Am spus-o odată şi o vom repeta mereu: Basarabia, pământ românesc!

Tinerii ucişi sau maltrataţi de regimul criminal Voronin meritau ceva mai mult de la români. Numai că televiziunile mogulilor au de aruncat cu lături în românii care nu gândesc precum securistul Voiculescu sau autorul căderii FNI-ului Vântu. Pentru aceşti tovarăşi, crimele împotriva umanităţii comise de gaşca bolşevică de la Chişinău, sub oblăduirea Moscovei, nu contează. Mai mult chiar, Prostănacul se deplasează în capitala Imperiului Răului, adică Moscova, pentru a-i linge tălpile lui Putin. Acest prostănac de două ruble, numit de unii Geoană Mircea, nu înţelege că pentru a obţine ce-ţi doreşti mai faci şi sacrificii. Acest băiat de securist este capabil să vândă teritorii româneşti ruşilor pentru cele câteva procente de gaz rusesc. Dacă mergem pe logica acestui prostănac, ar însemna că toţi marii domnitori ai românilor au greşit punându-se rău cu imperiile vremii, deoarece, “fraierii”, n-au ştiut să se trăiască bine ca baronii pesedeului. Noi vrem Basarabia pentru care au murit bunicii şi străbunicii noştri, Basarabia pe care au păzit-o răzeşii lui Ştefan cel Mare, nu un Prostănac care ne vinde visul de întregire pentru binele oligarhilor boşevici din propriul partid. Să nu uităm că Preşedintele actual al României i-a încurajat şi a fost mereu aproape cu vorba şi fapta de tinerii basarabeni, care nu şi-au uitat istoria şi neamul, dar pe bolşevicul de Geoană nu l-am auzit să declare ceva ferm împotriva regimului criminal Voronin sau a prezenţei trupelor ruseşti în Basarabia. Nici nu putea să fie altfel, pesedeii fiind urmaşii bolşevicilor care au fost scoşi în afara legii în 1924 deoarece erau de acord cu cedarea de teritorii româneşti URSS-ului. Aceşti trădători de neam şi ţară nu pot la infinit minţi acest popor, odată şi odată românii îi vor arunca la lada de gunoi a istoriei.

Seby & C A B – Acelaşi sânge, aceeaşi ţară
Piesă compusă de doi botoşăneni.

Analiştii lu’ Peşte şi mascarada de la tembelizor

Privind anumite posturi TV din România ai uneori un sentiment de greaţă, indus de aşa-zişii formatori de opinie. Nu este îndeajuns că pentru multe ţări civilizate suntem o naţie de hoţi şi infractori, mai eşti umilit şi de prostia sau batjocura unora cu creierul spălat de dictatura comunistă ce-ţi torturează memoria şi inteligenţa la televiziunile mogulilor. Doar un exemplu edificator în acest sens, dintre multele posibile.

Bogdan Chirieac afirma recent pe un post de televiziune: “La mitingul din 22 decembrie 1989 a fost ceva aranjat. Au fost atâtea alte mitinguri la care Ceauşescu era adulat.” (citat aproximativ). Ce pare să fi uitat acest trepăduş, aflat acum ceva vreme în centrul unui imens scandal legat de fabuloasa sa avere, este faptul că cizmarul din Scorniceşti era “adulat” de muncitorii, elevii, studenţii aduşi cu arcanul la mitinguri, dar mai ales era “adulat” de frica securiştilor şi a turnătorilor prezenţi peste tot. Dar cu ce se mai ocupă tovarăşul Bogdan Chirieac aflaţi dacă faceţi click pe linkul http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009111036663/Actualitate/Rosca-Stanescu-si-Bogdan-Chirieac-santaj-la-seful-ANI.html sau http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=646&Itemid=1.

Greva de la metrou – o nouă diversiune a pesedistului Ion Rădoi, liderul sindicatului “Metrorex”

Ion Rădoi, liderul sindicaliştilor de la metrou, este un fost (şi actual ?) parlamentar PSD, adică un bolşevic putred de bogat (s-a terminat de mult cu bolşevicii săraci). Acest tovarăş pretinde creşteri salariale în condiţiile în care statul român se împrumută pentru a plăti pensiile şi alte cheltuieli publice. Şi tot acest Rădoi s-a hotărât să fie grevă la metrou exact în perioada alegerilor prezidenţiale. Adică, vezi-doamne, datorită “dictatorului” Băsescu nu au cei de la metrou bugetul şi nu-şi pot umfla salariile. Îi recomandăm tovarăşului Rădoi să se răcorească în cele câteva vile proprietate personală sau poate-l răcoreşte cineva cu un control al averii sale imense, făcute pe seama fraierului de stat român, care nu l-a întrebat niciodată de sănătate. Dar ce făcea acest infractor neprins prin 2007, puteţi citi mai jos.

Pufoaica neplătită

Un SRL din Roman se chinuie de vreo nouă ani să recupereze căteva sute de milioane de lei de la Uniunea Sindicatelor Libere Metrou (USLM). Proprietarul firmei, pe care tergiversările l-au trimis de căteva ori in spital, susţine că demersurile sale au fost ingreunate de influenţapreşedintelui USLM, senatorul PSD Ion Rădoi. Acesta din urmă parează, spunănd că firma (cu un angajat şi cifră de afaceri zero) este nici mai mult,nici mai puţin decăt a SRI.

Codin SRL este o firmă din Roman, profilată pe comercializarea de textile, cu un angajat, cifră de afaceri zero şi o pierdere de 1.623 lei, potrivit bilanţului de pe 2005. O firmă de apartament ca multe altele, veţi spune. Societatea se deosebeşte de suratele ei prin faptul că de vreo nouă ani este in război cu Uniunea Sindicatelor Libere Metrou pentru aproximativ un miliard de lei vechi. Lupta a fost dificilă şi incă nu s-a incheiat, spune Gheorghe Ciobanu, unicul acţionar al firmei, din cauză că preşedintele USLM este puternicul senator PSD Ion Rădoi. Chiar dacă SRL-ul a avut căştig de cauză in justiţie, Uniunea refuză să le facă plata, iar executorii judecătoreşti au fugit ca de dracu’ de cazul acesta. Senatorul PSD a refuzat vehement o discuţie cu documentele pe masă cu reporterii Jurnalului Naţional, susţinănd sus şi tare că firma in cauză este controlată de SRI.

AFACEREA. La sfărşitul lui 1998, Gheorghe Ciobanu, patronul firmei SC Codin SRL din Roman, judeţul Neamţ, a incheiat un contract de vănzare-cumpărare (nr. 15/1.11.1998) in valoare de 446.613.940 lei cu Uniunea Sindicatelor Libere Metrou Bucureşti, reprezentată de Stelian Bălă. Mai exact, USLM a cumpărat de la SC Codin 789 scurte din stofă. Potrivit deciziei civile nr. 510/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a dat căştig de cauză firmei din Roman, "contravaloarea mărfii a fost achitată parţial pănă la concurenţa sumei de 326.290.000 de lei, USLM refuzănd achitarea diferenţei. Debitul a fost recunoscut prin minuta incheiată la 17 iunie 1999, prin care părţile au stabilit eşalonarea părţii restante." USLM a incercat să se exonereze de răspundere, motivănd că Stelian Bălă a incheiat contractul in nume propriu, şi nu ca reprezentant al Uniunii. Argumentele au fost insă respinse de Curtea de Apel, care a remarcat faptul că "in ceea ce priveşte varianta apelantei USLM, potrivit căreia semnătura şi ştampilele aplicate pe contract, minută, avizele de insoţire a mărfii etc. fie au fost falsificate, fie aparţin unei persoane ce nu are calitate de reprezentant. Avizele de expediţie 3649/18.03.1999, 398871/19.11.1999, 3650/6.04.1999, 54337/25.03.1999 poartă semnătura numiţilor Bălă Stelian şi Creţu Nicolae, reprezentanţi ai USLM, ştampilele USLM sau a sindicatelor afiliate acestora. In perioada in care avizele au fost semnate şi marfa recepţionată, Bălă Stelian deţinea funcţie de conducere in cadrul Uniunii."

Curtea de Apel sugera, pe bună dreptate, că "in măsura in care, prin faptele sale culpabile, Bălă Stelian a prejudiciat sindicatele la conducerea cărora s-a aflat, acestea se pot indrepta impotriva lui, solicitănd eventuale despăgubiri. Cătă vreme insă nu s-a solicitat rezilierea contractului nr. 15/1.11.1998, apreciem că raporturile contractuale dintre SC Codin Com SRL şi USLM nu pot fi influenţate de soluţionarea plăngerii penale formulate impotriva lui Bălă Stelian." Curtea de Apel a amintit şi faptul că firma livrase mărfurile la datele stabilite in contract.

SINDICATUL-FANTOMĂ. Prin urmare, la data de 5 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a dat verdictul in favoarea firmei SC Codin SRL, prin care obliga Uniunea Sindicatelor Libere Metrou Bucureşti şi Sindicatul Unitatea 3 Metrou Bucureşti la 17.079.520, restul preţului mărfii livrate şi peste 300 milioane de lei vechi penalităţi de intărziere. Gheorghe Ciobanu a crezut atunci că l-a apucat pe Dumnezeu de picior şi că a infrănt sistemul. Nici pomeneală insă, greul de abia incepea. Pasul următor era de a găsi un executor judecătoresc care să pună in aplicare sentinţa. "Am fost la un executor judecătoresc pe nume Tănase, am plătit taxa cuvenită şi am aşteptat recuperarea banilor aşa cum imi promisese dl executor. După şase luni am primit un răspuns negativ. Dl. executor mi-a spus că in cazul meu nu se poate face nimic, deoarece dl senator Cornel Rădoi este senator PDSR şi are influenţa politică de partea lui. Am apelat la alt executor, care, după cinci luni de aşteptare, mi-a dat acelaşi răspuns", povesteşte Gheorghe Ciobanu cu năduf.

Cu toate că intreaga tevatură i-a cauzat probleme de sănătate, omul nu s-a dat bătut: "Am ajuns la un alt treilea judecător, dl Nemeş, care mi-a spus că după şapte luni de cercetări nu a găsit nici un bun mobil sau imobil care să aparţină Uniunii Sindicatelor Libere Metrou şi care să poată constitui obiectul unei executări." Suma a tot crescut de atunci, ajungănd la aproximativ un miliard de lei, iar Gheorghe Ciobanu se intreabă retoric cum se poate ca "o uniune sindicală cu aproximativ 6.000 de membri să nu aibă posibilitatea de a plăti datoriile şi cum se poate ca toate primăriile de sector din Bucureşti să susţină că sindicatul nu are nici un bun mobil sau imobil in raza lor".

Dacă sindicatul pe care il conduce este sărac lipit pămăntului, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre senatorul Ion Rădoi care, potrivit declaraţiei de avere din 2007, este fericitul posesor a trei locuinţe (in Bucureşti, Dămboviţa şi Prahova), patru terenuri, 2 autoturisme AUDI şi bijuterii in valoare de 5.500 de euro, fără a fi luat nici un credit sau a avea o datorie.

Alte informaţii despre tovarăşul Ion Rădoi găsiţi şi accesând linkul http://cornelcaruntu.blogspot.com/2009/06/in-romania-s-furat-cu-voie-de-la.html

Candidaţii la Preşedinţia României (V)

Cum bate câmpii Prostănacu’

Legile economice funcţionează chiar şi în cazul câştigării alegerilor prezidenţiale din România de către fiul unui securist şi care a emanat dintr-un partid de sorginte bolşevică. Mircea Geoană, căci despre el este vorba, nu poate mări salariile sau orice altceva, deoarece banii vor fi cam cei de azi, iar de unde nu ai nu poţi da. În cazul scenariului apocaliptic “Mircea Geoană – Preşedintele României”, ce poate face Prostănacu’ foarte rău pentru România este:

1. Să ia bani de la cei care mai şi muncesc în această ţară, împovărându-i cu taxe şi impozite, pentru a le oferi votanţilor asistaţi social mai mulţi bani pentru o vodcă în plus. În acest fel, clasa de mijloc, şi aşa destul de firavă în România, ar fi “egalizată” cu clasa celor fără de iniţiativă, fără de studii şi fără de stăruinţă, dar votanţi ai Prostănacului. Şi aceasta deoarece mi-e greu să cred că banii vor fi luaţi tocmai de la baronii putred de bogaţi ai PSD-ului. Ceea ce nu trebuie să uite acest “prostănac la Cotroceni m-aş duce” este că 3,5 milioane de români care produc ţin în spate restul până la 22 de milioane. Este greu, dacă nu imposibil, să asiguri, din cei aproximativ 3,4 miliarde de euro, cât se estimează a fi veniturile la bugetul de stat în 2010, şi pensiile (mărite de Tăriceanu) pentru 6 milioane de pensionari şi bugetarilor salarii, plus bani pentru ajutoare sociale, ajutoare de handicap, alocaţii pentru copii şi aşa mai departe.

2. Să ofere totuşi celor care cer banii pe care-i cer. Consecinţa ar fi o inflaţie galopantă, plus o deraiere economică puternică a României, care ne-ar întoarce cu 15 ani în urmă, pe vremea “mult-prea-treazului” Nicu Văcăroiu, cel pe vremea căruia inflaţia era galopantă. Decât aşa, îmi doresc să rămână lucrurile la acest nivel, să putem cumpăra o pâine în continuare cu un leu, nu cu 5 lei. De altfel Prostănacu’ deja şi-a etalat prostia în domeniul economic, atunci când, în urmă cu ceva timp, a spus că cei datori la bănci să fie amânaţi un an de la plata datoriilor. Adică, tradus, voi fraierilor care strângeţi cureaua pentru a vă plăti ratele la timp, veţi constata că tot de la voi ia banca bani pentru a acoperi pierderile datorate ideilor de tot c…tul pe care le are acest prostănac de două ruble.

Pe mogulii liberali i-a durut exact în cot de viitorul locuitorilor acestei ţări

Inundaţii în România. Nasol? Nu, doar banal şi, pe alocuri, în afara jurnalelor TV, chiar plictisitor. Păi, ce e nou în asta? Ce, nu sunt inundaţii în fiecare an? Ba da, sunt. Ce, nu ne iau inundaţiile pe nepregătite în fiecare an? Ba da, bifăm şi asta, obiectiv îndeplinit. Ceea ce este într-adevăr surprinzător e faptul că cei care ar trebui să ne scoată din budă, căci pentru asta îi plătim, se fac că plouă.

De exemplu, ce făcea Ministerul Transporturilor în 2008? Păi, păstra în depozite, pline de păianjeni, cinci malaxoare pe care Guvernul chinez le-a donat, în 2004, poporului frate din România, ca să se apere cu ele de inundaţii. De patru ani, utilajele stau pe inventar (se întâmpla în 2008 – n.m.), aşteptând ca nişte deştepţi să le distribuie celor care au nevoie de ele. Malaxoarele au ajuns în proprietatea Transporturilor în urma vizitei ministrului Miron Mitrea în China. La acel moment, chinezii s-au oferit să ne sprijine, printre altele, în construcţia de drumuri. Până la drumuri, însă, ne mănâncă apele, aşa că ne-au donat nişte arme care să ne folosească în lupta cu inundaţiile: cele cinci malaxoare numai bune de utilizat în construcţia de diguri. Pentru cititorii care nu construiesc diguri în fiecare zi, o să explicăm că ele se construiesc din pământ, întărit cu o pastă de ciment, astfel încât să nu se împrăştie în toate direcţiile la prima viitură. Într-adevăr, aţi ghicit, pasta de ciment urma să provină chiar din utilajele donate de chinezi. Ca să vezi însă, ele s-au împotmolit cât ai zice “China”. Dar nu pe teren, ci la Direcţia Generală Economică şi Buget a Ministerului Transporturilor. Odată sosite în ţară, betonierele au fost lăsate să zacă în vama Portului Constanţa. Oamenii de la Transporturi le-au luat de acolo abia după somaţia vămii, care a obligat ministerul să plătească penalităţi pentru neridicarea mărfurilor. Din vamă, băieţii de la minister le-au luat şi le-au mutat într-o dană a portului, unde zac de patru ani (se întâmpla în 2008 – n.m.). Cu ocazia inundaţiilor din 2005, Societatea Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (SNIF) a cerut – de două ori – malaxoarele, ca să le folosească la construirea de diguri, iar în 2006, primăriile din Titu şi Giurgiu le-au solicitat pentru repararea unor străzi, însă Direcţia Economică de la Transporturi a refuzat de fiecare dată să le predea, fără să ofere vreo explicaţie. La inundaţiile de anul acesta (2008 – n.m.), şefii de la Direcţia Economică au avut noroc, nu i-a mai deranjat nici un fraier să le ceară vreun malaxor, astfel că ele pot să ruginească liniştite în depozite până la casare, care se apropie cu viteză şi s-ar putea ca următoarele viituri să le găsească deja expirate.

Preluat din “Academia Caţavencu”, nr.31/2008

P.S. Vă mai amintiţi ce calcule halucinante făceau liberalii roşii în cerul gurii privind faptul că România are bani pentru a suporta creşterea pensiilor? Pentru câteva mii de voturi în plus, aceşti liberali, de care Brătianu s-ar ruşina, au amanetat viitorul acestei ţări. Acum, în loc să fie bani pentru plata salariilor profesorilor sau medicilor, România se împrumută de la FMI pentru a putea plăti pensiile mărite artificial de liberalii lui peşte. Ignorând orice logică economică, potrivit căreia orice mărire salarială sau a pensiilor se realizează după o aşezare a economiei pe baze solide, în privinţa creşterii economice, gaşca lui Tăriceanu, care nu a avut bani pentru 300.000 de profesori, dar a avut bani pentru 6.000.000 de pensionari, a adus România pe marginea falimentului financiar. Dacă Ilici Iliescu a mărit artificial numărul de pensionari, acesta fiind în prezent de două ori mai mare decât numărul de salariaţi nebugetari, a avenit Guvernarea Tăriceanu şi a aşezat cireaşa pe coliva speranţei pentru tinerii României: în loc să avem bani pentru a ne plăti valorile, care emigrează în masă (de la medici la profesori), împrumutăm bani pentru a plăti pensiile imense ale foştilor securişti, foştilor bolşevici şi clientelei pesedisto-liberale.

Ce făcea liberalul Orban, atunci când nu-l făcea albie de porci pe Preşedintele României

Prin 2008, la Ministerul Transporturilor, câţiva băieţi şi câteva fete au decis că populimea plătitoare de impozite nu trebuie să ştie cu cât îi plăteşte, astfel că şi-au băgat picioarele în obligaţiile legale de a-şi completa correct declaraţiile de avere. Daniela Mincu, Laura Rusescu (consilieri personali ai ministrului Orban în 2008), Cristian Andruhovici şi Liliana Trifu (secretari personali ai aceluiaşi lăutar) şi-au trecut la rubrica de venituri a declaraţiei de avere “Conform FF (fişei fiscale – n.r.)”. Probabil că aşa au văzut la ăia mari şi au zis să-i copieze. Pe scurt, ceea ce au făcut ei se traduce prin “nu şi-au declarat veniturile”. Acolo unde ar trebui, conform legii, să vedem nişte sume, oamenii ne trimit să le numărăm banii din actele de la Fisc, ocolind tocmai esenţa existenţei declaraţiilor de avere. Practic, stimaţi cetăţeni, ei comit o ilegalitate. Şi asta nu o spunem noi, ci Agenţia Naţională de Integritate, instituţie care se ocupă cu verificarea declaraţiilor de avere ale funcţionarilor publici şi demnitarilor, care zice aşa: “Completarea declaraţiilor cu menţiunea «conform fişei fiscale» este incorectă. Chiar şi în ipoteza ataşării unei copii a fişei fiscale, rezolvarea nu este cea legală, ea contravenind funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de transparenţă”. Şi acum, să vedem împreună ce venituri nu vor oamenii ăştia să declare (în 2008 – n.m.). Sau poate le-o fi ruşine cu ele, naiba ştie. Daniela Mincu ia de la Minister vreo 30 de milioane de lei vechi lunar, de la Aeroportul Otopeni, unde Şică Orban a numit-o director de marketing, încă vreo 65 de milioane, iar din două consilii de administraţie, unde acelaşi ministru Şică a introdus-o, încă 34 de milioane. Vechi. Toate aceste sinecuri duc la un venit anual nedeclarat de 1,54 miliarde de lei. Continuăm cu Laura Rusescu, care, pe lângă salariul de consilier personal al ministrului, mai ia salariu şi de la Romtsa (unde, mulţumită lui Şică, băiat şucar cu gagicile de la cabinetul lui, a ajuns consilier juridic). Laura este membră şi ea în două CA-uri, la Romtsa şi la CFR Marfă. Pentru Rusescu, asta înseamnă aproximativ 100 de milioane de lei lunar şi venituri nedeclarate de 1,2 miliarde. Pentru plimbarea eficientă a ibricului de cafea prin cabinet, Şică Orban şi-a răsplătit secretarii cu câte două CA-uri. Cristian Andruhovici, posesor de studii medii, este inspector la Tarom şi administrator la Compania de Drumuri şi la Metrorex. Lili Trifu, şi ea secretară cu studii medii, este membră în CA la CFR Călători şi la Tipografia “Filaret”.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.31/2008

P.S. Iar azi acest liberal de cacao, care arunca banii publici în angajaţi cu liceul la bază (doar PNL-ul sprijină valorile), ne explică nouă cât de rău este Preşedintele României.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXVII)

Consecinţe ulterioare lui decembrie 1989
Realitatea legislaţiei comuniste este cea a unei legislaţii care, dincolo de oscilarea între formulări pompoase şi reglementări ale terorii, a fost cea a unui stat fără sistem juridic, în sensul propriu al cuvântului. Un sistem – juridic sau de orice fel – se manifestă prin relaţii ferme între elementele ce-l compun. Un sistem juridic presupune norme juridice care să acopere toate domeniile vieţii sociale, o ierarhie a acestora, cunoaşterea şi acceptarea lor de către destinatari şi un sistem judiciar care să asigure aplicarea lor. Statul
român postbelic nu a beneficiat de nici una dintre acestea. Normele juridice scăpau de sub reglementare multe domenii care erau reglate de către puterea administrativă – exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului de proprietate, în condiţiile în care prevederile constituţionale în materie citate mai sus numai norme juridice nu pot fi socotite. De asemenea, nenumărate acte ale guvernului intrau în contradicţie vădită cu Constituţia, tratatele internaţionale la care statul era parte – România a ratificat cu conştiinciozitate toate tratatele internaţionale privind drepturile omului – ori legile, inversând ierarhia logică a normelor, legislaţia terorii a fost în mare parte secretă – din păcate, mai este şi astăzi – iar sistemul judiciar era lipsit de orice urmă de independenţă. În aceste condiţii, legislaţia României comuniste nu poate purta numele de sistem juridic, ci mai degrabă de haos juridic.
Consecinţele acestor situaţii sunt vizibile încă şi astăzi. Haosul legislativ, dificultăţile sistemului judiciar şi neîncrederea în legi şi în aplicarea lor sunt rezultatul cel mai profund produs. Un sistem juridic poate fi anulat în câteva luni – aşa cum s-a întâmplat imediat după preluarea puterii de către Partid – dar nu poate fi recreat printr-un proces invers tot în câteva luni. Ajunge să spunem că în 1994 încă mai exista, chiar în cadrul Ministerului de Justiţie, legislaţie secretă cu privire la drepturile şi obligaţiile persoanelor deţinute – „legislaţie nepublicată” este exprimarea corectă politic – sau să amintim faptul că o bună parte a problemelor integrării au avut legătură de independenţa justiţiei pentru a proba cele afirmate mai sus.
Economia de comandă
Evoluţia economiei româneşti este marcată de consecinţele celui de-al doilea război mondial şi de factori de natură obiectivă şi/sau subiectivă, determinaţi de împrejurări interne şi externe, care, în unele privinţe, au fost mai mult sau mai puţin favorabile, iar în altele limitative.
Consecinţe ale celui de-al doilea război mondial. Reparaţiile de război şi
SOVROM-urile
Marile pierderi suferite de economia românească în anii 1940-1943 se amplifică la începutul anului 1944. Ca urmare a evoluţiei frontului, autorităţile germane, în baza tratatelor militare şi economice anterior încheiate, sporeau tot mai mult cererile faţă de autorităţile româneşti. La acestea se adaugă pagubele provocate de bombardamentele masive şi tot mai frecvente ale aviaţiei Puterilor Aliate, cu deosebire în zonele Valea Prahovei şi Bucureşti, soldate cu mari pierderi materiale şi cu serioase diminuări ale producţiei. Totodată, pătrunderea frontului sovieto-german pe teritoriul României determină autorităţile să procedeze la dispersarea a numeroase întreprinderi industriale, cu deosebire din Moldova. Cele mai mari pierderi le-au înregistrat industria petrolieră şi căile ferate. Astfel, producţia de ţiţei a înregistrat în 1944 cel mai scăzut nivel din timpul
războiului, 3,52 milioane t, adică 63% din media anilor 1941-1943. O scădere a cunoscut şi producţia de cărbuni, care, în 1944, era de 2,27 milioane t, adică 79% din media anilor 1941-1943. Transporturile feroviare au suferit distrugeri de 1337 km linii, adică 10% din cele în funcţiune în 1944, la care se adaugă peste 3000 macaze, poduri, depouri, clădiri etc. Au fost scoase din funcţiune triajele Bucureşti, Ploieşti şi Braşov. În zona Capitalei, distrugerile au afectat 65% din atelierele CFR, 25% din gări şi 35% din instalaţii. Din parcul total de locomotive, de 3548, erau defecte circa 33%, iar diferenţa prezenta un grad avansat de uzură ca urmare a folosirii intensive pe parcursul războiului. Traficul feroviar de mărfuri în 1944 reprezenta 4,44 milioane t/km, respectiv 75% din media anilor 1941-1943. Transportul maritim, fluvial şi rutier înregistrează, de asemenea, diminuări însemnate, ca urmare a insecurităţii provocate de raidurile aeriene. Din cauza dificultăţilor întâmpinate de industria petrolieră şi de transporturi, dar şi altele, activitatea productivă în numeroase întreprinderi din cele mai diferite domenii a cunoscut întreruperi, stagnări şi/sau chiar încetarea lucrului, cu efecte directe asupra populaţiei, întrucât aprovizionarea frontului era prioritară.
Agricultura se confruntă şi ea cu probleme complexe. Datorită factorului climateric favorabil, recolta anului 1944 a fost considerată drept bună, dar însemnate suprafeţe cultivate au rămas neculese din cauza operaţiunilor militare şi/sau a lipsei de forţă de muncă şi de tracţiune. Astfel, numai pentru grâu şi porumb, statisticile vremii indică 56 000 ha neculese. La acestea se adaugă distrugerile de depozite de cereale, provocate de operaţiunile militare, însemnate cantităţi de cereale luate cu titlu de captură ş.a. Şeptelul suferise, de asemenea, mari pierderi.
Legile adoptate în timpul războiului cu privire la accelerarea creşterii producţiei industriale, controlul preţurilor produselor industriale, agricole şi ale celor din import, limitarea dreptului la beneficii al întreprinzătorilor sau îngheţarea salariilor nu au putut opri degradarea nivelului de trai al populaţiei, fenomen care s-a agravat cu deosebire în a doua jumătate a anului 1944. În lucrări de prestigiu din literatura de specialitate se apreciază că între 1940-1944 indicele general al costului vieţii a crescut faţă de 1933, considerat 100, la 180 în 1940, 258,8 în 1941, 381,9 în 1942, 515,5 în 1943 şi 771 în 1944. Menţionăm că pentru anul 1944 indicele reprezintă media, el înregistrând cote spectaculoase în a doua jumătate a anului respectiv, 678,3 în iulie şi 1423,0 în decembrie.
În intervalul 23 august 1944 – 9 mai 1945, economia românească a pus la dispoziţia frontului însemnate cantităţi de armament, muniţii, alimente, carburanţi ş.a.
Intrarea României în rândul Puterilor Aliate împotriva Germaniei fasciste s-a concretizat în semnarea Convenţiei de armistiţiu între Guvernul României şi Guvernele Naţiunilor Unite, parafată la 12 septembrie 1944 la Moscova22. Această convenţie a constituit temelia statutului juridic al României până la încheierea păcii şi a influenţat fundamental evoluţia economiei ei o lungă perioadă de timp, chiar şi după semnarea tratatului de pace.
Convenţia de armistiţiu consacră României statutul – şi implicit tratamentul – de ţară învinsă, aşa cum reiese, de altfel, din preambulul ei: „Guvernul şi Înaltul comandament al
României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului prezentate de către Guvernele sus-menţionatelor trei Puteri aliate, acţionând în interesul Naţiunilor Unite“. Menţionăm câteva clauze din convenţia respectivă.
România era obligată, prin articolul 11, la plata, în produse, a unor grele despăgubiri, eşalonate pe 6 ani, cu precizarea că, în caz de neîncadrare în termen, potrivit graficului stabilit de Comisia Aliată de Control, să dea suplimentar, pentru fiecare lună întârziere, 5% din produsul nelivrat la termen, potrivit indicaţiei autorităţilor de resort sovietice. Partea română era obligată să remedieze eventualele defecţiuni ale maşinilor şi utilajelor. Cuantumul despăgubirilor se ridică la 300 milioane dolari SUA, la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur, iar preţurile mărfurilor româneşti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi, în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 milioane de dolari reprezentau, după calculele făcute în acei ani, peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945 la 519 milioane dolari, şi se compuneau din produsele redate în tabelul 1.
Produsele pe care România era obligată să le livreze potrivit Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944
Tabelul 1
Categoria de produse – U.M.
Cantitate
Produse petroliere – t
10195800
Cereale – t
682700
Vite – capete
990000
Material lemnos – mc
1967483
Vase maritime şi fluviale (din existent şi noi) – buc.
355
Utilaj industrial (nou şi din existent, precum şi utilaj petrolier)
– dolari SUA
28034893,5
Utilaj feroviar (din existent)
– locomotive – buc.
– locomotive cu ecartament îngust – buc.
150
40
b) utilaj nou
– locomotive – buc.
300
6000
– vagoane acoperite de marfă – buc.
– cisterne 4 osii – buc.
– perechi de roţi – buc.
– ramificaţii cale ferată – t
– material pentru construcţia podurilor – t
1200
16000
16000
6000
Sursa: I. Alexandrescu, op. cit., p. 39.

Am început să existăm pentru lumea civilizată: Massive Attack la Bucureşti, în august 2008

Un concert reuşit al veteranilor trip-hop-ului. Totul a fost impecabil, de la muzică la sonorizare. Fiind o trupă cu mesaje politico-sociale, pe ecranul din spatele scenei curgeau periodic mesaje alarmante, traduse cu bun-simţ în limba mareşalului Antonescu. Iată câteva: “Uneori, democraţia are nevoie de o baie de sânge” (Augusto Pinochet), “Moartea e soluţia tuturor problemelor. Fără oameni nu mai sunt probleme.” (Iosif Stalin), “Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul” (Joseph Goebbels). Membrii formaţiei au ştiut exact unde se află (spre deosebire de Lenny Kravitz, care ne-a băgat refrenul ăla ramolit cu Budapesta). S-au adresat publicului în limba română, pentru cei zece mii de fani veniţi să-şi vadă idolii, chiar dacă aceştia nu mai erau aşa tineri.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.31/2008.

20 de ani în care spaţiul public românesc a fost ocupat de slugoii Dictatorului (I)

După douăzeci de ani de la jertfa eroilor Timişoarei, se constată cu durere că spaţiul public românesc este dominat în continuare de figuri notorii ale dictaturii comuniste. De la Ion Iliescu, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (organul suprem de decizie în perioada dictaturii comuniste), şi până la Corneliu Vadim Tudor, pupincuristul ce scria ode cuplului dictatorial al României şi arunca cu zoaie prin revista Securităţii “Săptămâna” în disidenţii români fugiţi din lagărul sovietic, ei bine, toţi aceşti tovarăşi au reuşit să aducă în România democraţia bâtei, a furtului, a unei justiţii de cacao, a inechităţilor de tot soiul, a demagogiei de sorginte bolşevică. Miliardarii României de azi provin, cu puţine excepţii, din foştii securişti şi nomenclaturişti ai dictaturii comuniste. Televiziunile din România au ca patroni foşti securişti, precum “Felix” Voiculescu, Parlamentul a fost populat douăzeci de ani de foşti bolşevici notorii, foşti ofiţeri de Securitate sau foşti turnători la Securitate. România este singura ţară din fostul lagăr sovietic, cu excepţia ţărilor ce provin din fosta URSS, în care nu a fost adoptată o lege a lustraţiei, pentru îndepărtarea cremei bolşevice din structurile de conducere a României democratice. Cele câteva mii de foşti conducători comunişti au preluat puterea politică şi economică a României după 1989, facând imposibil orice progres în aflarea adevărului despre trecutul foştilor demnitari comunişti, care au pozat fals în profeţi ai vremurilor noi. Calvarul României ultimilor douăzeci de ani înseamnă omniprezenţa foştilor politruci bolşevici în toate structurile vieţii publice. De la prezenţa în şcoli, acolo unde foştii tovarăşi explicau elevilor tainele democraţiei (???), şi până la prezenţa la televizor, acolo unde se proslăvea în continuare, fără nici o jenă, regimul criminal adus în România de tancurile sovietice, toate aceste fantome ale trecutului au făcut un rău imens acestei ţări. Nu-mi imaginez cum ar arăta Germania unită de azi dacă, după 1945, ar fi fost guvernată de slugile lui Hitler. Restul de sporovăieli de la televizor este apă de ploaie. România va mai sta douăzeci de ani sub tutela minciunii, urii faţă de aproapele, lipsei unei credinţe autentice, furtului exersat vreme de 50 de ani, egalităţii păguboase între cel competent şi cel incompetent (mai ales în domeniul public), şpăgii provenind din Pile-Cunoştinţe-Relaţii, ineficienţei economice moştenite din dictatura comunistă. Cum poate progresa o ţară atăta vreme cât locuitorii ei nu sunt toţi adepţii unor valori comune precum libertate, democraţie, justiţie socială şi aşa mai departe? Cum poate progresa o ţară atâta vreme cât pe infractori nu-i deranjează nimeni, iar instituţiile statului mimează profesionalismul? Cum poate progresa o ţară atunci când parlamentarii nu răspund în faţa legii, când orice intenţie nobilă este împroşcată cu noroi de dulăii de serviciu ai televiziunilor? În ce ţară din lume se întâmplă ca Şeful statului să-ţi ceară demisia şi tu să te faci că plouă, mai mult să-l etichetezi în fel şi chip? Ce fel de democraţie este aceea în care votul tău pentru preşedintele ţării este anulat de un grup de parlamentari, iar aceştia nu plătesc nici într-un fel pentru hotărârea lor greşită invalidată de popor? Iar ca toate acestea să înceteze există o singură soluţie: încă o Revoluţie! Altfel va fi la fel în următorii douăzeci de ani.

Candidaţii la Preşedinţia României (IV)

PATIMA ROSIE

Exista la noi un dramaturg mai putin cunsocut de publicul larg, Mihail Sorbul, un dramaturg ale carui piese – drame, tragedii – ar fi ajuns de prim rang daca nu ar fi fost precedate de capodoperele lui Camil Petrescu. Are acest distins domn o piesa cu un nume extrem de percutant “Patima rosie”. Nu e o comedie, nu e o lucrare romantica, ci o tragedie…care subliniaza apetenta oamenilor pentru sange, moarte, minciuna, durere si dragoste neimplinita. De ce am facut acest intro? Pentru ca a fost cred primul lucru la care m-am gandit dupa ce am auzit astazi de lansarea candidaturii la presedintia Romaniei a unui rosu bolsevizat, Mircea Geoana. Acum ceva timp, acest individ aparea la televizor, dupa o disputa cu grupul de la Cluj, spunand ca problemele interne ale partidului trebuie rezolvate, citez: “cu intelepciunea rabinului si fermitatea liderului”. Intrebarea nascocita in ungherele mintii mele a fost : si cine e inteleptul aici Mircea draga?!, ca tu esti prostanacul din cate se stie…retorica intrebare. Bun asta nu e nimic. Alt aspect care m-a lasat perplex a fost minciuna abjecta lansata inainte de alegerile parlamentare cu patosul socialist specific: fiecare roman care se va intoarce in tara va primi 20.000 euro. Chestia asta mi se pare cea mai dezonoranta declaratie facuta de un asa zis lider daca se poate numi asa. Oricum, problema a fost rezolvata c-un mic si-o bere.

Ce am mai observat asa, inadvertent: incercarea disperata a lui Mirciulica de a deveni popular, sa mearga prin fabrici, pe santiere, sa danseze, sa discute cu femeile sindicaliste s.a.m.d Nu i-a mers treaba…nu poate, nu i se potriveste mutra, iar fata exoftalmica, avand ochii scosi din orbite pare a confirma acest lucru.

Discursul plictisitor de azi de la lansare a pastrat in linii mari, aceleasi directii ca si pana acum: doar PSD poate scoate tara din criza, doar el poate fi un presedinte jucator, doar el poate sa ne procure un trai mai bun intr-o Romanie moderna. A uitat insa un aspect, pentru asta iti trebuie barbatie, de care Geoana nu dispune ( ii compatimesc sotia =)) ) asa cum el insusi ne arata:

Nu-i nimic, lasa, te ajuta altii care-s mai dotati ca tine.

Si ca sa pun cireasa pe tort, va aduc la cunostina o serie de ipostaze in care a fost surprins Geoana Banana:

1. - Geoana facand numere de circ in fata Marii Adunari Internationale a prostanacilor din capitala statului Burkina Faso, Ougadougou.

2. – Geoana luand lectii de marire de penis de la Vanghelus Antropoidus Speciae

3. -Balshoi teatr Moscova – demonstratie nud feminin.

4. – Geoana in cursa spre titlul de prostanacul anului!

5.- Geoana recunoscand ca este cam lipsit de creier

6. – Geoana si Tari la Copacabana.

Preluare din "SATIRIKON" (blogul unui român)

Ce spun românii de concertul susţinut de Madonna în august 2009 la Bucureşti

O curva frigida si moralista

Ii avertizez pe toti fanii Madonnei ca acest articol contine cuvinte licentioase si injurii al adresa idolului lor, asa ca ii rog sa citeasca altceva.
Aseara am fost la concertul Madonnei si m-am simtit inselat, furat, batjocorit.
Ca sa fac o mica metafora, m-am simtit exact ca atunci cand mergi la curve si discuti cu pestele inainte. Asta iti promite cea mai buna / priceputa femeie, cel mai tare show, cea mai tare partida din viata ta. Tu, excitat, platesti cel putin 120 RON si normal ca te astepti sa ai parte de o partida buna. In schimb primesti o camera de c__t si surpriza, mai sunt 1000 de oameni cu tine acolo, inghesuiti, care stau la rand. Dupa ce astepti ca un bou 2 ore vine o frigida care se arunca pe spate cracita si zice “Hello Romania, I want to fuck you!” Si tu te urci pe ea numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ: asta nu geme, nu da ochii pe spate, nu face nimic. Se misca ca un robot apoi la sfarsit spune ragusita “Good bye Romania, have a nice day”.
Organizarea a fost de C__T! Nu tu semnalizare pentru oameni ca sa stie cum sa ajunga la locurile lor, nu tu organizare coerenta la baruri, nu tu sunet de calitate (spre capatul parcului auzeai un mormait suav), nu tu bude suficiente pt tot poporul. Cel mai important este tupeul celor de la EMAGIC de a vinde bilete intre copaci si boscheti. Este bataia de joc suprema sa-i iei bani omului la gazon B si sa-l lasi sa se uite cum poate la concert.
Madonna m-a dezamagit maxim. Recunosc ca nu aveam mari asteptari de la una care s-a futut cu un Iisus negru in clipul Like a prayer. Oakenfold a incalzit atmosfera pe la 20 si lumea se dezmortea incet incet. Ceea ce nu-mi explic eu este de ce am stat o ora dupa ce si-a terminat DJ-ul numarul asteptand-o pe cantareata ca niste prosti. pe la 21:15 a aparut un idiot in celofan (WTF?) care a facut cu mana la oameni si a disparut dupa ecrane.
Cantecele ei au fost remixate toate, asa ca cei care vroiau sa reasculte hiturile lor preferate au fost cel putin dezamagiti. Vocea Madonnei este de c__t, parca o auzeam pe Zavoranca zvarcolindu-se in lanturi printr-un beci de spital.MARELE SHOW promovat pe TOATE televiziunile a fost MARELE C__T. Nu a existat un singur moment care sa te lase cu gura cascata. Tot ce am vazut erau niste dansatori care faceau sincron pe scena in diferite costume, timp de aproape 2 ore, si efecte video pe ecranele uriase. Cel mai tare moment a fost aparitia pe scena a unei formatii de lautari care au cantat cateva melodii cu Madonna. PAI EU AM DAT 120 DE RON PE BILET SA-L ASCULT PE GUTA FA? Daca vroiam asta ma duceam in Costinesti, mancam o hamsie si spargeam pusculita pe masa sa dau monezi la lautari si sa fut minore fugite de acasa.
Cel mai tare moment al serii (care va fi dezbatut pe larg la toate televiziunile, sunt sigur) a fost indemnul Madonnei de la mijlocul concertului: Am auzit ca in Europa de Est tiganii sunt discriminati. Iubiti tiganii! Iubiti homosexualii! Am huiduit-o pe tarfa pana am ragusit, impreuna cu ceilalti oameni de langa mine. Pai vii tu fata mea de peste mari si tari sa-mi spui mie ca trebuie sa love the gipsy? D-asta am venit noi la spectacol, sa ne dea lectii de moralitate simbolul imoralitatii? Pai ia sa mearga copiii tai la scoala si sa vina cu ochii umflat, fara bani si cu hainele rupte de pe ei, ca i-au prelucrat tiganii in drum spre casa. Atunci ii mai iubesti? Sa stea puradeii insirati in fata casei tale, sa-ti fure gardu sa ti-l vanda la fier vechi, sa-ti ciordeasca oglinzile la Cadillac doar ca sa ti le vanda inapoi cand pleci de acasa. Ii mai iubesti? E usor sa dai lectii cand te uiti la televizor si iti dai cu parerea despre chestii pe care nu le stii si nu le poti intelege, nici tu nici asistenta aia proasta care ti-a spus ca ar fi o idee buna sa spui asta pe scena.
M-am saturat de americanii astia c____ciosi care ne dau noua lectii de etica si moralitate. Acum 60-70 de ani negrii nu aveau voie sa mearga la scoala si Ku Klux Klan ii ardea pe rug. Peste 4 milioane de americani (15% din populatie) faceau parte din KKK in anii ‘20. Pai pe vremea aia in Romania nu se juca hora iubirii cu tiganii si ungurii, dar nici nu erau razboaie civile sau actiuni atat de discriminatorii. Terminati-va odata cu prostiile astea, ca nu sunteti buricul pamantului frate, si romanii se poarta FOARTE bine cu tiganii. Cel mai bun exemplu este modul in care reactioneaza tarile “civilizate” cand astia au inceput sa migreze prin Europa: le dau foc la satre, ii amprenteaza ca pe vite, ii vaneaza pe strazi. Astia sunt marii moralisti ai lumii..
Sa nu mai zic ca am vazut imagini aseara cu staff-ul ei care se intorcea la hotel. Majoritatea nici nu aveau tricou pe ei, se plimbau balalau intr-un hotel de 5 stele cu un prosop in jurul gatului. Pai la voi in America va dadeau aia afara din hotel si va luau la suturi. Dar asa cum spuneam si ieri, jos chilotii in fata voastra..
Nu-mi pare rau ca am fost la concert, e un eveniment la care trebuie sa mergi. Imi pare rau ca toata isteria mediatica din jurul evenimentului a creat niste asteptari mult prea mari in randul oamenilor fata de ceea ce ne pot oferi organizatorii si nu in ultimul rand, Madonna.

Umorul nostru cel de toate zilele

Sotia cu amantul in pat aude deodata ca vine barbatul ei. Speriata, neavand unde sa-l ascunda pe amant, il da cu ulei de copii, il pudreaza cu talc si-i spune sa stea nemiscat, pe post de statuie. Intra barbatul ei si vede statuia. - Ce e cu statuia asta? - Pai sa vezi, e la moda acum sa ai statuie in casa . Si familia Smith are statuie. Tipul se multumeste cu explicatia. Noaptea i se face foame omului, merge la bucatarie, mananca, apoi vine cu un sandwich in mana si i-l da statuii. - Ia omule si mananca ceva, ca eu am stat trei zile la familia Smith si nemernicii nu mi-au dat nici un pahar cu apa. ...


Cea mai buna poezie. Este scrisa de un copil african: Cand ma nasc, sunt Negru, Cand cresc, sunt Negru, Cand stau la soare, sunt Negru, Cand mi-e frig, sunt Negru, Cand sunt speriat, sunt Negru, Cand sunt bolnav, sunt Negru, Iar cand mor, sunt tot Negru. Iar tu, tipule Alb, Cand te nasti, esti Roz, Cand cresti, esti Alb, Cand stai la soare, esti Rosu, Cand ti-e frig, esti Albastru Cand esti speriat, esti Galben, Cand esti bolnav, esti Verde, Iar cand mori, esti Cenusiu, Si tu ma numesti pe mine Colorat ??

Trei tipe stau de vorba: Prima: -Sa vezi ce am gasit in buzunarele sotului meu aseara! Fotografii porno... -Si ce ai facut cu ele? -Nici nu am stat sa ma gandesc, le-am aruncat pe foc. A doua: - Asta nu-i nimic, eu am gasit in buzunarele sotului meu prezervative... - Si ce ai facut? Le-ai aruncat pe foc? - Ei as, le-am gaurit si le-am pus la loc. Cea de a treia lesina

Barbatul ideal e cel care, atunci cand isi gaseste nevasta in dormitor cu amantul, spune: - Nu va deranjati, continuati ! Amantul ideal e cel care mai poate sa continue...

In poza alaturata avem structuri de conducere din diverse locuri.

Candidaţii la Preşedinţia României (III)

De ce NU Crin Antonescu!

In primul rand pentru ca este tot timpul in conflict cu toata lumea si provoaca numai scandaluri, lucr pe care l-a transmis si colegilor sai de partid. Incearca s-o atace pe EBa, iar ironia face ca el singur sa gafeze in stil mare , folosind un plural incorect pentru cuvântul “serviciu” anume “serviciuri”. Cum ne poate reprezenta un “presedinte” care se face singur de rusine sip e urmasii lui Bratieni??Ca sa nu mai zic de colegii sai de breasla. Ei nu fac altceva decat sa-I atace pe altii pentru a-si ascunde greselile si lipsurile partidului… De exemplu cel mai nou membru al clubului traseiştilor politici din Maramureş , Dan Mihalache , cel care mai ieri a aruncat oficial la gunoi haina roşie pe care a îmbrăcat-o destul de multă vreme, schimbând-o cu cea galbenă, nu s-a sfiit în a-i critica dur pe foştii săi colegi de partid, dar şi pe pedeliştii conduşi de Traian Băsescu. “Avem un partid de dreapta, un PDL spălat pe creier, depersonalizat, iar la stânga un PSD dezideologizat, care, din păcate, şi-a pierdut până şi abilităţile de a guverna.”, spune Mihalache, cel care recunoaşte singur şi nesilit de nimeni că i-ar fi fost imposibil să-l susţină pentru prezidenţiale pe Mircea Geoană, “nu din raţiuni personale, ci pentru că eu cred că Traian Băsescu şi Mircea Geoană sunt două feţe ale aceleiaşi monede”. Credeti ca un politician care are in spate o astfel de “armata” este capabil sa ne conduca?

Un alt motiv pentru care spun NU Crin Antonescu este acela ca in timpul guvernarii partidului politic pe care il conduce tara a avut de suferit, iar aici va dau doar cateva exemple :
Guvernul Tariceanu a triplat taxa auto pentru masinile de import. Anunţul oficial al Executivului i-a înfuriat pe importatorii de maşini, majoritatea dintre aceştia fiind agenţi economici mici. Atât sursele oficiale citate cât şi importatorii spuneau că, în foarte multe cazuri, taxa triplată va depăşi preţul de cumpărare al maşinii.
Guvernul Tariceanu nu a fost de acord cu marirea alocatiilor pentru copii. Intr-un punct de vedere al Guvernului, care purta semnatura primului ministru Calin Popescu Tariceanu, se spunea clar ca Executivul nu este de acord cu cresterea alocatiilor pentru copii…
Guvernul Tariceanu nu si-a asumat raspunderea pentru prioritatile tarii asa cum fac astazi cei din Guvern. Nu a avut curajul sa ia decizii majore in domeniul economiei, motiv pentru care Romania se afla astazi la un nivel atat de scazut. Nu a avut curajul sa-si asume responsabilitatea pe unul sau mai multe pachete de legi, asa cum face actualul Guvern , care ne vorbeste despre salarizarea unică, restructurarea agenţiilor guvernamentale, Legea Educaţiei care vizează să schimbe structural sistemul de învăţământ etc. Nu a fost in stare sa adopte aceste legi care ar fi putut duce la modernizarea tarii….
Un al treilea lucru care m-a facut sa spun NU Crin Antonescu este chiar afirmatia sa, care nu face altceva decat sa confirme ceea ce sustineam mai sus “Eu candidez la presedintie pentru ca nu am de gand sa emigrez si pentru ca am un copil inca mic pe care intentionez sa-l cresc in Romania”… Acesta este adevaratul motiv pentru care candideaza domnul Crin, nu ca l-ar interesa in vreun fel soarta tarii sau problemele acesteia. La ce altceva ne puteam astepta din partea stimatului domn Crin Antonescu cand el a fost cel mai chiulangiu din Parlament?? Cum ne-am putea pune baza intr-o astfel de persoana?Cum putem vota o persoana care nu are ce sa ofere Romaniei, nu are capacitatea de a reforma ??? “Sunt altfel” se pare că este sloganul cu care se va prezenta în campania pentru şefia statului prezidenţiabilul liberalilor, Crin Antonescu…dar nu va grabiti sa-l ascultati…nu este decat un plagiator!!! Acest slogan nu este departe, ca percepţie, de celebrul «Yes, We Can» cu care Barack Obama a câştigat în America. Sloganul lui Antonescu seamănă însă şi cu unul autohton, “Gândim altfel”, folosit de PDL în campaniile electorale din 2008. De asemenea celebrul clip “Eu sunt Crin Antonescu” suna periculos de similar cu “I am Barrak Obama”.
Pentru ca nu se implica in problemele tarii, pentru ca nu stie sa fie de partea poporului, pentru ca in timpul Guvernarii Partidului National Liberal statul nu s-a dezvoltat si pentru ca nu-si doreste o Romanie mai buna, Crin Antonescu nu merita sa fie presedinte.Toate aseste motive ma fac sa spun “NU Crin Antonescu!”

Preluare din http://crinantonescuantiblog.wordpress.com/

Erata: eventualele greseli de scriere apartin autorului.

P.S. Dacă va ajunge Preşedintele României, Crin Antonescu va accepta un agramat în funcţia de ministru al Educaţiei, precum a făcut Tăriceanu cu Adomniţei?

Ce ar trebui să facem, ca naţie, dacă tot vrem respectul lumii civilizate (I)

În ultimii 20 de ani suntem martorii imaginii reale a ţărişoarei noastre în ochii Occidentului pe care l-am luat ca model de dezvoltare economică şi morală. Dacă dictatura comunistă ascundea, prin cenzură, imaginea României (de ţară unde se murea de foame), după ’89 am avut surprize … surprize. Ce ascundea dictatura comunistă sub preş (eram ţara cu cei mai mulţi copii infectaţi cu SIDA, eram ţara cu cei mai mulţi copii abandonaţi în infernul caselor de copii) a devenit vizibil după decembrie 1989. De aici şi până la scandările străinilor, cu ocazia meciurilor Naţionalei de fotbal, “Ţiganii! Ţiganii!” sau a saluturilor adresate românilor de vedete occidentale precum “Hello Budapest!” n-a mai fost decât un pas. Iar neocomuniştii din PSD (fost FSN, PDSR, PCR) au avut grijă să nu schimbe nimic din situaţia moştenită de la tătucul lor. De ce ne merităm totuşi soarta, de “ţigani” ai Europei civilizate, în următoarele episoade. Precizez că nu sunt rasist, adică pentru mine nu contează culoarea pielii. Dar nici nu pot aprecia metodele tribale de convieţuire a ţiganilor, faptul că marea lor majoritate trăiesc din furt, sunt purtători de microbi, datorită unei igiene precare, n-au nici un Dumnezeu (ţiganii sunt singura “specie umană” fără religie clară), sunt o adevărată povară pentru orice ţară şi aşa mai departe. Din păcate, românaşul verde, cu mioriţa în suflet, în loc să fie mândru de originile sale nobile - până la urmă suntem urmaşii lui Cuza, nu ai ţiganului care-i lustruia pantofii -, ei bine, mulţi români cu creierul spălat şi de dictatura comunistă au început să asculte muzica ţiganilor (acel jeg de muzică numit “manele”), au început să poarte ghiuluri de neam prost şi dintr-un popor de nobili ce apăram porţile Europei creştine am devenit un popr de manelişti ce îngrozeşte lumea civilizată. Ar fi momentul să facem ordine la noi în ţară, deoarece infractorii care au invadat Europa s-au format pe fondul somnului autorităţilor şi a unei justiţii de cacao.
Cum credeti că apreciază un străin următoarele întâmplări?

“Adrian Pata din Brezoianu, dar şi eu, am descoperit că s-a umplut Bucureştiul de aurolaci. Adrian vorbeşte de aurolacul parcator. Eu îi colorez situaţia cu aurolacul de stradă cu puţa scoasă la baba cerşetoare, cu aurolacul ce-şi cumpără ţigări şi te scuipă în ochi dacă îl laşi să aştepte, de aurolacul de la Marea Neagră, cerşetor, aurolacul de terasă, care stă în faţa ta la o masă şi molfăie dezgustător ca să-ţi treacă cheful de mâncare, aurolacul ştergător de parbrize. Adrian pomeneşte chiar de aurolacul agresiv, care te ameninţă că-ţi zgârie maşina cu cuiul dacă parchezi şi nu-i dai dreptul. Eu, nu ştiu de ce, gnoseologic, urlu un “Muriţi!” la adresa primăriilor, personal domnilor Vanghelie, Oprescu, Chiliman, Poteraş, Piedone, Onţanu, Negoiţă şi personal tuturor labagiilor români care au făcut copii şi i-au lăsat în stradă.” (Academia Caţavencu, nr.31/2008, autor Eugen Istodor)

Dorele, ne rugăm şi noi la Dumnezeu ceva mai încet?

“Acum câteva luni m-am mutat lângă o ditamai biserică, cu o acustică foarte bună şi difuzoare exterioare de mare putere, şi singura problemă pe care o am este că, în fiecare duminică dimineaţa, sunt nevoit să-mi scriu textele pentru revistă în acordurile liturghiei, cu clopote şi tot tacâmul. Ferestrele nu le pot ţine închise pentru că fumez, dopuri în urechi nu-mi pun, că mă irită, pe muzică la căşti nu prea mă pot concentra, este destul de greu, credeţi-mă. Singura soluţie ar fi să mă duc la redacţie, însă nu ştiu ce-ar putea crede despre mine colegii mei dacă m-ar vedea venind la serviciu, başca duminica. Chiar nu-i înţeleg pe oamenii ăştia, care se roagă la Dumnezeu în gura mare, prin staţia de amplificare.” (Academia Caţavencu, nr.31/2008)

Unde mergem pe 1 Decembrie

1 Decembrie ne e Unirea

Nu a fost deloc usor sa alegem orasul in care vom merge pentru a sarbatori 1 DECEMBRIE 2009, ziua nationala a Romaniei...

1 decembrie 2008 la Alba Iulia a reprezentat o sarbatoare in adevaratul sens al cuvantului. implinirea a 90 de ani de la Unire, intarita cu prezenta tinerilor activi din majoritatea oraselor tarii au putut face sa marcam cum se cuvine o fila de istorie romaneasca.

A venit apoi ziua de 27 martie, ziua unirii Basarabiei cu Romania. Pentru cei dintre voi care nu stiu, toti romanii din granitele actuale ale Romaniei au fost impiedicati sa treaca Prutul la acesta data. Pentru majoritatea dintre noi era prima oara cand am fi ajuns la Chisinau. Eram nemultumiti la culme de faptul ca am fost blocati la granita si n-am putut ajunge la intalnirea cu fratii basarabeni dar, si mai mult, ne-a socat cat de disperate au fost autoritatile moldovene sa ne tina departe unii de ceilalti.

Comunistii din Basarabia au simtit cum le fuge pamantul de sub picioare in aprilie. Zecile de mii de tineri din centrul Chisinaului ne-au dat tuturor o lectie de curaj si de demnitate nationala iar jertfa lor a reusit, in cele din urma, sa inlature anti-romanii de la putere. Noi, in Romania, ne-am simtit iar nemultumiti ca nu am putut face mai mult sa sprijinim Chisinaul. Granitele erau din nou inchise, de data asta situatia durand peste 4 luni. Manifestatiile noastre de sustinere, desi ample, ca numar de persoane si nazuinte, nu au fost suficiente pentru a impiedica actele de violenta extrema la care au fost supusi eroii nostri in beciurile securitatii comuniste.

In frumoasa Romanie, in preajma zilei de 1 DECEMBRIE va fi un crancen razboi (balci) politic. Murdara lupta pentru putere va antrena dupa sine orice subiect din care politicienii pot acumula capital electoral. In anii trecuti am putut striga la Alba Iulia “1 Decembrie, ziua nationala, nu este o campanie electorala”. Atentie maxima, poate pe 1 Decembrie 2009, Alba Iulia va fi declarata zona libera de politicieni...

Dar... mai ales dupa 27 martie si 7 aprilie, cugetul si simtirea noastra sunt peste Prut si nu la politicieni. Memoria vie a Unirii din 1918 nu poate fi pastrata decat facand referire la celalalt stat in care populatia majoritara este de origine romana. Primul pas e sa ne cunoastem intre noi si sa vedem locurile frumoasei Basarabii. Momentul e acum, conditiile ne sunt favoribile iar fratii ne asteapta “cu inima la trecatori”.

Pe 1 DECEMBRIE 2009 invitam in orasul de unde a inceput drumul catre Marea Unire pe toti cei care in aprilie urmareau cu ingrijorare sa vada ce se mai intampla la “fratii nostri”. Pentru ca fratii in veci vor fi frati, nu doar in martie, aprilie sau cand ii mai vedem la televizor sau pe Internet:
1 DECEMBRIE 2009 - CU TOTII LA CHISINAU!

Mesaj primit de la "Noii Golani".

Analiza dictaturii comuniste (LXXXVI)

Negarea drepturilor fundamentale prin legislaţia comunistă
Discursul constituţional comunist, încă de la debuturile sale sovietice, se prezintă ca unicul în măsură să ofere poporului muncitor accesul direct şi total la decizia politică în cadrul statului. Ficţiunea democraţiei populare sau socialiste se menţine pe întreaga durată a regimului comunist în România. În nici un moment, RPR/RSR nu se va autocaracteriza decât ca stat ce respectă libertăţile individuale şi adânceşte principiile democratice, până la ultimele lor consecinţe.
Precizarea esenţială ţine de finalitatea exercitării drepturilor cetăţeneşti – ele nu pot fi imaginate ca intrând în conflict cu interesele populare (interese reprezentate de partidul unic), după cum nu pot periclita ordinea regimului în cauză. Pe această cale, drepturile sunt vidate de substanţă, prin eliminarea programatică a garanţiilor ce acordau credibilitate existenţei lor legale. Din acest punct de vedere, distanţa dintre democraţia
populară sau socialistă şi statul de drept postbelic poate fi identificată cu precizie. Regimul totalitar comunist proclamă libertăţile fără a dubla declaraţia de intenţii de instituirea unor instrumente cu rol de protecţie juridică efectivă.
Referirea la dreptul de proprietate este relevantă, în acest context. Evoluţia lui indică trecerea de la conceptul de „proprietate privată”, apărată de legea civilă, la stadiul de „proprietate personală”, reductibilă la avutul individual şi rezultată din muncă. Interdicţia exploatării capitaliste serveşte ca pretext ideologic pentru lichidarea proprietăţii private în spaţiul industrial, bancar şi agrar. Indiferent de identitatea atribuită (moşier, chiabur, bancher), proprietarul este destinat să dispară, în acord cu dialectica politică şi constituţională comunistă. Constituţionalizarea procedurii de naţionalizare, fără despăgubire şi arbitrară ca realizare, impunerea principiului planificării şi deciziei centralizate în economie, accentul pus pe virtuţile proprietăţii cooperatiste în agricultură sunt tot atâtea dimensiuni ale proiectului comunist vizibile în discursul constituţional.
Pe scurt, legislaţia constituţională comunistă nu a fost una care să ignore, la prima vedere, protecţia unor drepturi fundamentale ale persoanei, însă acest deziderat s-a realizat doar la nivel formal, printr-o simplă dispoziţie în textul Constituţiei, fără a exista alte norme care să garanteze o protecţie reală a drepturilor consacrate. În plus, există anumite drepturi fundamentale care nu primesc nici un fel de protecţie constituţională, exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului la un proces echitabil, despre care constituţiile române din perioada comunistă nici măcar nu amintesc la nivel formal.
Alte drepturi fundamentale beneficiază, aşa cum spuneam, de o oarecare protecţie prin textele constituţionale, însă reglementarea lor este formală din cel puţin două motive: formularea legii este incompletă, iar lipsa unor mijloace concrete de garantare a respectării acestor drepturi afectează garantarea concretă a acestora. Pentru a lua un singur exemplu, art. 28 din Constituţia din 1965 prevede că „Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. O astfel de prevedere este evident incompletă, întrucât nici un astfel de text constituţional nu poate fi socotit complet fără stabilirea unor limite ale exercitării libertăţii de expresie – spre exemplu, pentru protecţia demnităţii şi onoarei altei persoane – ceea ce probează faptul că garantarea constituţională este pur formală, fără ca regimul care a instituit-o să aibă cea mai mică intenţie de a o pune în aplicare. Mai mult, tot la această concluzie se ajunge dacă luăm în considerare faptul că norma constituţională nu prevede nici un mijloc concret de garantare a exerciţiului acestui drept. Nici legislaţia cu forţă juridică inferioară nu instituia vreun sistem de garantare concretă a exercitării drepturilor fundamentale. Multe din actele represive – legislaţia privind deportărilor, cea privind naţionalizările etc. – nu permiteau controlul aplicării lor de către justiţie, lăsând loc oricărei forme de abuz în aplicarea lor. Dacă la aceste aspecte adăugăm faptul că, oricum, aşa cum am văzut mai sus, justiţia era controlată în întregime de către Partid, se poate ajunge la concluzia că regimul comunist nu a instaurat decât un regim pur formal de garantare a drepturilor fundamentale, care nu putea să producă nici un rezultat real.
Originile sistemului de drept penal totalitar se află în constituţiile epocii comuniste, ce reduc gestul de rezervă intelectuală sau de credinţă religioasă la un act de subminare a ordinii publice. Acordarea cu generozitate a drepturilor de natură socială (dreptul la odihnă, dreptul la pensie şi la ocrotirea familiei) face parte din modalităţile prin care statul comunist imaginează un pact social sui generis. În schimbul asigurării cadrului material de viaţă, în condiţii de planificare, comunitatea de cetăţeni renunţă la exercitarea critică a libertăţilor individuale. Represiunea este destinată să-i sancţioneze pe cei ce nu subscriu la clauzele întemeietoare ale noii societăţi totalitare.
Caracterul ilegitim al regimului
Chiar plecând de la o garantare incompletă şi formală a drepturilor fundamentale, regimul comunist şi-a încălcat frecvent propria legislaţie şi acele garanţii minime care au scăpat în prevederile constituţionale. Teroarea declanşată odată cu instaurarea regimului comunist a avut la bază reglementări juridice care violau flagrant atât alte prevederi ale legislaţiei în vigoare, cât şi prevederile tratatelor internaţionale la care statul român era parte.
Astfel, art. 30 din Constituţia din 1948 prevede şi faptul că nimeni nu poate executa o pedeapsă decât în urma condamnării pronunţate de către o instanţă judecătorească. Nu mult timp după aceea, prin hotărârea, nepublicată, a Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952 se dispune trimiterea în colonii de muncă a „elementelor duşmănoase” pe baza unor decizii emise de către o comisie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Direcţiei Generale a Securităţii şi a Direcţiei Generale a Miliţiei. Or, din simplul fapt că legea nu o menţionează ca atare, nu se poate trage concluzia că internarea într-o colonie de muncă nu ar fi o pedeapsă, având toate caracteristicile acesteia. În aceste condiţii, legislaţia privind coloniile de muncă de care au „beneficiat” zeci de mii de persoane este într-o contradicţie totală cu prevederile constituţionale.
În mod identic, deşi toate Constituţiile emise în perioada comunistă proclamau libertatea conştiinţei, a exprimării şi a vieţii intime, numeroase acte de forţă juridică inferioară sancţionau orice manifestare de acest gen contrară ordinii instituite de către Partid, exemplele evocate mai sus, în alt context, fiind o probă suficientă în acest sens. Afirmarea, prin dispoziţiile tuturor Constituţiilor a dreptului la libertatea de expresie, este contrazisă flagrant prin toate acele norme juridice cu forţă juridică inferioară, care sancţionau orice manifestare contra regimului. Afirmarea dreptului la libertatea de alegere a religiei rămâne o afirmaţie formală, în condiţiile în care alte acte juridice au sancţionat orice manifestare religioasă contrară „ordinii” comuniste. Tot astfel, deşi constituţiile comuniste garantau, într-o formă mai mult sau mai puţin precară, dreptul de proprietate, perioada iniţială a guvernării comuniste a fost marcată de încălcări cu caracter de sistem ale dreptului de proprietate. Astfel, deşi Constituţia în vigoare la acel moment stabilea în art. 8 că „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege”, prin Decretul nr. 256 din 1 martie 194914, au fost trecute „în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor exploatările agricole moşiereşti (…) cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri”. După o zi, Decretul nr. 8315 din 2 martie stabilea pedepse drastice pentru proprietarii care aveau să se opună „prin orice
mijloace” acestor confiscări, pedepsiţi cu închisoare între 5 şi 15 ani, ca şi pe cei care „vor tăinui, vătăma, distruge, înstrăina, muta sau micşora” propriile bunuri, devenite peste noapte ale statului. Cu închisoare între 3 şi 12 ani şi amendă între 25.000 şi 200 000 lei erau pedepsiţi funcţionarii publici sau împuterniciţii care „nu vor executa sau vor împiedica executarea însărcinărilor ce le revin”.
Practic, orice text constituţional care consacra unul dintre drepturile fundamentale este contrazis flagrant atât prin dispoziţiile legislaţiei represive, cât şi prin practicile autorităţilor statului. Astfel, protecţia oferită drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin Constituţiile comuniste este una strict declarativă, lipsită de conţinut şi care a rămas legată de un spirit propagandistic comun tuturor normelor cu caracter constituţional. În consecinţă, orice afirmaţie potrivit căruia regimul comunist a protejat exercitarea, chiar parţială, a unor drepturi fundamentale nu are suport concret. Mai mult, legislaţia comunistă este contrară tratatelor internaţionale în materia drepturilor fundamentale pe care statul român le ratificase. România a ratificat ambele pacte internaţionale privind drepturile fundamentale emise sub tutela ONU. Simpla lecturare a textului acestor tratate – care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane ori degradante, dreptul de proprietate, accesul la justiţie etc. – conduce la concluzia lipsei oricărui punct comun al legislaţiei comuniste cu tratatele internaţionale ratificate, la acel moment, de către statul român.
Paradoxal, nici măcar legislaţia represivă, discriminatorie, secretă şi contrară oricăror principii de drept nu a fost respectată de către regimul comunist. Astfel, dacă legislaţia represivă secretă a fost, potrivit propriilor prevederi, îndreptată contra chiaburilor şi clasei capitaliste, în realitate, de multe ori Securitatea pare să fi purtat un război necruţător împotriva muncitorilor şi ţăranilor, deci tocmai împotriva categoriilor sociale în numele cărora dezlănţuise lupta de clasă. Spre exemplu, din cele 3658 persoane trimise între 1958-1964 la „muncă obligatorie”, îndeosebi în mine, 1899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 profesori şi învăţători, 241 funcţionari etc. Dintre ei, 634 nu aveau nici un motiv „la dosar” pentru a suporta această pedeapsă şi nici antecedente penale16. De aceea, modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative a fost criticat de responsabili ai regimului, întrucât „prin conţinutul lor larg şi generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele care îşi manifestau unele nemulţumiri personale şi care nu periclitau ordinea socială şi de stat au avut consecinţe negative în justa aplicare a dispoziţiunilor din actele normative respective”17.
De altfel, chiar conducătorii regimului au admis faptul că legislaţia represivă contravenea dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acel moment. Spre exemplu, Direcţia Securităţii Statului recunoştea că actele normative care au statuat această măsură „contravin unor prevederi constituţionale şi altor legi. Astfel, atât Constituţia din anul 1948, cât şi cea din 1952 prevedeau garanţii în legătură cu libertatea persoanei şi inviolabilitatea domiciliului. Or, multe din dispoziţiile actelor normative arătate au încălcat în mod grav aceste garanţii constituţionale”18. La acelaşi moment, s-a admis de către lideri ai Securităţii că dispoziţiile respective încălcau dreptul la apărare, întrucât „nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a
domiciliului obligatoriu nu conţinea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptăţiţi şi nici un organ competent să soluţioneze asemenea situaţii”. O recunoaştere implică a atrocităţilor este şi faptul că abuzurile petrecute în interiorul acestora au fost semnalate şi anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimişi în judecată foştii comandanţi ai lagărelor de la Canal şi de la coloniile de muncă Salcia şi Cernavodă.
De asemenea, potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 au fost descoperite în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se aflau aici numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie acelaşi an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste persoane sunt „deţinute în mod ilegal”. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigaţiile procurorilor în coloniile de muncă au încetat din cauza aceloraşi presiuni19. Abuzurile continuau în privinţa termenelor de internare, care erau depăşite fără ca deţinuţii să fie eliberaţi. La 20 iulie 1953, se aflau în această situaţie 402 deţinuţi din coloniile de muncă de pe cuprinsul României Populare20.
În aceste condiţii, este mai mult decât evident că faptele comise de către agenţii regimului comunist pot fi calificate ca infracţiuni, inclusiv în baza legislaţiei de la momentul comiterii lor. Tot astfel, văzând consecinţele acelor fapte, se poate trage concluzia că anumite persoane din structurile regimului se fac vinovate de acte care pot fi calificate drept crime contra umanităţii. Potrivit art. 356 Cod penal şi a Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ratificată de România la 4 noiembrie 1950, constituie infracţiune de genocid: „Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte: a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup în altă colectivitate sau în alt grup”. Faţă de faptele enumerate în acest raport este o certitudine că fapte de genocid au fost comise în perioada 1945-1989, astfel încât regimul comunist poate fi calificat ca fiind unul criminal faţă de propriul popor, chiar dacă sancţionarea concretă a multor dintre aceste fapte este împiedicată de imposibilitatea aplicării retroactive a legii penale ori de imperativul interpretării stricte a normei penale.

Justiţia de cacao din România din nou la rampă

Prin 2008, magistratul de legătură al României în Italia era (şi poate mai este) procurorul Elena Hach. Acest magistrat, angajat al statului roman, trebuia să reprezinte în Italia interesele cetăţenilor români şi să se asigure de buna cooperare judiciară dintre cele două ţări. Dar cine este procurorul Elena Hach? Mai multe date se află într-un document intern al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Din care spicuim: Bogdan Bach (soţul Elenei) a fost implicat în infracţiuni de înşelăciune prin emiterea de file de cec fără acoperire; Elena Hach a făcut presiuni pe lângă procurorul care se ocupa de dosarul soţului ei ca acesta din urmă să nu fie trimis în judecată; procuroarea a făcut presiuni pentru a intermedia diverse contracte între societăţi comerciale; soţul procuroarei a indus în eroare Poliţia Braşov (unde soţii Hach domiciliau – n.r.), după ce a declarat un furt şi a supraestimat numărul şi valoarea obiectelor sustrase, pentru a-şi acoperi unele lipsuri din gestiunea societăţii la care era acţionar; Elena Hach a locuit cu chirie într-un apartament propriu, dar declarat ca fiind al părinţilor, pentru a obţine contravaloarea chiriei ce se acordă magistraţilor care nu deţin locuinţe proprietate personală; aceeaşi Elena Hach a cumpărat o locuinţă prin presiuni asupra societăţii ce administrează fondul locativ al municipiului Braşov, bazându-se pe faptul că directorii societăţii aveau dosare penale în lucru la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov (unde Elena Hach lucra acum câţiva ani).

Ce credeţi că a făcut sinistra Lidia Bărbulescu, pe atunci preşedinta CSM? A retras-o pe Hach de la post din Italia şi a făcut plângere la DNA? Nimic din toate acestea. Adică nimic, nimic. Mai mult, dinozaurii roşii din CSM au desemnat-o pe aceeaşi Lidia Bărbulescu, în octombrie 2009, pentru funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ar fi cireaşa de pe un rahat urât mirositor, numit de unii Justiţia din România.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.30/2008.