Ce face România profundă atunci când nu face nimic

Pe zi ce trece, am tot mai profund sentimentul prăpastiei care separă România celor care muncesc de România celor care distrug, dar care, nu-i aşa tovarăşi pesedişti, nu trebuie lăsaţi să moară. Aşa-numita Românie profundă, cum a numit-o coruptul care fuge de justiţie ca Ceaşcă de Gorbaciov, Adrian Năstase pentru prieteni, ei bine, această Românie asistată social este cea care ne apropie de Evul Mediu. Fără credinţă, fără educaţie, fără lege şi fără cultură, asistatul social din România mai crede şi azi că statul este un fel de sac fără fund de unde el trebuie să primească bani, pentru că şi-a regulat nevasta, chiar dacă nu ştie nici o meserie, doar hoţia practicând-o cu spor. Ce reconversie profesională, ce valori europene, ce valori ale civilizaţiei occidentale. În cătunele şi orăşelele de pe aici, şi probabil din toată România, se practică alte activităţi: număratul muştelor (căscatul gurii adică) din noiembrie până în aprilie, aruncatul cu gunoaie oriunde, aruncatul pe drumul public de sticle, sârme şi alte obiecte, spre bucuria şoferilor, circulatul cu tot soiul de rable de maşini, doar poluarea fonică nu există în creierul votantului pesedist, violuri, crime, ceva mai rar, pentru ele făcându-se un pic de puşcărie, nu multă, doar suntem în ţara unde 10% din populaţie are dosare penale (cu care se şterg la fund magistraţii corupţi). 10% din 20 de milioane înseamnă 2.000.000, ceea ce explică de ce România nu va avea prea curând drumuri occidentale, populaţia activă fiind pe la mititica. Bineînţeles, pentru această stare de lucruri este vinovat Traian Băsescu, Biserica Ortodoxă (aproximativ 80% dintre români s-au declarat ortodocşi la ultimul recensământ hă, hă, hă), şcoala, massmedia nu au nici o vină. Dar cum gândeşte ‘colhoznicul’ cu creierul spălat de bolşevici (cel care ne pecetluieşte soarta de ‘ţigani’ ai Europei zi de zi) ne povesteşte Mircea Eliade, în romanul ‘Noaptea de Sînziene’. Un profesor de filozofie, Biriş, este turnat la Securitate, iar apoi ajunge pe mâna ‘colhoznicului’ ce avea ordin să scoată de la el ‘informaţiile secrete’ (de care oricum era străin). Iată fragmentul:

„Spuneţi, domnule profesor, spuneţi ceva!... îl rugă el. Că am ordin să vă aplic alternativa…” „Care alternativă?” întrebă Biriş. „Am copii, stărui celălalt. Spuneţi ceva. Că v-a rugat şi d-l inspector, are şi el ordin… Vă rog ca pe Dumnezeu! Am cinci copii…” Îl privea şi-şi ştergea la răstimpuri fruntea cu o batistă colorată. „Care alternativă?” întrebă din nou Biriş. Omul zâmbi încurcat, apoi îşi frecă amândouă mâinile de batistă şi o vârî repede în buzunar. Se plecă spre Biriş şi figura i se înăspri deodată: „Spune grijania şi Dumnezeii tăi de profesor, şuieră el printre dinţi, spune ceva, că dacă nu ai să mori sub fierul roşu şi o să te am pe suflet toată viaţa!...” „Să nu ma baţi!” strigă speriat Biriş. Exasperat, omul ridică palma – şi în clipa următoare Biriş regăsi vaporul care înainta în noaptea de Paşti. Strângea din nou, cu emoţie, lumânarea aprinsă, o strângea în amândouă mâinile, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu i-o smulgă cineva. În jurul lui, cât putea zări pe puntea vaporului, se aflau oameni îngenunchiaţi, cu lumânări aprinse.

Cam aşa s-a demolat România interbelică, adică europeană, punându-se în locul ei bolşevismul rusesc. Acel călău, din fragmentul de mai sus, ucidea oameni pentru ca, cei cinci copii ai săi, să poată avea pe masa pâinea neagră a comunismului, cozonacul fiind luat de nomenclaturişti, ai căror urmaşi ne dau azi lecţii de democraţie (Mircea Geoană este fiu de ofiţer de Securitate, la fel Sorin Oprescu etc.). Mai jos iată un fragment din „Academia Caţavencu” (nr.30/2009) din care putem înţelege ce face România profundă, atunci când nu face nimic.

Plimbându-mă prin partea se sud-est a ţării, chinuindu-mă să mă întorc din Bulgaria, am ajuns într-o noapte prin preajma satelor aflate între Adamclisi şi Cernavodă. Era cam unu noaptea şi nici ţipenie de maşină sau de om pe şosea. Asta până ajungeai în sate. La un moment dat, nu mai stiu în care dintre ele, în lumina farurilor a apărut brusc un grup de tineri, întinşi pe şosea, care jucau ceva. Am frânat. Surprinşi de lumină, s-au dat cu greu înapoi, fix ca nişte zombi derutaţi. Unul dintre ei nici n-a vrut măcar să se ridice, privind hipnotizat spre faza mea scurtă, până la urmă fiind tras de ceilalţi mai spre marginea drumului. Am accelerat mai departe, convins că nişte oameni care stau întinşi pe unde trec maşinile nu au mai avut demult contact cu civilizaţia. M-am temut pentru craniul meu, fiind convins că oamenii ăştia trăiesc din mâncat creiere. Iar propriile provizii şi le terminaseră de mult.