de obicei, când vine vorba de bani, lumea se mai ceartă şi pac, la cremenal. Ca să nu-i plătească numai pe juriştii angajaţi la dânsul în curte, Oficiul ăsta a mai plătit şi cele două case de avocatură de mai sus. Până aici, toate bune, mai nasol e ce urmează: avocaţii sunt plătiţi cu 2,5 milioane de euro, în timp ce OPCP ar avea de recuperate de la cei cu care se judecă abia în jur de un million de euro. Adică, şi dacă avocaţii ăia simandicoşi şi scumpi rău ar câştiga toate procesele, se cheamă că OPCP ar obţine cel mult o jumătate din cât ar plăti pe avocaţi! La câte procese are acum OPCP, instituţia plăteşte, în medie, peste 80.000 de euro avocaţilor. Asta în condiţiile în care există şi litigii în care Oficiul se luptă să recupereze sume precum 39.000 de euro (caz real: un anume Dragoş Neacşu, în loc să investească suma de 39 de mii de euro obţinută prin sponsorizare Phare, a băgat-o în buzunar; dar suntem siguri că avocaţii de la “Boştină & Asociaţii” vor şti cum să scoată de la Neacşu şi ultima centimă pe care a supt-o hoţeşte). Una peste alta, după ce tragem linie, împărţim, adunăm şi socotim, tot nu iese. Singurul lucru de făcut este să-i reclamăm pe inteligenţii de la OPCP la OPC. Sau să-i dăm în judecată, să-şi merite banii şi avocaţii ăia ai lor.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008.

Ce păţeşte un comisar de poliţie care ia şpagă? În ţările civilizate, ani grei de puşcărie, în lumea a treia, nimic

Undeva în Est, la 17 ani de la terorism fără terorişti.

În timp ce Băsescu şi Tăriceanu se certau pe Norica, Justiţia îşi vedea în continuare liniştită de treaba ei. Şi treaba ei e să-I salveze pe corupţii de seamă, nimeriţi din neatenţie la pârnaie. Una din cele mai bune tactici de scăpat coruptul din lesă e să-i schimbi încadrarea. Şi la acest capitol avem o reprezentaţie de reală măiestrie, pusă în scenă de Curtea de Apel Constanţa. În 2007, şeful Poliţiei Transporturi Constanţa, comisarul Ioan Bucur, a fost prins de procurori în timp ce lua mită o mie de euro de la un subordonat, ca să nu-l sancţioneze aspru pentru abateri de serviciu. În ciuda faptului că flagrantul de luare de mită a fost ca la carte, comisarul a primit o condamnare mai moale, după cum am aflat chiar din comunicatul DGA: “Ieri, 22 ianuarie 2008, fostul şef al Secţiei Regionale de Poliţie Transporturi Constanţa, cms. şef Ioan Bucur, a fost condamnat de Curtea de Apel Constanţa la un an de închisoare cu executarea pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, după ce judecătorii au decis schimbarea încadrării juridice de luare de mită, acuzaţie pentru care poliţistul a fost trimis în judecată. În fapt, la data de 6 septembrie 2007, ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie, sub coordonarea unui procuror din cadrul DNA, au prins în flagrant pe şeful Secţiei Regionale de Poliţie Transporturi Constanţa, în timp ce primea suma de 1.000 euro de la un subordonat pentru a interveni şi a dispune aplicarea unei sancţiuni disciplinare mai uşoare. În urma sesizării făcute la Direcţia Generală Anticorupţie de către subordonatul lui B. Ioan, a fost realizat flagrantul, banii fiind depistaţi în borseta şefului de Secţie.” Deci o luare de mită splendidă, clară ca un răsărit de soare pe ţărmul mării, a devenit, în opinia judecătorilor de la Curtea de Apel Constanţa, un fleac de trafic de influenţă. Sursele noastre discrete şi atoateştiutoare susţin că, de fapt, la recurs, comisarului şpăgar i se va înăspri şi mai tare pedeapsa. Adică i se va da cu suspendare. Asta e pedeapsa care i se aplică unui comisar-şef de Poliţie, care a luat o mită omologată de DGA şi DNA, şi, în plus, mediatizată la greu. Judecătorul îi arată cu degetul la obraz şi îi zice: “Vă rog io, dom’ comisar, să nu mai faceţi altădată, că nu-i frumos. Vă află lumea, ce naiba!”.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008.

Bilanţul guvernării liberalo-pesediste (V)

AVAS da procenteeee de la mineeee, să iau comision de la tineeee!

Colegii lui de partid îl ştiu care de Teo, care de Tase. De fapt el este liberalul Teodor Atanasiu. Iar acest liberal a furat la drumul mare una dintre ultimele redute ale siderurgiei româneşti, Fortus Iaşi (fostul Combinat de Utilaj Greu). Cum a făcut Atanasiu asta? În două feluri. Mai întâi, a vut grijă ca firma care a privatizat Fortus, şi anume Metaleexportimport (MEI, pe scurt), să nu-şi achite obligaţiile contractuale şi nici datoriile către combinatul ieşean. Apoi i-a vândut aceluiaşi Metaloexportimport şi ultimele acţiuni deţinute de AVAS la Fortus – şi nu oricum, ci aproape moca. Aşadar, prin septembrie 2007, AVAS (sub semnătura lui Teodor Atanasiu) a vândut restul de 21% de acţiuni deţinut la Fortus celor de la MEI pentru un căcat de 250.000 de euro. Că le-a vândut, să fie Atanasiu sănătos. Mai nasol, însă, e că le-a vândut fără a se respecta clauzele contractuale care spuneau că MEI nu poate cumpăra de la AVAS decât dacă plăteşte ce a promis în contractul de privatizare. Or, iată ce zicea, în toamna anului trecut, auditorul care s-a ocupat de Fortus: “Faţă de cele analizate, certificăm că SC MEI SA Bucureşti a îndeplinit parţial (38,857%) obligaţia de finanţare asumată”. Haideţi, domnule Atanasiu, bătea soarele prea tare? Băi, nene Teodor, semnezi aşa, ca primarul? Păi, matale ai semnat ca băieţii ăia de la MEI să aibă control total asupra Fortus, în condiţiile în care ei abia au plătit 500.000 de euro dintr-un million jumate? Ştim şi noi că săracii ăia de la Fortus au terenuri de 200 de milioane de euro, că poate ţi-ai negociat şi matale un commission, acolo, la vânzare. Da’ chiar aşa pe faţă? Să nu te mai miri dacă oi vedea-o pe Norica ministru când şi-o schimba Chiuariu sexu’, să arate ca Macovei, da? Cum ce treabă are Norica cu furăciunea lu’ matale? Are, că după ce i-ai vândut acţiunile alea de la Fortus lui Paul Teodoru (fost boss la MEI), ăsta şi-a făcut o firmă împreună cu Fulger Nicolai, soţul Noricăi. Iar lumea zice că Norica + Teodor Atanasiu = lovele.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.4/2008.

Justiţia de cacao din România ucide oameni nevinovaţi

România ar arăta altfel dacă justiţia n-ar fi populată de tot soiul de specimene ciudate pentru o Justiţie care se vrea europeană. De la dinozaurii roşii ce-au studiat “dreptul” dictaturii comuniste până la şpăgarii de după ’89, România trăieşte sub zodia nedreptăţii. Şi nu e vorba doar de faptul că nu sunt condamnaţi marii corupţi ai neamului, dar, mai mult decât atât, eşti lăsat la cheremul hoţilor de tot soiul. Dacă se mai nimereşte câte un poliţist care-şi face treaba şi întocmeşte un dosar penal unui posibil infractor, intervine procurorul, pe care-l doare-n bască de infracţionalitate, şi consideră că dosarul nu-i complet sau respectivul nu prezintă pericol social (aşa se văd lucrurile din vilele magistraţilor). Dacă trece şi de procuror, se poate nimeri un judecător corupt sau care dă o sentinţă blândă, nu cumva să-l deranjăm prea tare pe infractor. Însă, acesta poate face recurs şi la instanţele superioare, pline de trepăduşi bolşevici, unde legea este aplicată cu picioarele, doar democraţia aşa este săpată, prin justiţie, cum altfel ar mai plânge unii după “ordinea” dictaturii comuniste. Recentul asasinat de la Braşov arată clar ca pe cei din justiţie îi doare-n cot de lege. Au murit doi oameni şi altora li s-a distrus viaţa deoarece un magistrat dintr-o ţară din UE eliberează un infractor periculos. Acelei judecătoare şi medicului care a întocmit doasrul ar trebui să li se dea o pedeapsă simplă: să stea în aceeaşi celulă, o vreme, cu ucigaşul pe care l-au eliberat. Iar acestuia, în lipsa condamnării la moarte, să i se aplice câteva lovituri care să-l paralizeze pentru toată viaţa, aşa cum a făcut şi el cu victimele pe care nu le-a ucis. Ce nu înţeleg aceşti magistraţi de cacao este faptul că destinul unui om este frânt atunci când este rănit grav de un infractor; nu mai poate munci, nu se mai poate bucura, se va simţi ca o povară pentru societate şi familie. Aceşti magistraţi corupţi sau independenţi faţă de legile ţării să li se asigure un loc în celulă, alături de infractorii care au ucis, din cauza faptului că ei dispreţuiesc legea. Iar unde lege nu e, nimic nu e.