12 iunie 2009

Analiza dictaturii comuniste (L)


Sistemul penitenciar în România comunistă
Studii de caz
Penitenciarul Gherla

Unul dintre cele mai mari penitenciare ale spaţiului concentraţionar comunist din România a fost cel de la Gherla, regiunea Cluj. Având o lungă istorie, ce coboară până în secolul al XVI-lea, consacrată în secolul XVIII-lea, în vremea Mariei Tereza ca spaţiu de recluziune pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave, penitenciarul Gherla a primit forma în care a funcţionat în perioada comunistă (de la o capacitate de sub 1000 persoane la una de peste 3000) la sfârşitul sec. al XIX-lea. Atunci a fost construită clădirea principală (Celularul Mare), pe trei nivele, având forma literei U.
Închisoarea Gherla a devenit cunoscută publicului, mai ales din relatările memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o: Lazăr Tiberiu, 1948-1950; căpitan Constantin Gheorghiu 1950-1952 – în epoca conducerii sale aici având loc cumplita reeducare organizată de slt. Sugigan Gheorghe şi slt. Avădanei Constantin, pusă în practică de studenţii veniţi din lotul Piteşti, Popa Ţanu, Livinski şi alţi torţionari; căpitan Goiciu Petrache, 1952-1959 – devenit cunoscut prin cruzimea şi incultura care îl caracteriza, dar şi prin copii săi fideli, Şomlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat să instituie şi să menţină teroarea; Iosif Domokos, în anii şaizeci) Gherla a fost locul de ispăşire a pedepselor pentru condamnaţii politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost şi locul multor execuţii, comandate în principal împotriva foştilor membri ai rezistenţei anticomuniste, precum şi al unor prelungite torturi, parte a reeducării inamicilor ordinii comuniste. Victimele perioadei 1945-1964 la închisoarea Gherla (589 de persoane au fost identificate până în prezent pe baza registrelor de stare civilă de la Primăria Gherla şi din registrele penitenciare), condamnaţii, internaţii sau preveniţii, au provenit din rândul claselor medii, al oamenilor obişnuiţi, al liber profesioniştilor, intelectualilor sau micilor întreprinzători, dar şi a tineretului studios, elevi şi studenţi, penitenciarul specializându-se în acest sens treptat.
După ce în epoca interbelică aici a funcţionat un institut de prevenţie, din 1945 închisoarea Gherla este trecută în categoria penitenciarelor de categoria I. Mai apoi, în 1947, ea devine închisoare pentru condamnaţii având pedepse de muncă silnică pe termen mărginit. În faza iniţială, până în 1948, aici au fost destul de puţini internaţi, atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Ultima categorie era formată din cei care aveau reţinute fapte contra securităţii statului (100 în iulie 1946, din totalul de 175 deţinuţi; 106 în iulie 1948, din totalul de 259)1. În mod evident, din vara anului 1948 aici au început să fie aduşi tot mai mulţi deţinuţi politici, astfel că, la sfârşitul anului, din cei 703 deţinuţi, peste 600 erau internaţi, preveniţi sau condamnaţi pentru fapte de natură politică. În fapt, de acum Gherla devine închisoarea celor condamnaţi la temniţă grea pe motive politice, în majoritatea lor ţărani şi muncitori, elevi şi studenţi, membri ai grupurilor de rezistenţă din munţi (peste 1600 au fost aduşi aici până în 1952), dar şi membri ai fostelor partide politice din perioada interbelică.
La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1600 deţinuţi, din care 104 de drept comun, 1 sabotor, 1186 condamnaţi pentru fapte politice şi 304 internaţi de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Numărul deţinuţilor politici a fluctuat pe parcursul următorului an, în condiţiile în care o parte dintre aceştia au început să fie transferaţi la Canal, în timp ce alţii au intrat, fiind transferaţi de la alte penitenciare. Astfel, la 1 iulie 1951, populaţia penitenciară cuprindea 811 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 6 sabotori, 136 internaţi DGSP şi 41 de condamnaţi de drept comun. Clasificarea pe infracţiuni a pedepselor politice, la acea dată, este după cum urmează: 454 uneltire contra ordinii sociale, 72 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 58 port ilegal armă, 42 instigare publică, 35 înaltă trădare, 19 coaliţie contra securităţii statului, 13 favorizarea infractorului, 10 răzvrătire, 8 omisiunea denunţării complotului. Pentru alte 261 infracţiuni politice este reţinută în sarcina deţinuţilor „apartenenţa la fostele partide politice şi la grupuri şi organizaţii anticomuniste”. Asupra acestor deţinuţi s-a declanşat cumplitul proces al reeducării de la Gherla.
Proiectat încă din 1950- atunci când doi dintre cei mai odioşi conducători ai Securităţii, Marin Jianu şi apoi Tudor Sepeanu au organizat reţeaua informativă a legionarilor aflaţi în penitenciarul
1 Cercetarea registrelor penitenciare de la Gherla a fost realizată în primă instanţă de Stăncuţa Todea, care mai apoi, împreună cu Ioan Ciupea au elaborat prima evaluarea cantitativă a evoluţiei populaţiei penitenciare la Gherla; vezi Stăncuţa Todea, Ioan Oprea, Represiune, sistem şi regim penitenciar în România, 1945-1964, în Ruxandra Cesereanu, (coord.) Comunism şi represiune în România comunistă. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006. Cifrele folosite în acest material provin din cercetările celor doi autori.
Gherla, dar pus în practică numai din vara anului 1951, procesul reeducării a reeditat experienţele de la Piteşti şi Târgu Ocna dar a şi condus – prin faptul că a devenit mai „public” decât ar fi trebuit – la încetarea sa în această formă violentă2. Aici campania de autodemascare a ţinut din iunie 1951 şi până la sfârşitul anului. Era exact perioada în care la Gherla au fost transferaţi deţinuţii studenţi de la Piteşti. Ultimele transporturi de acolo au sosit în 19 august şi 6 septembrie 1951 (117 şi 54 deţinuţi) formate din călăi şi victime ale „reeducării de la Piteşti”. Pe parcursul campaniei de lămurire şi reeducare au fost folosite cele mai cumplite tehnici de tortură, care au dus la decesul a numeroşi deţinuţi3, alţii fiind grav răniţi4.
La sfârşitul anului 1951, pe fondul inspecţiilor de la Bucureşti, campania de teroare încetează, loturile de studenţi reeducatori fiind transferate în alte penitenciare sau colonii de muncă (în special la Baia Sprie). În locul acestora au sosit noi locatari pentru penitenciar. La 1 decembrie 1951 statisticile penitenciarului Gherla înregistrau prezenţa a 1192 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 81 internaţi ai DGSP şi 6 sabotori. Dintre condamnările politice: 791 erau pentru uneltire, 152 pentru instigare, 86 pentru port ilegal armă, 58 pentru crima de înaltă trădare, 37 pentru crime de război, 21 pentru favorizare, 17 pentru omisiunea denunţului, 12 pentru agitaţie publică, 4 acte de teroare, 2 acţiuni pentru răsturnarea ordinii în stat, 2 ofensa naţiunii române. 734 dintre condamnaţii politici au precizată şi apartenenţa la diferite organizaţii subversive: Organizaţia Vlad Ţepeş (129), Avântul Tinereţii (89), Lot Suceava (61), Grup Constanţa (33), MRN Lupşa (31), Grup Ionescu-Diamandi (16), Organizaţia Craiova (13), Organizaţia Naţional Creştină (11), Cetatea lui Ştefan (11), Gruparea Albastră (11), 2+1 Huşi (9), Popşa Maramureş (7), Muntele Mare Alba (5), Cruce şi Spadă (4), organizaţii regionale legionare: Timişoara (56), Cluj (29), Galaţi (19), Sibiu (16), Braşov (8), Mureş (7), Frăţii de Cruce (26), Mănunchiul de Prieteni (9) ş. a.
Transferul acestor deţinuţi politici a coincis cu numirea, în mai 1952, în fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace – cel mai adesea şi prin exemplul propriu – căpitanul Petrache Goiciu (devenit colonel, atunci când s-a pensionat, în 1959). Fost director al Penitenciarului Galaţi, obişnuit de acolo cu deţinuţi politici de prim rang – în perioada când a funcţionat ca director acolo au fost depuşi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii) –
2 În septembrie 1951 de la penitenciarul Gherla a ajuns la DGSP o notă informativă – în fapt o autodemascare – a deţinutului Vintilă Weiss, în care acesta dezvăluia o mare afacere de spionaj în care erau implicaţi mai mulţi lideri ai PMR. Transferat la Bucureşti din ordinul lui Nicolschi, Weiss a retractat tot ceea ce declarase prezentând condiţiile inumane, de teroare, abuz fizic şi psihic, în care a dat respectivele declaraţii. Însărcinat cu anchetarea complotului, noul şef al Biroului Inspecţii (devenit Operativ) din Direcţia penitenciarelor, lt. col Stoilescu Coman, a trecut la investigarea celor petrecute la Gherla, luând declaraţii de la cei implicaţi. Aceştia, conform declaraţiei sale din 12 iulie 1953, „au rămas surprinşi că li se cere socoteală pentru faptele ce le-au comis în cursul activităţilor lor de autodemascare, afirmând că ei nu înţeleg a fi traşi la răspundere pentru unele fapte pentru care altădată erau felicitaţi... cu ocazia inspecţiilor făcute la Gherla de ministrul adjunct Marin Jianu, col. Baciu şi lt. Col. Tudor Sepeanu”. Vezi declaraţia lui Stoilescu în ANIC, fond CC al PCR-, Secţia Administrativ Politică, dosar nr. 33/1953, pp. 308.
3 O parte dintre cei implicaţi în reeducarea de la Gherla, ofiţerii politici şi medical penitenciarului au fost arestaţi şi condamnaţi. Astfel arestat în 1.IX.1953, anchetat, în 26.VII.1954, dr. Viorel Bărbosu, medicul penitenciarului, dezvăluia că înscrisese diagnostice false pentru cei decedaţi în „reeducare”. În 20.IV.1957, fostul medic al penitenciarului a fost condamnat la 5 ani, în lotul unora dintre ofiţerii MAI care patronaseră „reeducarea”. În acelaşi lot, ofiţerii politici de la Gherla, Constantin Avădanei (arestat în 24 III 1953) şi Gheorghe Sucigan (arestat în 13 III 1953), au fost condamnaţi la 6, respectiv 7 ani. Au fost graţiaţi la scurtă vreme de la condamnare. Cf. Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării în închisorile Piteşti, Gherla, coord. Silvia Colfescu, Vremea, Bucureşti, 1995, p. 68 şi p. 782.
4 Declaraţiile succesive date de Vintilă Weiss ilustrează ingeniozitatea brutalităţilor comise împotriva deţinuţilor: de la bătaia colectivă, până la cele mai obscene şi perverse tehnici de degradare a omului. Cf. ANIC, fond CC al PCR - Secţia Administrativ Politică, dosar nr. 33/1953 şi dosar nr. 34/1953, passim. Poate şi numai pentru că a organizat şi a permis degradarea omului până la acest nivel, sistemul comunist trebuie condamnat cu multă fermitate. Cât îi privea pe cei care l-au organizat, răspunsul l-a dat fostul ministru adjunct de Interne, Marin Jianu, care răspundea de penitenciare, şi care declara în anchetă, la 26 mai 1953, că în 1951, „la un penitenciar din ţară, de care nu-mi aduc aminte, unii deţinuţi au fost forţaţi…să-şi mănânce materiile fecale…” Întrebat fiind despre unele atrocităţi săvârşite la Penitenciarul Gherla, în urma cărora au murit mai mulţi deţinuţi, răspundea că nu cunoştea, nefiind sesizat –, „am fost informat că la Gherla lucrurile merg bine”. Cf. M. Oprea, Banalitatea răului, pp. 323-324.

Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă. În fapt, asistat de cel care avea să îi devină ginere, lt. Mihalcea, el a procedat la o rapidă transformare a reeducării prin violenţă în una bazată pe muncă şi violenţă5. Potrivit celor care i-au supravieţuit, memorialiştilor, în perioada în care a funcţionat ca director, arbitrariul şi voinţa sa erau suverane: „Bă, banditule, bă! sau Bă, bandiţilor, bă! Fiţi atenţi la ce vă spun eu! Aici - în închisoarea asta, eu vă dau să mâncaţi! Eu vă dau să beţi! Eu vă apăr ca să nu vă linşeze clasa muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mama voastră! Eu sunt Dumnezeul vostru! ...tu-vă Dumnezeul mamei Noastre de bandiţi!”... „. Caracterul şi comportamentul său au fost plastic şi cu forţă creionate în lucrarea „Gherla”, scrisă de Paul Goma în 1976 (ediţia în limba franceză, cea în limba română a apărut în 1990), şi mai apoi de alţi supravieţuitori ai penitenciarului Gherla.
Anii 1952-1955 au adus o creştere accentuată a numărului de deţinuţi politici în prima parte a intervalului, urmată de o scădere spre sfârşitul acestuia (de la 1606 în iulie 1952, la 1929 în iulie 1953, pentru a se reduce la 1407 în decembrie 1954, respectiv 427 în decembrie 1955). Creşterea este explicată de noua legislaţie represivă, dar şi de transferarea unora dintre foştii lucrători de la Canal, respectiv de eliberările care au avut loc începând din a doua jumătate a anului 1954. De la sfârşitul anului 1955 se înregistrează o nouă etapă de creştere a detenţiei politice la Gherla. În decembrie sunt aduşi 209 contrarevoluţionari6, apoi în lunile următoare sunt aduşi alţi circa 200, astfel că în iulie 1956 regăsim în statisticile penitenciare 842 deţinuţi politici, pentru ca în decembrie acelaşi an să fie înregistraţi 12557. În continuare, evoluţia populaţiei penitenciare a fost următoarea: iulie 1957 – 1.622, decembrie 1957 – 2.253, iulie 1958 – 2.852, decembrie 1958 – 3.317, iulie 1959 – 4.466, decembrie 1959 – 2.525, iulie 1960 – 2.461, decembrie 1960 – 2.480, iulie 1961 – 2.552, decembrie 1961 – 2.914, iulie 1962 – 2.983, decembrie 1962 – 2.630, iulie 1963 – 2.545, decembrie 1963 – 2.039, iulie 1964 – 858, decembrie 1964 – 608 deţinuţi de drept. Această dinamică a populaţiei penitenciare este consonantă cu cea din restul unităţilor sistemului penitenciar din România în perioada 1955-1964.
Dincolo de cifre, pentru că ele nu spun totul despre fenomen, se cuvine să revenim la regimul penitenciar. Acesta s-a înrăutăţit treptat, astfel că deţinuţii, aflaţi în camere supraaglomerate, subalimentaţi, epuizaţi de muncă, terorizaţi de toanele şi bătăile gardienilor şi membrilor administraţiei penitenciare, au făcut – ceea ce făcuseră şi deţinuţii de la Aiud – o grevă, care, pentru trei zile, i-a făcut să se simtă liberi. La 14 iulie 1958 din camera 86, cea a „frontieriştilor”, a început totul. Deţinuţii de toate categoriile, de la elevi şi studenţi la adulţi, oameni „liberi ori bolnavi de libertate”, în permanent conflict cu administraţia s-au revoltat. Au desprins şi aruncat în curte obloanele de la ferestrele cu vedere spre oraş, au scandat revendicări (Vrem pachet şi vorbitor! Suntem deţinuţi politici! Să vină procurorul! Să vină Crucea Roşie! Ne omoară Goiciu!8, au semnalizat cu cearceafuri şi cămăşi albe, au cântat „Deşteptă-te Române!”, „Pe-al nostru steag”, „Marseilleza”, s-au baricadat în cameră timp de două zile. Administraţia a intervenit în forţă cu focuri de armă, furtun cu apă al pompierilor, a fost spartă uşa, iar camera evacuată, rebelii fiind crunt bătuţi, dispersaţi. A urmat ancheta, în regim de pedeapsă cu 250 de grame de pâine şi o gamelă cu apă caldă la două-trei zile, bătăi crunte şi un proces în care 22 dintre grevişti au fost condamnaţi pe termene între 5 şi 15 ani. Ei
5 Până în 1953 o parte dintre foştii reeducatori au rămas pe poziţii importante în penitenciar. Spre exemplu, trei dintre ei ei au dus la bun sfârşit ceea ce începuse Goiciu, adică asasinarea fostului lider social democrat Ion Flueraş, în 1953; vezi Mihai Rădulescu, Traiul şi sfârşitul lui Ion Flueraş la Gherla, „Memoria“. nr. 39, 2/2002.
6 Între cei transferaţi se regăsesc mulţi basarabeni sau foşti cetăţeni ai URSS. Cf. A. Vişa, Din închisorile fasciste în cele comuniste din URSS şi România, Bucureşti, 1997, p. 401. Autorul citat a fost arestat în 26 II 1948, predat sovieticilor în 1 V 1958, dus la închisoarea militară sovietică din Constanţa, anchetat de ofiţeri MVD (în sediul „Comandamentului unităţii militare de tancuri/sovietic”), condamnat de Tribunalul Militar Sovietic din Constanţa (octombrie 1948) la 20 de ani muncă silnică pentru spionaj, apoi dus în URSS. În urma amnistiei generale, din URSS (august 1955), o parte dintre deţinuţii români au fost graţiaţi, alţii obligaţi la executarea în continuare a pedepsei. Capitolul consacrat detenţiei de la Gherla poartă titlul „Din lac în puţ”. Între cei aduşi la Gherla, „grupul sovietic”, s-au aflat: fostul ministru Pantelimon Halippa (dus din închisoarea de la Sighet în URSS, 1952), coloneii SSI Nicolae Trohani, Constantin Perju, Alexandru Fulga. Au murit aici: col. Ion Scurtu (28 V 1956), Sabin Calotescu (13 II 1957), preot Teodor Petcu (12 III 1957), prof. Sergiu Usanievici (11 IX 1956), comisarul Iacob Pănuş (2 XI 1958).
7 Creşterea a fost explicată de majoritatea memorialiştilor şi istoricilor prin faptul că la Gherla au fost internaţi cei mai mulţi dintre cei care protestaseră în toamna anului 1956, cu prilejul revoltei din Ungaria.
8 Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 73.

vor fi eliberaţi în 1964, de la diferite alte închisori. Unul dintre ei, Virgil Dinuţ, a murit în lagărul de la Grindu, în 19629.
Din 1958 la Gherla au fost reluate execuţiile. 28 de condamnaţi politici au fost executaţi între august 1958 şi iulie 1960. În aceeaşi perioadă au decedat 200 deţinuţi (34 în 1958, 72 în 1959 şi 94 în 1960). A fost etapa de apogeu a morbidităţii la Gherla, comparabilă doar cu cea din anul 1947, când au murit aici 86 deţinuţi. Schimbarea lui Goiciu, mai întâi cu fostul său adjunct, cpt. Istrate, apoi cu un colonel, Alexandrescu, nu a dus la îmbunătăţirea traiului în penitenciar, chiar dacă de acum penitenciarul beneficia de instalaţie de apă curentă şi de încălzire centrală. Aceasta şi în condiţiile în care populaţia penitenciară continua să crească. Spre exemplu, în zilele de 15, 17, 19, 22 februarie 1960 au fost aduşi la Gherla, după desfiinţarea închisorii de la Făgăraş, loturi ale deţinuţilor de acolo, în majoritate foşti poliţişti, jandarmi, agenţi ai serviciilor secrete. Cercetările realizate de Ioan Ciupea şi Stăncuţa Todea au identificat un număr de circa 470 deţinuţi sosiţi în acele zile. Statistica penitenciarului indică în februarie 1960 prezenţa a 2495 condamnaţi contrarevoluţionari, la începutul lunii, pentru ca la final acesteia să fie înregistraţi 294010.
Primii ani ai decadei a şaptea au adus o îmbunătăţire treptată a regimului penitenciar. Mai aerisit, după plecarea a numeroase contingente în coloniile din Deltă, penitenciarul a început să fie reorganizat, iar deţinuţilor le-a fost administrată – este adevărat într-o manieră mai uşoară – o nouă porţie de reeducare.
„Ne aflam deja în 1962, s-a început reeducarea, nu în stil Piteşti, mai discretă. S-a recurs la o altă stratagemă: deţinuţii au fost împărţiţi în grupe de câte 100 de persoane şi o dată pe săptămână, între orele 17 şi 19, trebuia să participăm la o activitate de club. Un deţinut primea o carte, trebuia să o citească, să îi facă recenzia, să o prezinte celorlalţi şi obligatoriu restul timpului trebuia afectat discuţiilor. Majoritatea participanţilor dormitau… Alegerea cărţilor puse în discuţie nu ne aparţinea…”. Calitatea şi cantitatea hranei s-au îmbunătăţit treptat; în anul 1963 aveam deja parte de două feluri de mâncare la prânz. … După anul 1962, trebuia să fi comis un delict deosebit de grav ca să mai ajungi la izolare. S-a intrat de fapt în legalitate, o legalitate dirijată de la centru… Într-o dimineaţă… observ că se scot toate băncile din camere…, sunt aşezate în ordine, ca la o sală de şedinţe, apoi toate uşile celulelor se deschid şi, la un semnal, toţi deţinuţii se revarsă pe scări şi se adună la parter, în hol, pe bănci. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Acum toţi deţinuţii aveau posibilitatea să se vadă, să comunice direct!… o febrilitate şi o emoţie de nedescris… în sfârşit a apărut comandantul … Ne-a invitat să luăm loc şi ne-a spus că are să ne comunice o veste foarte gravă. Cu o zi în urmă [22 XI 1963], în SUA, în timpul vizitei pe care preşedintele J. F. Kennedy o făcuse la Dallas, acesta a fost asasinat…, nu mult după aceea, la parter, a început perioada de proiecţii regulate) de filme11.
Totul s-a încheiat în 1964, atunci când penitenciarul a redevenit un spaţiu pentru deţinuţii de drept comun. În iulie 1964, la Gherla mai erau 340 de contrarevoluţionari; au fost eliberaţi până în august-septembrie acelaşi an. Rămâneau să îşi termine stagiile de pedeapsă 604 deţinuţi de drept comun.
9 O relatare a revoltei, aparţinând unui condamnat la 13 ani, Ovidiu Vasilescu, a fost publicată în „Memoria”, nr. 44-45, vezi pp. 44-58, cu datarea: 14-16 iunie 1958. Alte relatări, cu datarea 14 VII 1958; la Alexandru Maier, Am fost la Gherla Dreptul la adevăr, Târgu Mureş, Editur Mentor, pp. 134-138, la Paul Goma, Gherla p. 71, la I. Antohe, Răstigniri în România după Ialta Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 40.
10 Transportaţi pe calea ferată cu vagonul dubă, de la gara Gherla deţinuţii au fost aduşi cu un camion “Praga” cu prelată. La descărcarea camionului în penitenciar a fost convocat şi, fostul student în Medicină, deţinutul Alexandru Maier. După decenii medicul rememora: [19 februarie 1959, după datarea memorialistului, 22 februarie 1960, după documentele din Arhiva Penitenciarului] „Pe bena camionului, cu şube în spinare, doi criminali ai Gherlei, fraţii Şomlea. (…) Misiunea lor era acum simplă: (…) descărcau oameni. Îi aruncau jos în spatele camionului. Acesta era încărcat, în formă de piramidă, cu o grămadă de oameni ce se înălţa la 2,5-3 metri. Care mai puteau, gemeau şi se văitau. Majoritatea erau amuţiţi pe veci. Am împietrit în prag. Căpitanul Istrate nu ne-a dat răgaz de meditaţie. (Erau de faţă căpitanul Tudoran, doi ofiţeri de contrainformaţii şi nişte gradaţi). Comandantul Gherlei, Istrate, ne-a poruncit: «Alegeţi din grămadă ce-i viu! Ce-i mort, puneţi lângă perete, unul lângă altul, în linie! » Alexandru Maier, Am fost medic la Gherla, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp. 168-171.
11 Ibidem, pp. 236-237, 240, 263-264.

2 comentarii:

Jucilene spunea...

reveni la vizita.

Centerfolds.com spunea...

Wow, Moldova looks beautiful. Good luck to you all!