Piromanul pus şef la pompieri

De ce nu avem bani pentru salarii cât mai mari? Iată o întrebare suficient de actuală. Dar când am avut bani ce am făcut cu ei? Câte autostrăzi am construit în ultimii douăzeci de ani? Păi, haideţi să ne aducem aminte. În perioada înfloririi economiei mondiale, tovarăsul Văcăroiu, omul de paie al lui Ilici Iliescu, dădea cupoane la tot cartierul şi privatiza frizerii. Şi aceasta în timp ce Ungaria, de exemplu, atrăgea masive investiţii străine. Şi tot pe atunci Oliviu Somnorilă Gherman, tribunaticul Vadim, tovarăşul fost prim-ministru ceauşist Ilie Verdeţ şi Ghiţă Hau-Hau Funar alcătuiau patrulaterul roşu ce avea să scufunde România în zona gri a Europei. Tot pe atunci România nu exista pentru SUA şi aliaţii săi, doar Franţa ne mai trata ca pe o rudă săracă şi ne mai arunca o privire plină de superioritate şi dispreţ. Venind mai spre anul 2009, în 2008 mai precis, îl găsim la ministerul Transporturilor pe Şică Orban. Iar acest liberal de râsul curcilor repară pista aeroportului Băneasa plătind 64 de milioane de euro în loc de 18 milioane, preţul real. Acest Ludovic Orban, care acum se dă de ceasul morţii în privinţa celor câteva mii de euro cheltuite aiurea de actuala guvernare, arunca în prietenaşii săi, prin 2008, sume de ordinul milioanelor de euro. La aeroportul Băneasa, de exemplu, reparaţiile au fost făcute de Nelu Iordache, prietenul lui Orban, prin firma Romstrade. Să mai spună cineva că România nu merită un preşedinte care să-şi vadă de lungul nasului. Doar aşa mafioţii care se îmbogăţesc în România au liniştea necesară unui furt eficient. Agitaţia autorităţilor dăunează grav oferirii şi însuşirii şpăgii. Doar ne-am antrenat 50 de ani, în dictatura comunistă, să dăm şpagă eficient, să minţim elegant şi să ne furăm singuri căciula. Aşa să-i ajute DNA-ul.

În România, mai există oameni dispuşi să moară pentru adevăr şi dreptate

Doru Maries, presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, este internat la Spitalul Municipal, sub perfuzii.
De 66 de zile el se afla in greva foamei. Refuza sa manance in semn de protest fata de felul in care dosarul Revolutiei a fost tratat de organele abilitate. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca Procuratura Generala trebuie sa dea Asociatiei 21 Decembrie o copie dupa dosarul Revolutiei. in urma insistentelor acestui om, dosarul a fost xerocopiat, dar procurorul Laura Codruta Kovesi refuza sa il predea Asociatiei 21 Decembrie.

Vineri, de la ora 17.00 prietenii lui Doru Maries se aduna, la un concert a lui Florin Chilian in Piata Universitatii. Daca imaginea unui om aflat in a 66-a zi de greva a foamei nu te impresioneaza absolut deloc, stai la calculator si nu face nimic.

P.S. Mesaj primit de la "Noii Golani".

Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, despre rămăşiţele dictaturii comuniste din România

“Ecourile dictaturii nu vor să se stingă. Campania de denigrare a ICR dusă, mai nou, de anumite cercuri politice aminteşte de dictatură mai mult chiar decât cooptarea unor foşti informatori ai Securităţii la „Academia de vară“ organizată de ICR Berlin.


Metodele denigrării îmi sunt bine cunoscute, ele făcând parte din arsenalul probat al vechii Securităţi: citate scoase din context din cărţile lui Horia Roman Patapievici, menite să-l discrediteze, citate atât de ticălos îmbinate în tehnica denunţului. La interogatorii, pe vremuri, securiştii îmi adresau reproşuri uimitor de asemănătoare cu cele care i se aduc azi lui Patapievici: cum că scriitura mea ar fi o blasfemie, ar aduce atingere naţiunii române!

[...]

În ce mod sunt legate citatele din textele lui Patapievici cu „Academia de vară“ de la ICR Berlin? Evident, în niciun mod. În furia de a ataca ICR-ul, nici nu se mai pomeneşte despre cei doi turnători. Prins de febra instrumentalizării politice a acestui caz, ziarul Ziua pare că a „uitat” adevărata problemă: promovarea pe bani publici a doi foşti informatori ai Securităţii. Desigur, ar fi şi greu, dacă nu chiar imposibil să vorbim despre moralitate cu poetul de curte al lui Ceauşescu, actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului, Adrian Păunescu. Dacă invitarea celor doi turnători la Berlin a fost, pentru mine, scandaloasă, atunci ceea ce se întâmplă acum – anume faptul că poetul de curte al dictatorului este chemat să delibereze despre moralitate în cultura română – este o monstruozitate.


Pentru mine, Păunescu este chintesenţa falimentului moral, personificarea prostituţiei culturale în dictatură. Pentru persoane ca el, singura atitudine corectă de după căderea comunismului ar fi fost să tacă cincizeci de ani. E greu să găseşti, printre artişti, pe cineva la fel de vinovat ca Păunescu pentru dezastrul moral al ceauşismului.


Aşa încât, mă văd obligată să fac nişte precizări: prin protestul meu, nu am contestat ICR-ul ca instituţie, nici performanţele pe ansamblu ale preşedintelui ICR. Nici n-o voi face vreodată. Am avut doar o obiecţie legată strict de „Academia de vară” de la Berlin. Dacă protestul meu este instrumentalizat de Păunescu şi alţii de seama lui, atunci mesajul meu a fost deturnat. Să-l pui pe actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului s-o facă pe cenzorul cultural al ICR, ştiind prea bine care a fost rolul său în timpul dictaturii, este ca şi cum ai pune un piroman notoriu şef la Pompieri. Nu am cuvinte pentru a descrie enormitatea acestei situaţii în care se complace Senatul României.


Poate doar atât: refuz să-mi fie instrumentalizată, în orice fel, critica mea – pe care o menţin – la adresa „Academiei de vară” organizată de ICR Berlin; refuz în mod hotărât răstălmăcirea protestului meu prin oameni precum Păunescu sau prin campania împotriva ICR dusă de ziarul Ziua."


Din Evenimentul Zilei, 07 August 2008

Ce nu se predă la ora de istorie despre familia domnitoare Ghica

Avem o familie consacrată pe tot globul. Ghica îi e numele – şi care e, mai degrabă, renume. Din familia Ghica au ieşit zece domnitori ai principatelor române şi zeci de diplomaţi, oameni de cultură, militari. Ca să dau nişte exemple mai recente, Vladimir Ghica s-a remarcat în întrega lume, de la Buenos Aires la Tokyo şi Sydney, drept un mare propovăduitor al creştinismului. Papa Pius al XI-lea, care l-a apreciat atât de mult că s-a şi pozat cu el, l-a numit, în glumă, “marele vagabond apostolic”. Iar Vaticanul i-a oferit drepturi pe care nu le-a primit nici un alt român vreodată. S-a întors în ţară şi s-a dedicate actelor caritabile. A înfiinţat primul spital gratuit şi prima ambulanţă din România. Pentru toate calităţile sale, comuniştii l-au răsplătit cu un pachet vast de torturi. A murit în închisoarea Jilava. Fratele lui Vladimir, Dimitrie Ghica, a fost un bun diplomat şi într-o perioadă a deţinut funcţia de ministru de Externe al României. Dimitrie Ghica a ajuns la un moment dat chiar preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie de la Haga. Pentru că nu s-a mai întors niciodată în ţară, comuniştii n-au avut decât să-i aplice cealaltă pedeapsă destinată românilor de valoare. I-au confiscat bunurile. Printre ele, şi un apartament situat în imobilul de pe strada Robescu, numărul 23. Vina familiei Ghica de a fi făcut lucruri remarcabile, atât în ţară, cât şi în străinătate, s-a menţinut şi după ’89. Apartamentul nu a fost retrocedat urmaşilor familiei Ghica, deşi fusese confiscat complet abuziv. După naţionalizare, statul a recurs la o altă metodă de furat imobile: privatizarea. Nu întreprinderi energofage, nu coloşi industriali care ardeau gazul degeaba s-a grăbit statul să privatizeze, ci un biet apartament. Apartamentul familiei Ghica a fost privatizat încă din 1990. Evident, economia întregii ţări a început să se întărească după o asemenea acţiune ce nu suporta amânare. Şi chiar Justiţia din România a căpătat sens dacă unui fost preşedinte al Curţii Supreme de la Haga i s-a putut face lejer o asemenea nedreptate.

Prostănac 000 - un film horror pentru România

La bacalaureatul din anul 2007, Liceul Agricol din Dăbuleni a asigurat judeţului Dolj poziţia de lanternă roşie a ţării, deşi nu era un liceu cu profil electrotehnic.Aici au trecut examenul numai cei 0 (zero) elevi care au pus mâna pe carte. În anul 2008, recordul a fost egalat, tot la zero (vedeţi că, deşi nu aţi fi crezut, se poate egala şi la zero?), de Liceul Agricol din Cîrcea, tot din Dolj. Trebuie să vă spunem că bazele acestui succes au fost puse de doamna Elena Dimian, o mână de fier care a condus foarte mulţi ani celebrul liceu. Dar cum a putut să fie atât de longevivă doamna Dimian? Foarte uşor. Domnia sa este vară primară cu doamna Geoană, soţia generalului de Securitate Geoană (tatăl lui Mircea Geoană), care era mare şi tare pe vremuri. Deci iată că o poreclă de “prostănac” se clădeşte cu rezultate slabe la învăţătură întinse pe cel puţin o generaţie-două în arboreal genealogic.

Securiştii – criminali odioşi ce-şi plimbă acum nepoţii prin parc, la umbra unor pensii foarte mari

Pentru securişti, să omoare un om sub anchetă era absolut normal, dacă nu chiar banal. Ucideau cu aceeaşi indiferenţă cu care respirau. Dacă ai fi întrebat un securist torţionar când i-a luat viaţa lui cutare, ar fi ridicat din umeri, neştiind ce să spună, era ca şi cum l-ai fi întrebat când a respirat pentru a două sute şaizeci miliarda oară. Normal, n-a numărat de câte ori a tras aer în piept, la fel cum n-a ţinut cont nici la câţi oameni şi când anume le-a luat suflarea în timpul serviciului său. Cea mai bună dovadă că se ucidea în anchetă pe bandă rulantă, fără număr, este că familia unei victime a primit oficial două acte de deces, cu date diferite. Costin Ioan a fost arestat de Securitate în 1948, pe motiv că făcea legătura între grupurile de luptători anticomunişti din Munţii Făgăraş, din Munţii Arnota şi din Pădurea Sarului. Din documentele CNSAS rezultă că anchetatorilor le-a fost imposibil să obţină de la Costin Ioan numele partizanilor pe care-i ajuta. Iar anchetatorii au făcut tot ce ştiau ca să-l determine să dea nume. Ca să fie mai convingători s-au gândit să-l şi omoare puţin. Aveau trecută în fişa postului şi această atribuţiune. Dar probabil că li se întâmpla atât de des la locul de muncă să recurgă la astfel de soluţii, încât au uitat să-şi noteze în carneţel pe cine şi când au trimis pe lumea ailaltă. Aşa se face că , în 1956 (la opt ani după), autorităţile au trimis familiei lui Costin Ioan două certificate de deces. Într-unul se spunea că moartea a survenit în urmă cu opt ani, în mai 1948, din cauze necunoscute, iar în celălalt decesul era datat iunie 1949, de asemenea cu cauze incerte. Într-unul dintre certificate se spunea că pe mama răposatului o chema Elena, în timp ce în toate actele de identitate ale lui Costin Ioan ea apare cu numele de Anica. Nişte scăpări neimportante. Până la urmă, i se putea întâmpla oricărui român şi oricând să moară din cauze secrete la Securitate, deci detaliile de nume şi dată chiar nu mai contau.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.29/2008.

7 octombrie - zi de doliu

In spirit de solidaridaritate cu victimele protestelor anti-comuniste de la Chisinau din seara de 7 aprilie si dupa, in mai multe orase românesti vor avea loc actiuni de comemorare, miercuri, 7 octombrie.

Startul il va da Chisinaul, la ora 18.00 la monumentul lui Stefan cel Mare, dupa care

la ora 20.00 fix ne intâlnim in:

Bucuresti - in Piata Universitatii (borna km.0 al Libertatii si Democratiei)

Suceava - in fata Casei de Culturadin Suceava

Iasi - in fata corpului A de la Universitatea A.I. Cuza

Cluj - in Piata Avram Iancu

Ploiesti - in Piata Victoriei (in fata Primariei)

Sibiu - in fata Casei de Cultura a Sindicatelor Sibiu (hotel Ibis), la momumentul Eroilor Revolutiei din 1989

Timisoara - (locatie inca nestabilita)

Participantii sunt rugati sa vina cu o lumânare si sa o aprinda, In tacere. Actiunile de comemorare nu necesita aprobari prealabile de la autoritatile statului, cei care doresc sa organizeze si in orasul lor o astfel de actiune sunt rugati sa ne anunte.

(lista cu orase va fi completata si publicata pe siteul nostru pe masura ce primim vesti despre alte orase unde vor avea loc comemorari).

P.S. Mesajul de mai sus l-am primit de la "Noii Golani". Cei care vor mai multe detalii despre initiativele grupului pot accesa http://www.noiigolani.ro/.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXII)

Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Metodele de recrutare
Recrutarea elevilor (a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane de sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă (în „problema învăţământ” sau în „problema tineret studios”). Chiar dacă funcţionau pe o treaptă modestă în ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator), elevii introduşi în reţea puteau furniza informaţii de primă sesizare foarte utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în acţiuni de urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta culegerii de informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte faţă de regim, fie persoane provenind din familii urmărite (pentru descendenţa lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de emigrare, comentarii critice etc.). Pe lângă legendă, la recrutarea elevilor se foloseau ca argumente constrângătoare sancţiunile şcolare, corijenţele, ameninţarea cu repetenţia sau cu interzicerea accesului într-o instituţie de învăţământ superior813. Introducerea în reţea se făcea prin semnarea unui angajament, uneori pe un formular tipizat, text în care accentul cădea cu deosebire pe păstrarea strictă a secretului colaborării, inclusiv faţă de familie. Această ultimă condiţie încălca flagrant drepturile minorului, constrâns să-şi asume obligaţii pretins legale în relaţie cu o instituţie a statului, fără acordul părinţilor sau al tutorilor de drept.
Recrutarea în scopul compromiterii nu avea ca scop extinderea reţelei informative şi obţinerea de informaţii, ci izolarea unei persoane sau „destrămarea unui anturaj”814. La această metodă se recurgea în acţiunile complexe de urmărire, dacă alte măsuri de descurajare şi intimidare eşuau. În timpul falsei recrutări se încălca voit regula de bază a conspirativităţii: „candidatul” (adică urmăritul) era adus la sediul organelor Ministerului de Interne în văzul lumii, pentru o „discuţie” care nu dura suficient pentru a trece drept anchetă şi nu avea consecinţe vizibile asupra celui în cauză. Astfel, se acredita în rândul anturajului ideea că persoana a fost recrutată, urmarea fiind izolarea de familie sau de prieteni. În detenţie, simularea recrutării se făcea fie prin acordarea unor „favoruri” nesolicitate, dar refuzate altora, fie prin lansarea deliberată a zvonului despre recrutarea cuiva, având ca efect tot izolarea deplină de ceilalţi deţinuţi. Ca şi legendarea, recrutarea în scopul compromiterii atestă duplicitatea Securităţii în raport cu propria retorică şi propria conduită: pe de-o parte, în documentele oficiale se clamează obligaţia cetăţenească de a colabora, iar pe de alta această relaţie obligatorie şi pretins legală se instituie prin constrângere, înşelătorie şi şantaj.
O categorie distinctă în ierarhia celor care alcătuiau reţeaua informativă o constituiau sursele nerecrutate, adică sursele speciale provenite din rândul oamenilor de cultură, al persoanelor cu funcţii oficiale şi al membrilor de partid. Aşa cum am arătat, în primii ani de funcţionare a Securităţii, din rândul acestora din urmă se recruta „elita”, adică rezidenţii şi informatorii, fiind înscrişi în evidenţe şi utilizaţi fără nici un fel de restricţii. După emiterea Hotărârii CC al PCR nr. 119 din 16 martie 1968, pentru recrutarea şi înscrierea în evidenţe a informatorilor „proveniţi din rândul oamenilor de ştiinţă, artă şi cultură sau cei ce intră în nomenclatura organelor de partid (deşi nu sunt membri de partid)”, avizul introducerii în reţea intra exclusiv în sarcina şefilor direcţiilor centrale şi teritoriale sau a locţiitorilor acestora, precum şi a şefilor de servicii independente. Semnificaţia acestei avizări la nivel foarte înalt ţine în principal de cerinţa unei mai mari conspirativităţi privind infiltrarea mediilor politice şi profesionale speciale: sursele membri de partid, persoanele cu funcţii de conducere sau oamenii de cultură se recrutau de către ofiţeri cu grad superior, erau dirijaţi către obiective urmărite prin acţiuni supravegheate de conducerea unităţii şi mai ales erau introduşi în reţea numai cu acordul prealabil al factorilor politici, în speţă, al conducerii de partid la nivel central sau local. Corolarul acestei situaţii îl reprezintă urmărirea membrilor de partid, a persoanelor cu funcţii şi a oamenilor
813 Pentru exemple privind recrutarea elevilor, Ibidem, dosar nr. 211; ibidem, fond R, dosar nr. 106.
814 Pentru un exemplu elocvent de recrutare în scopul compromiterii, în anul 1988, vezi Ibidem, fond I, dosar nr. 1308, vol. 1, f. 8.
de cultură – tot cu avizul conducerii politice şi prin acţiuni aprobate şi coordonate la nivel superior. În rest, regulile muncii operative erau aceleaşi: „punctarea” şi studiul în vederea recrutării, stabilirea în concret a sarcinilor pe care sursa le avea de rezolvat, analizele şi evaluările periodice erau identice.
Valoarea informaţiilor primite de la o sursă specială era direct proporţională cu reputaţia profesională, prestigiul social şi credibilitatea persoanei. O dovadă a tratamentului preferenţial acordat de Securitate informatorilor membri de partid sau surse speciale o constituie faptul că aceştia nu erau obligaţi să semneze un angajament sau să furnizeze informaţii în scris. Relaţia cu ofiţerul nu debuta niciodată de pe poziţii de forţă, metoda constrângerii nu putea fi folosită, întâlnirile aveau loc de comun acord iar informaţiile puteau fi furnizate verbal, caz în care ofiţerul întocmea rapoarte informative detaliate. Acest tip de document consemna cu maximă acurateţe activitatea surselor speciale, având prin conţinut o valoare similară notelor informative obişnuite, dar prezentând în plus avantajul că asigura conspirarea perfectă a informatorului faţă de alţi ofiţeri operativi care ar fi avut acces la informaţiile obţinute815.
Supravegherea mediului cultural, în special a celui literar şi artistic, a presupus introducerea în reţea a unor surse de rang înalt, în mare parte membri de partid, dirijate în mediul lor profesional mai ales în scop preventiv. Dacă în alte medii informatorii erau instruiţi astfel încât să se asigure cunoaşterea în profunzime a stării de fapt, în mediile protejate (artă, cultură, presă, învăţământ, culte, justiţie şi sănătate) ei aveau ca sarcină principală prevenirea unor situaţii indezirabile pentru regim: apariţia de lucrări literare sau ştiinţifice „cu conţinut necorespunzător” sau „interpretabil”, transmiterea de manuscrise în străinătate, schimbul de publicaţii sau de informaţii cu colegi de breaslă din afara ţării, redactarea unor texte cu caracter protestatar (memorii, petiţii, scrisori deschise), iniţierea oricăror forme de disidenţă etc. Informatorii din mediile protejate primeau sarcini mult mai complexe din partea ofiţerilor de legătură, funcţionând, în special după desfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, ca veritabili agenţi ai cenzurii: obţineau informaţii despre proiecte editoriale, despre textele în curs de redactare sau de apariţie, sustrăgeau manuscrise din redacţii pentru a permite Securităţii o lectură în avanpremieră, recenzau în note informative extinse operele confraţilor, recomandându-le sau, dimpotrivă, semnalând mesajul lor îndoielnic (pasaje obscure, trimiteri ideologice subversive, „şopârle”), modificau planurile editoriale după indicaţiile ofiţerilor, propuneau retragerea de manuscrise sau tiraje întregi din circulaţie şi mai ales duceau „muncă de lămurire” pe lângă cei urmăriţi. Acţionând ca agenţi de influenţă în cadrul breslei, sursele speciale îndeplineau sarcina principală a Securităţii în mediile protejate, şi anume prevenirea opoziţiei deschise faţă de regim şi obţinerea unor produse culturale perfect integrate ideologic. Frecvent, recrutarea informatorilor din rândul oamenilor de cultură avea ca unic scop „influenţarea pozitivă” a unei persoane suspectate că pregăteşte texte „cu conţinut ostil sau interpretabil”, memorii adresate autorităţilor, scrisori deschise către instituţii din ţară sau din străinătate, lucrări „de sertar”, proiecte artistice neautorizate oficial (chiar şi în rândul mişcării artistice de amatori), ori simple teze de doctorat discutabile sub aspect ideologic.
Folosirea surselor informative în mediile protejate respecta principiile de bază ale muncii în reţea, cu observaţia că semnarea angajamentului şi furnizarea de note scrise nu erau obligatorii: sursele speciale erau şi ele verificate periodic prin alţi informatori sau prin „mijloacele specifice” (înregistrări, filaj, controlul corespondenţei), dar contactele, legendele şi variantele de retragere erau pregătite minuţios, cu mai multă prudenţă, iar relaţia cu ofiţerul se construia la un nivel mai degrabă protocolar, după contacte „profesionale” repetate la locul de muncă. Ofiţerul de obiectiv,
815 Instrucţiunile nr. P.2 din 26.01.1970, privind activitatea de evidenţă, dispecerat şi arhivă, aprobate de Ion Stănescu, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, modifică substanţial informaţia din fişele de evidenţă (Model 1), în care nu se mai notează numele conspirativ şi numele ofiţerului de legătură, tocmai pentru „o cât mai bună conspirare a persoanelor ce fac parte din reţeaua informativă a unităţilor de securitate”.
cel care răspundea oficial de bunul mers al instituţiei, putea folosi vizitele de lucru în scopul contactării şi studierii de noi surse: sub pretextul rezolvării unor probleme curente evalua potenţialul operativ al unei persoane, făcea recomandări care implicau o întâlnire viitoare sau pur şi simplu culegea informaţii „în orb”, sub legendă, de la persoane neintroduse oficial în reţea.
Cu atât mai facilă era culegerea de informaţii de la persoanele cu funcţii de conducere în obiectivul supravegheat (indiferent de profilul acestuia), persoane cărora li se cereau în mod direct şi neconspirat orice fel de date privind oamenii din subordine, sub motivul asigurării bunului mers al instituţiei, al prevenirii unor acţiuni de spionaj sau a unor infracţiuni economice. Deşi „persoana oficială” nu era înscrisă în evidenţe ca sursă816, în fapt putea juca oricând un astfel de rol, la solicitarea expresă a ofiţerului, făcută sub o identitate neconspirată, chiar dacă scopul real al contactării era legendat. Folosirea persoanelor cu funcţii oficiale în acţiuni de urmărire mergea de la obţinerea pe orice căi a informaţiilor cu valoare operativă la convocarea lor ca martori la „atenţionări”, „avertizări” sau „puneri în discuţie publică”, toate metode de intimidare şi descurajare la care Securitatea a apelat constant.
O situaţie extremă, care impune o tratare separată, este simularea obţinerii de informaţii de la sursele din reţea – altfel spus, simularea recrutării de noi informatori. Pe scurt, este vorba de prelucrarea unor documente cu caracter oficial, utilizate curent în instituţiile de stat, indiferent de profilul lor (rapoarte de activitate, note de serviciu, note explicative, dări de seamă, caracterizări, recomandări pentru dosarele de cadre, recomandări pentru obţinerea accesului la documente secrete sau a avizului de plecare în delegaţii externe ş.a.m.d.) astfel încât să pară că ofiţerul a primit informaţiile de la surse din reţea. Deşi procedeul era interzis de regulamentele interne, ofiţerii de obiectiv comiteau frecvent acest abuz, fie din comoditate, fie pentru că nu reuşeau să îndeplinească norma de informatori prevăzută în perioada respectivă. Ei ajungeau astfel să mistifice documente procurate de la persoanele cu funcţii oficiale, de la serviciile de protocol pe care le supravegheau direct, de la serviciul personal, de la informatori sau pur şi simplu obţinute prin sustragere, şi să le transforme în note informative adăugându-le un antet specific, schimbând semnăturile cu nume real în nume conspirative şi atribuindu-le unor surse care n-au existat niciodată în realitate817. Înregistrarea fictivă şi manipularea înscrisurilor pentru a simula introducerea de noi informatori în reţea sunt o altă ilustrare a abuzului ca practică uzuală a Securităţii, în care falsul în documente în detrimentul persoanei se făcea fără nici o sancţiune.
Pe lângă folosirea persoanelor cu funcţii oficiale, exploatarea „în orb” constituia o altă metodă prin care ofiţerul de Securitate putea culege informaţii fără să recurgă la recrutarea standard. Exploatarea unei surse „în orb” avea loc sub acoperirea unei legende sau a unei identităţi false (nume de serviciu şi calităţi oficiale fictive, cu observaţia că folosirea numelui de serviciu era curentă în cazul ofiţerilor DIE/CIE chiar şi în contactele „deschise” cu informatorul). Metoda „în orb” presupunea obligatoriu construirea unei legende, de regulă în jurul unui pretext profesional, care să-i permită ofiţerului un dialog amplu cu interlocutorul fără ca acesta să sesizeze adevăratul scop al discuţiei. Informaţiile obţinute erau de multe ori mai valoroase decât cele furnizate de sursele recrutate prin metodele clasice, dat fiind că dialogul era benevol, fără nici o constrângere psihologică. Dacă abordarea urmăritului de către ofiţer nu era posibilă, putea fi dirijat şi un informator care, sub legenda indicată, să obţină tot „în orb” informaţiile necesare. Utilizarea unor asemenea informaţii şi consemnarea lor în documente se supunea regulilor
816 Sursele nerecrutate nu erau înregistrate în evidenţa generală sau în evidenţa reţelei informative; totuşi, ofiţerul de legătură ţinea o evidenţă proprie a acestor persoane, dintre care multe ajungeau să fie incluse oficial în reţea, după o perioadă de „punctare” şi studiu, de la caz la caz.
817 Astfel de documente – rapoarte depuse de angajaţi la Serviciul Protocol, sub incidenţa legilor speciale privind relaţiile cu străinii – se regăsesc, de ordinul zecilor, în dosarul de obiectiv Radioteleviziunea Română; ACNSAS, fond D, dosar nr. 135. Se poate lesne observa adăugarea antetului şi transformarea numelui real al semnatarului în nume conspirativ de către aceeaşi persoană care întocmeşte olograf Nota Biroului.
generale, dovadă că metoda exploatării „în orb” era considerată la fel de necesară şi de legitimă ca recrutarea obişnuită, indiferent dacă era folosită de un informator sau de un ofiţer acoperit. Este o dovadă în plus că, în ciuda retoricii oficiale care declara obligatorie în baza legii colaborarea organizată şi conspirată cu Securitatea, metodele concrete de obţinere a informaţiei erau gândite să ocolească refuzul fără să-l sancţioneze, pentru că nu exista nici un temei legal al sancţiunii.
În ce priveşte informatorii membri de partid, aceştia intră formal în categoria surselor nerecrutate, adică neînregistrate oficial în evidenţa generală a reţelei. Exceptând primul deceniu de funcţionare a Securităţii, recrutarea unui membru PCR s-a făcut numai cu avizul conducerii politice superioare (la nivel judeţean sau central), dosarul fiind distrus după încetarea legăturii, în cazul în care fusese deja deschis înainte de înscrierea titularului în partid818. Recrutarea prin constrângere sau prin material compromiţător nu intra în discuţie, acceptul find de la sine înţeles în virtutea unei sarcini de serviciu sau a obligaţiilor pe linie partid. Credibilitatea surselor înregimentate politic era în principiu mai mare decât a celor obişnuite. În mod corespunzător, sarcinile cu care erau dirijaţi în reţea informatorii membri de partid deveneau mai importante, iar refuzul colaborării (foarte puţin probabil) era sancţionat în primul rând politic. Motivele recrutării membrilor de partid819 nu diferă de cele valabile pentru sursele obişnuite, iar modul de lucru era identic: puteau furniza informaţii în scris sau verbal, primeau nume conspirativ, erau verificaţi, evaluaţi periodic şi recompensaţi dacă era cazul. Singura diferenţă notabilă faţă de ceilalţi informatori stă în gradul sporit de conspirativitate: prezenţa lor în reţea nu era consemnată în evidenţe şi urmele arhivistice ale colaborării lor se distrugeau tocmai din acest motiv. Consecinţele acestei relaţii ultra-conspirate cu Securitatea sunt însă la fel de grave, chiar dacă astăzi au ajuns mult mai greu de dovedit.
Aşa cum am spus, modul de lucru cu informatorul era în esenţă identic pentru toate categoriile de surse, indiferent de circumstanţele diferite ale introducerii lor în reţea. Încă de la recrutare, de multe ori odată cu semnarea angajamentului, se stabilea lista de legături sau relaţii, chiar dacă sursa nu urma să fie dirijată în mod expres pe lângă persoane, ci primea sarcini mai generale (urmărea „starea de spirit din rândul populaţiei”, supraveghea procesul de producţie, semnala pierderile economice etc.). Lista de relaţii îi indica ofiţerului despre cine putea solicita şi primi informaţii, sau persoanele pe lângă care informatorul „avea posibilităţi”. După recrutare se stabilea şi un sistem de legătură, o parolă şi un număr de telefon la care ofiţerul şi sursa se puteau contacta reciproc, în afara programului de întâlniri fixat de comun acord. Ritmul întâlnirilor, adică ritmul furnizării informaţiilor, în scris sau oral, varia de la caz la caz, în funcţie de situaţiile intervenite pe parcurs. Întâlnirile periodice se ţineau în locuri bine conspirate sau în spaţii publice care puteau păstra anonimatul. Denumirea de „casă conspirativă” înscrisă în antetul notelor sau al rapoartelor informative nu se referă neapărat la un imobil, putând desemna la fel de bine un parc, o piaţă publică sau un birou de întreprindere. În detenţie, întâlnirea cu sursa putea avea loc mai ales în camera de anchetă sau la infirmerie. Sediul Securităţii sau al Miliţiei nu era folosit pentru astfel de întâlniri, ci, aşa cum am arătat, pentru destrămarea unui anturaj sau compromiterea unei persoane printr-o falsă recrutare.
Dirijarea unui informator, mai ales a celor păstraţi în reţea timp de zeci de ani, presupunea, pe lângă stabilirea de sarcini concrete şi termene până la care trebuiau rezolvate, şi construirea unei relaţii personale între ofiţer şi sursă, astfel încât interesul pentru menţinerea
818 Vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 976 pentru închiderea dosarului de reţea prin intrarea titularului în partid şi folosirea lui în continuare ca sursă, cu aprobarea conducerii politice. Totuşi, în teritoriu s-au făcut excepţii de la regula distrugerii dosarelor informatorilor membri de partid, datorate cel mai probabil unor defecţiuni birocratice; ibidem, dosar nr. 938.
819 Deşi introducerea lor în reţea se făcea după reguli şi aprobări speciale, motivele recrutării informatorilor membri de partid puteau fi cât se poate de triviale. Din documentele de arhivă reiese că titularul, membru de partid, este recrutat doar pentru supravegherea generală a clienţilor unui magazin cu circuit închis, destinat nomenclaturii PCR; ACNSAS, fond R, dosar nr. 1010.
colaborării să fie reciproc. Exceptând cazurile în care obţinerea de informaţii se baza pe constrângere – situaţie în care şi valoarea lor operativă era sensibil mai mică – informatorul era „stimulat” fie printr-o abordare foarte prietenoasă din partea ofiţerului (care se interesa de problemele personale, dăruia mici atenţii cu prilejul zilei de naştere sau chiar aniversa recrutarea sursei)820, fie prin recompense.

Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât

Naţional-comunismul dictatorului Ceuşescu Nicolae nu putea face să dispară imaginea de ţară în care se moare de foame pentru România anilor ’80. Din păcate, din ţara în care erau demolate satele şi sărăcia era tot mai cumplită, am devenit ţara unde corupţia distruge orice valoare a lumii civilizate. Ştiţi ce scria, prin 2008, “Frankfurter Allgemaine Zeitung” despre România lui Becali, Vadim sau Voiculescu (din păcate şi a mea sau a ta)? Păi, scria următoarele adevăruri: “La fel cum se cumpără notele de la Bac, se cumpără şi permise de conducere, autorizaţii generoase de construcţie, scutiri de impozite sau o programare timpurie la operaţie”. Iar astăzi tovarăşii din PSD se dau de ceasul morţii să arate că ei sunt în roşul viitorului. Unde sunt corupţii pe care lumea civilizată îi arată cu degetul? La cei care au adus în această ţară Pauperizarea-Sărăcia-Dezastrul. Dar nu-i nimic, merg tovarăşii la Antena3 sau OTV şi ne explică ce frumoasă e România social-democrată. Poate pentru cei care trăiesc din şpăgi, stimaţi tovarăşi.

Tehnica linşajului a evoluat odată cu involuţia speciei

Printre metodele de a elimina un antipatic se numără şi linşajul. Prin definiţie, linşajul presupune trei condiţii: acuzaţia să stârnească o emoţie colectivă, ca să nu fie nevoie de probe, acuzatul să fie identificat rapid, ca să nu realizeze ce i se întâmpă, iar execuţia să fie sumară, ca să nu apară îndoieli. Celebritatea linşajului e asigurată de minciună, pentru că revelaţia adevărului consumă un timp inutil care favorizează risipirea emoţiei. Crima, violul sau genocidul sunt cele mai accesibile generatoare de emoţii collective.

Tehnica linşajului a evoluat odată cu involuţia speciei, de la banala exterminare fizică la sofisticata artă a exterminării psihice. Dacă asupra efectului entropic al reîncarnării plutesc suspiciuni, putem fi siguri că uciderea psihicului condamnatului va regenera euphoria naţiunii. Din raţiuni de securitate (la propriu şi la figurat), precum şi de vizibilitate, călăii ne sfătuiesc să rămânem în faţa televizorului, să deschidem o bere şi să juisăm în intimitate alături de cei dragi. Daa am asista la execuţie pe viu, de exemplu în Piaţa Unirii, n-am avea aceeaşi limpezime în priviri ca în faţa sticlei colorate (a televizorului, nu cea de bere), n-am avea pe deplin convingerea că noi manipulăm telecomanda şi nu ea pe noi, sau, mai grav, am risca o contaminare de genul sindromului Stockholm şi, dând mână cu mână, cei cu inima română să-i agreseze pe regizorii luminaţi, confundând călăii cu victima.

Pentru evitarea acestor regretabile confuzii, medicul ne sfătuieşte să înghiţim cu multă bere câte o pastilă pe seară în faţa televizorului, în acest fel evitând riscul unei deşteptări premature. Teoria hazardului ne îmbărbătează , amăgindu-ne cu iluzia că, dacă citim presa, liniştiţi la locurile noastre, dacă ne turnăm contemporanii cu sinceritatea deplină a delaţiunii criptocomuniste, s-ar putea să fim aleşi între cei puţini iertaţi de eşafod. Iar dacă urmăm sfatul medicului, nici nu vom mai suferi de coşmarul confruntării cu propria conştiinţă, care te trezeşte, câteodată, din lumea viselor oficiale.

După orgia execuţiei, ni se strecoară în gură gustul plăcut că viaţa în mizera noastră cetate s-a schimbat miraculous, florile au înflorit, parcurile au ierbit şi maşinile s-au defluit. Ce ţară frumoasă şi uşor de condus, ca o Dacia Felix în care şi cel sacrificat murea fericit pentru că o părăsea pentru totdeauna. Astăzi, ca şi în trecut, Felix conduce noua Dacie cu patru antene prin cablu spânzurate în văzduh, dar prin care ne se scurg decrete, ci figurile penibile ale făcătorilor de imagine. Între imagine şi linşaj nu rămâne pauză de reflecţie, întrucât suntem în secolul realităţii virtuale, realizând performanţa de a transforma instantaneu nu plumbul în aur, ci decenţa în grotesc.

Aflăm pe aceste canale, menajere şi nu mediatice, că Dacia n-a fost jefuită de vandalii rezidenţi în Monte Carlo, călărind Cherokee-uri, ci de un funcţionar care i-a hărţuit birocratic, în războiul de 12 ani, refuzând permisele de cotropire a căii ferate, pârjolind parcurile şi livezile din preajma aeroportului, otrăvind lacurile Colentinei, din care mulţi doreau să se adape, şi, culmea nesimţirii, refuzând cu laşitate să se treacă prezent. Victoria presei împotriva acestui eretic ne demonstrează ceea ce ştiam ami de mult: că media e, de fapt, mesajul.

P.S. Textul de mai sus, ce mie mi-a plăcut şi sper să vă placă şi vouă, aparţine fostului architect-şef al Bucureştiului, Adrian Bold, cel îndepărtat, în 2008, de Sorin Oprescu, pentru a-şi aduce propria camarilă.

Lăutarul Orban şi calul troian al PSD-ului, Sorin Oprescu

Ştiţi ce aveau în comun fostul ministru al Transporturilor din guvernul Tăriceanu, Ludovic Orban, şi Sorin Oprescu în afară de pasiunea pentru chefuri şi gagici? Păi, şefii lor de cabinet de prin 2008 erau fraţi. Mişu şi Cristian Popescu se numeau ei (şi se mai numesc, probabil). Se spunea în 2008 că Mişu Popescu ar fi primit un colet în formă de cărămidă, de dimensiuni mari, plină cu bani de la omul de afaceri Căşuneanu. Alte fapte de arme ale fostului şef de cabinet la Transporturi, Mişu Popescu: din vara lui 2007 până în 2008, Mişu s-a îmbogăţit cu o casă la Miami în valoare de 630.000 de dolari şi un avion Cessna de 300.000 de dolari, care, însă, nu a fost menţionat în declaraţia de avere. De asemenea, el a acordat împrumuturi în bani, nu în cărămizi, în valoare de câteva milioane de lei noi. Per total, în declaraţia de venituri pe 2008 a lui Mişu Popescu, cheltuielile depăşesc veniturile. Din mai 2007 până în iunie 2008, Mişu a avut venituri de 1.722.258 RON. În aceeaşi perioadă, însă, el a cheltuit cu 1,1 milioane RON mai mult. Numai împrumuturile pe care le-a acordat se ridică la suma de 1,3 milioane RON, adică aproape 75% din veniturile totale ale consilierului. Cu asemenea consilieri, nu merita Orban să fie şef de comisie parlamentară care analizează acte de corupţie?

Povestea completă în “Academia Caţavencu”, nr.29/2008

Guvernul PSD de la răcoare

Dacă tot se dau tovarăşii din PSD cinstiţi şi iubitori de ţară, haideţi să ne aducem aminte ce mai făceau ei, săracii şi (ne)cinstiţii, în sistemul ticăloşit (ticăloşit pentru români, pentru ei fiind de-a dreptul paradisiac). De exemplu, Miron Mitrea , pe final de mandat, în 2004, i-a adus aminte uneia din fostele lui neveste că încă o iubeşte şi are atâta încredere în ea încât îi lasă în custodie două viloaie în Dorobanţi. Iar fosta nevastă, casnică fiind, a fost de acord. Doar ştiţi ce se spune despre casnice: fac o curăţenie imobiliară exemplară.

Şi tot legat de Manivelu (Miron Mitrea): cât timp a fost ministru la Transporturi, sistemul de şpăgi era organizat mai ceva ca un motor de Ferrari. Adică funcţiona impecabil, la viteze incredibile şi făcea posibile toate fiţele. În plus, era şi foarte silenţios. Biela-manivelă a acestui motor era finul lui Mitrea, Florian Buşcă, care stabilise cartierul general al operaţiunilor pe lângă Arcul de Triumf, pe strada Docenţilor. Acolo, într-o vilă închiriată, Buşcă primea petenţii. În schimbul unor bacşişuri care se numărau în multipli de cinci mii de coco, petenţii primeau ba o autorizaţie, ba un act foarte important de la minister, ba o linie verde de plată a contractelor sau ce-i mai trebuia omului de afaceri cu statul.

P.S. Mai multe despre averea lui Miron Mitrea şi multe alte informaţii despre politicieni găsiţi accesând linkul http://badeadan.blogspot.com/2009/05/averea-lui-miron-mitrea.html.

Luptă anticorupţie, ochii plânşi vor să te vadă

Pe vremuri, înainte de Monica Macovei, nu credeam că vreodată se va întâmpla ceva concret în Justiţie. Totul era un joc al aşa-ziselor acţiuni ale parlamentarilor şi organelor abilitate. Dacă nu exista monstruasa înţelegere între PNL şi PSD pentru eliminarea Monicăi Macovei (sigurul ministru pentru susţinerea căruia s-a ieşit în stradă în România), morţii de la Revoluţie, bătuţii de la mineriade, nenumăraţi oameni deposedaţi de pământuri, familiile cu casele neretrocedate pentru că oamenii PSD-ului puseseră ochii pe ele şi miile de oameni care au pierdut licitaţii trucate ar fi fost răzbunaţi. Cât timp a fost Monica Macovei în postul ei de ministru al Justiţiei, procurorii au început să-şi facă treaba, cazurile poticnindu-se la judecătorii “roşii”, adică cei care au înţeles din “independenţa justiţiei” că pot face orice, pe când “justiţie independentă” înseamnă doar că românii au dreptul la procese fără influenţe politice. Erau zile în care toată gaşca, CSM-ul, oamenii lor, dormeau prost şi se trezeau cu cearcăne. Dar iată, de vreo trei ani, ei au început să doarmă din ce în ce mai bine. Doar românii care n-au reuşit să ia şpăgi, precum neocomuniştii din PSD, dorm din ce în ce mai prost, datorită grijilor zilnice.

Adevăratul program de guvernare al PSD

Punctul 1
Se va construi un nou pod peste Dunăre. Acesta va fi botezat de Iliescu şi se va numi, evident, Podul Prostănacului. Pentru o cât mai raţională utilizare a spaţiului şi un cât mai ridicat confort psihic al partidului, Oprescu va fi lasat să lege podul de cele multe vile ale lui Adrian Năstase cu o autostradă suspendată.

Punctul 2
Pentru o cât mai echitabilă împărţire a veniturilor, salariul minim va fi mai mare decât salariu mediu, iar salariul maxim va fie gal cu pensia minimă.

Punctul 3
Se vor construi opt spitale ultramoderne , la standardele UEFA. La propunerea lui Sorin Oprescu, vor fi dotate cu pistă de alergat asistentele. De asemenea, tot la propunerea lui Sorin Oprescu, şi asistentele vor fi dotate.

Punctul 4
Vor fi construite opt stadioane dotate cu săli de reanimare. Astfel, în pauza dintre reprize, suporterii şi jandarmii vor fi cusuţi şi reanimaţi, pentru a fi complet refăcuţi pentru cafteala din minutele de prelungire.

Punctul 5
Devansarea măririi pensiilor. Aceasta se va face în urma unei licitaţii între PSD şi PNL. Fiecare va veni cu o propunere de devansare şi cel care ajunge primul la anul “Proclamaţiei de la Islaz” câştigă.

Punctul 6
Se va acorda cea de-a 13-a pensie, astfel: se împart pensionarii în grupuri de câte 12, urmând ca celui de-al 13-lea dintre ei să i se acorde o pensie proaspăt devansată.

Punctul 7
1.000 km de autostradă între Ungaria şi Austria. Având în vedere că această promisiune a fost realizată “avant la lettre”, nu mai rămâne decât să vină Mitrea şi să taie panglica.

Punctul 8
Punctul 8 este o prostie, aşa încât, dragi tovarăşi, nu există.

Punctul 9
1.000 km de cale ferată modernizată. Va fi paralelă cu autostrada Budapesta-Viena. Tot Mitrea va tăia panglica.

Punctul 10
Propunerea numită plastic “Centuri pentru marile oraşe” a fost modificată. La sugestia lui Oprescu, a devenit “Centuri peste marile oraşe”.

Punctul 11
Ghişeu unic pentru NUP-uri. Astfel, un NUP va fi obţinut în timp record, în numai trei ore. Judecătorul va fi amabil şi zâmbitor, iar Comisia Juridică a Parlamentului va funcţiona non-stop. Petentul va fi servit cu o şampanie şi o icră neagră în timp ce aşteaptă.

Punctul 12
Cinci milioane de ore de studiu pentru cei care vor să-şi completeze cultura generală. În stabilirea acestei valori, ca etalon de calcul a fost luat Vanghelie.

Punctul 13
1000 de baze sportive. Vor fi construite la subsol, vor fi isolate cu foiţă de cupru şi vor găzdui proba olimpică de negociat-şpăgi viteză. La final, domnul Năstase va primi cadou un Mercedes de la domnul Ţiriac.

Punctul 14
1000 de fraze stupide. De acest proiect se va ocupa preşedintele partidului, domnul Mircea Geoană, care, prin exemplu personal, va realiza jumătate din cifra stabilită.

Preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr. 28/2008.

Ce mai aflăm din studiile europene

Ştiţi ce-i ăla “analfabetism funcţional”? Poate nu ştiţi, dar sigur v-aţi întâlnit cu el. Conform unui studiu din 2008 al Comisiei Europene, 53,3% din tinerii României posedă o asemenea însuşire. Adică au probleme cu citirea unui text şi mai ales cu înţelegerea lui. În acest clasament European, ne situăm pe penultimul loc, doar cu un punct înaintea bulgarilor. Avem, iată, şi explicaţia unui stări de fapt bizare: de ce neocomuniştii din PSD au şi organizaţie de tineret.

Analiza dictaturii comuniste (LXXXI)

Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Scopul, obiectivele şi circumstanţele recrutării
Urmărirea informativă din motivele arătate mai sus intra în sarcina Direcţiei I a Securităţii (informaţii interne) sau a echivalentului său la nivel local, Serviciul 1 din inspectoratele judeţene804. În principiu, constituirea şi extinderea reţelei de informatori de către celelalte direcţii sau servicii era motivată prin specificul muncii: informaţii economice, contraspionaj, informaţii externe, cercetări penale etc. Alfel spus, fiecare direcţie recruta în principal în scopul culegerii de informaţii din domeniul pe care îl supraveghea şi pentru care fusese înfiinţată. Existenţa unor linii de muncă diferite de profilul Direcţiei I, cu o încărcătură ideologică mai puţin evidentă, este argumentul preferat de apărătorii distincţiei „Securitate represivă” – „Securitate protectivă”, în care ultima reprezintă interesul naţional. Ca o primă observaţie generală, trebuie spus că şi reţeaua informativă a Direcţiilor cu profile de muncă aparent „neutre” ideologic avea ca sarcină nespecifică, dar permanentă, culegerea de informaţii utile Direcţiei I. Pe lângă supravegherea procesului de producţie, prevenirea fraudelor, a pierderilor, sabotajelor sau accidentelor, informatorii acestor unităţi centrale şi teritoriale urmăreau obligatoriu şi „starea de spirit”, comentariile şi nemulţumirile colegilor, prin care se puteau preveni acţiuni de protest, tentative de emigrare, redactarea de materiale cu conţinut critic sau contestatar etc. Astfel de informaţii erau transmise imediat ofiţerilor de la Serviciul 1 sau de la Direcţia I, fiind prelucrate în sensul unei supravegheri generale a populaţiei. În concluzie, delimitarea formală a liniilor de muncă nu impunea restricţii în privinţa recrutării şi dirijării informatorilor, nu „specializa” decât la modul general activitatea acestora şi, prin urmare, nu exclude ab initio comiterea faptelor de poliţie politică805.
Motivul recrutării informatorilor coincide cu însăşi raţiunea de a fi a Securităţii, şi anume, supravegherea întregii populaţii şi a tuturor activităţilor desfăşurate pe teritoriul României, astfel încât stabilitatea deplină a regimului comunist să fie asigurată. Metodele de recrutare şi modul de lucru în reţea sunt consecinţa directă a acestui scop gigantesc, instituit pe criterii strict ideologice, şi nu funcţionale. Atât în formele „slabe” de urmărire (supravegherea informativă generală, mapa de lucru sau mapa de verificare), cât şi în cele mai intense (prin dosar
804 Valabil pentru toată perioada de funcţionare a Securităţii, exceptând intervalul 1953-1967, când profilul Direcţiei I au fost informaţiile externe. În rest, liniile de muncă ale principalelor direcţii au fost următoarele, în intervalul 1967-1989: Direcţia I – Informaţii interne; Direcţia II – Contrainformaţii economice; Direcţia III – Contraspionaj; Direcţia IV – Contrainformaţii militare; Direcţia V – Securitate şi gardă demnitari; Direcţia VI – Cercetări penale (fostă Direcţia X, anchete penale – 1967-1972); Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE, 1967-1972), transformată în Departamentul de Informaţii Externe (DIE - 1972), respectiv Centrul de Informaţii Externe (CIE – 1978-1989). La acestea se adaugă unităţile sau serviciile speciale, cu atribuţii ca instalare şi exploatare a tehnicii operative („T”), filajul („F”), interceptarea şi controlul corespondenţei („S”), apărarea secretului de stat („C”) şi dezinformarea („D”). La nivelul inspectoratelor judeţene, liniile de muncă se regăseau în numărul serviciului: Serviciul 1 pentru informaţii interne, Serviciul 2 pentru contrainformaţii economice ş.a.m.d. Corespondentul DIE/CIE era Grupa Operativă Teritorială (GOT - UM 0544).
805 O bună ilustrare a exploatării informaţiilor privind „starea de spirit” şi comentariile de natură politică în dosare de urmărire deschise din motive economice se regăseşte în ACNSAS, fond I, dosar nr. 782.
de urmărire informativă sau urmărire cu prioritate), recrutarea şi utilizarea surselor sunt decisive, respectând obligatoriu aceleaşi reguli.
Metodele de recrutare
Indiferent de circumstanţele în care se făcea introducerea în reţea a unei surse noi – în detenţie sau în libertate – ea era precedată de „punctare” şi de un studiu detaliat, care avansa de la informaţiile biografice obişnuite (obţinute de la vecini, colegi de şcoală sau de serviciu, prieteni sau rude, şi consemnate în rapoarte de investigaţii) la un comentariu psihologic nuanţat, în care se evaluau: gradul de instruire generală a candidatului, aptitudinile în culegerea de informaţii, şansele şi gradul de apropiere de obiectivul urmărit, capacitatea de disimulare şi, implicit, riscul de a fi deconspirat. Contactul direct cu ofiţerul, desfăşurat sub acoperire sau sub un pretext oarecare, era hotărâtor pentru a se înainta propunerea de recrutare, supusă întotdeauna aprobării ofiţerului ierarhic superior. De asemenea, candidatul era verificat prin celelalte surse din reţea, care puteau da referinţe favorabile sub impresia că se culeg informaţii despre o persoană urmărită, şi nu despre un viitor informator. În felul acesta, reţeaua se completa fără să se încalce regula conspirativităţii depline, regulă asupra căreia voi reveni.
Pentru o descriere adecvată a metodelor de recrutare utilizate de Securitate se poate folosi ca referinţă categoria informatorilor, cea mai bine reprezentată statistic şi având în plus avantajul că ilustrează aplicarea fără restricţii a tuturor procedeelor operative (spre deosebire de categoria gazdei casei de întâlniri sau a rezidenţilor, care nu puteau fi recrutaţi prin constrângere). Putem distinge două metode fundamentale aplicate constant de Securitate: recrutarea prin constrângere sau şantaj şi recrutarea prin convingere (sau „pe baza sentimentelor patriotice”), ultima şi în versiunea recrutare legendată, ca variantă secundară a recrutării prin convingere.
Recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromiţător a fost o metodă utilizată constant în toate etapele istoriei Securităţii, deşi literatura de specialitate o consideră tipică pentru epoca violent-represivă a regimului comunist, din primii săi ani de funcţionare. Recrutarea prin constrângere se aplica frecvent în cazul persoanelor cu antecedente politice sau penale: foşti deţinuţi politici, membri ai partidelor burgheze, foşti legionari, ofiţeri deblocaţi şi descendenţi ai tuturor acestor categorii, deopotrivă. Metoda s-a extins treptat şi asupra condamnaţilor de drept comun, în special asupra condamnaţilor pentru tentativă de evaziune, asupra celor avertizaţi de Securitate la finalul unei acţiuni de urmărire, dar şi asupra celor sancţionaţi la locul de muncă, pe linie profesională. Elementele de constrângere sau de şantaj erau identificate de ofiţer în perioada studiului pentru recrutare, utilizarea lor fiind supusă aprobării şefilor ierarhici, în raportul prin care se făcea propunerea de introducere a noii surse în reţea. La nevoie, orice amănunt biografic putea deveni un element constrângător sau un element de şantaj: originea socială „nesănătoasă”, în special nedeclarată în documentele de cadre, existenţa unor rude sau prieteni apropiaţi cu un trecut politic „ostil clasei muncitoare” sau emigraţi în străinătate, existenţa unei sancţiuni la locul de muncă, solicitarea unui transfer de serviciu, a unei locuinţe din fondul locativ de stat sau a unui paşaport, intenţia unei rude apropiate de a urma o facultate controlată ideologic, nevoia de tratament medical greu accesibil etc.
La rândul lui, materialul compromiţător putea fi un document extras din dosarul de cadre (şi din care putea rezulta un detaliu biografic suspect), o semnalare scrisă (notă informativă, declaraţie, denunţ, scrisoare anonimă trimisă direct Securităţii806 sau corespondenţă interceptată, în special cu străinătatea), înregistrarea unei convorbiri telefonice, o fotografie realizată pe parcursul filajului, şi din care rezulta că persoana vizată frecventa un anturaj necorespunzător sau întreţinea relaţii extraconjugale, o percheziţie la domiciliu (secretă sau cu martori), în care se ridicau obiecte sau cărţi cu caracter suspect etc. Dacă prin investigaţiile obişnuite nu se putea identifica un material compromiţător care să permită recrutarea, el putea fi „plantat” şi printr-o
806 Pentru fabricarea de scrisori anonime folosite ca material compromiţător în vederea recrutării, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 1161.
combinaţie operativă la care participau civili (vecini, colegi de serviciu, rude) sau cadre sub acoperire.
Elementul de constrângere sau şantaj era invocat deschis de către ofiţer chiar în timpul procesului de recrutare, şi din acest motiv alegerea şi evaluarea sa prealabilă erau decisive. Faptul că acceptul asupra colaborării cu Securitatea a fost dat prin constrângere sau prin folosirea de material compromiţător era consemnat explicit în raportul privind modul cum a decurs recrutarea, fapt care atestă lipsa oricărei restricţii procedurale şi, implicit, a oricărui scrupul legal în metodele de lucru ale Securităţii. Recrutarea prin constrângere funcţiona, cu rare excepţii, în mediile de maxim interes operativ, în care o colaborare benevolă era foarte puţin probabilă (foştii deţinuţi politici, opozanţii declaraţi ai regimului, adepţii cultelor religioase etc.). Avantajele acestei metode deveneau şi mai evidente în condiţii de detenţie: recrutarea deţinuţilor prin constrângere sau şantaj era folosită curent pentru supravegherea „elementelor recalcitrante”, prevenirea acţiunilor de protest şi rezistenţă în închisori, descurajarea încercărilor de a lua contact cu ceilalţi deţinuţi, cu familia sau cu apărătorul legal („privilegiu” acordat doar în ultimii ani ai regimului comunist), obţinerea de informaţii în afara anchetei şi, mai ales, controlul psihologic total asupra deţinuţilor, în special a celor politici.
În detenţie, principalele elemente de şantaj sau constrângere erau chiar drepturile deţinuţilor, garantate de legislaţia română (dreptul la hrană, la medicamente şi asistenţă medicală, dreptul la vizită), şi, respectiv, ameninţarea cu represalii interzise de aceeaşi legislaţie (pedepsele fizice, privarea de somn, izolarea, carcera, tortura)807. Mai presus de toate a funcţionat însă şantajul prin reducerea pedepsei, în special în cazul deţinuţilor de drept comun recrutaţi pentru supravegherea informativă a deţinuţilor politici. Securitatea a folosit constant recrutarea şi dirijarea deţinuţilor de drept comun în celule ocupate de deţinuţi politici, sub promisiunea reducerii pedepsei, inclusiv în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, când detenţia politică era oficial inexistentă în România808. În cazul deţinuţilor politici şantajul mergea până la recrutarea în ultimele zile de detenţie, după emiterea decretului de eliberare, dar într-un moment în care deţinutul nu ştia că e deja liber. Ameninţarea cu prelungirea detenţiei într-un moment de maximă tensiune psihologică funcţiona mai ales în cazul celor care rezistaseră la presiuni mult mai dure de-a lungul executării pedepsei. Semnarea unui Angajament de colaborare în momentul eliberării din închisoare promitea, pe de-o parte, neprelungirea discreţionară a privării de libertate şi, pe de altă parte, o viaţă normală, fără stigmatul detenţiei politice. Distinct faţă de documentul care îi putea transforma în colaboratori, deţinuţii erau obligaţi să semneze şi un angajament de păstrare a secretului privind cele petrecute în închisoare; refuzul putea atrage după sine sancţiuni dure, mergând până la prelungirea abuzivă a detenţiei, după expirarea pedepsei prevăzute în sentinţă.
Recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice e consemnată în documentele de arhivă ca metodă predilectă, recomandată şi folosită constant ca etalon al muncii de Securitate, ca indicator al spiritului civic şi, în egală măsură, al priceperii ofiţerului. La modul ideal, orice recrutare trebuia să exprime, prin textul Angajamentului, sentimentele patriotice ale informatorului şi ataşamentul său faţă de regim: chiar din prima frază se invoca „apărarea patriei şi a cuceririlor revoluţionare” ca obligaţie a fiecărui cetăţean, iar nerespectarea acestei îndatoriri urma să fie sancţionată în temeiul unei legi niciodată precizate. Informatorul semna o adeziune aparent benevolă la o activitate în principiu obligatorie, pe baza unei legi neidentificate. Regulile generale ale introducerii unei persoane în reţea se respectau şi în cazul recrutării din sentimente patriotice: „punctarea” candidatului, studiul în vederea recrutării, verificarea prin alte surse şi prin rapoarte de investigaţii, obţinerea aprobării ofiţerilor superiori, asigurarea conspirativităţii.
807 Pentru recrutarea prin şantaj în timpul detenţiei, vezi Ibidem, dosar nr. 486; ibidem fond I, dosar nr. 1217; ibidem, fond R, dosar nr. 2420.
808 Pentru recrutarea deţinuţilor de drept comun în scopul supravegherii deţinuţilor politici de la Aiud în 1986 (!), sub promisiunea reducerii pedepsei, vezi Ibidem, fond I, dosar nr. 234; ibidem, dosarele 1147, 1126, 1125, 1124 şi 1121.
Recrutarea se putea face la locul de muncă, la sediul Securităţii, la sediul Miliţiei, într-o casă conspirativă, în biroul ofiţerului de contrainformaţii în cazul militarilor sau chiar la domiciliul candidatului, însă doar cu condiţia fermă a respectării conspirativităţii.
Existenţa unui factor constrângător chiar şi în cazul recrutării pe bază de sentimente patriotice rezultă fie din durata foarte mare a întâlnirii cu ofiţerul (care în unele cazuri putea depăşi 24 de ore, lucru prevăzut chiar în primele directive interne ale Securităţii)809, fie din însăşi invocarea pretinsei obligaţii legale de a colabora, menţionată în textul Angajamentului. Dincolo de modificările minore suferite de-a lungul timpului, formula uzuală care încheia Angajamentul era următoarea: „Îmi iau angajamentul să păstrez în secret absolut legătura şi munca mea cu organele Securităţii Statului. Pentru divulgarea acestei legături şi a informaţiilor ce le voi furniza port răspunderea penală conform legilor /.../”810. Or, trebuie subliniat că nici o lege promulgată pe teritoriul României nu stipula obligaţia cetăţenilor de a furniza informaţii în mod conspirat Securităţii şi nu sancţiona penal refuzul colaborării. Prezenţa elementului constrângător şi în recrutarea pe bază de sentimente patriotice e mult mai evidentă în cazul militarilor în termen, recrutaţi de Biroul de Contrainformaţii al unităţii: aflat în faţa unui ofiţer superior şi a unui text în care se invocă obligaţia legală de a furniza informaţii pentru apărarea patriei, soldatul îşi dădea consimţământul, fără a fi prevenit că relaţia va continua şi după eliberare, cu un scop mult mai puţin nobil. Putem conchide că recrutarea pe bază de sentimente patriotice se baza fie pe cointeresarea candidatului (care stabilea astfel o relaţie amiabilă şi avantajoasă cu autorităţile), fie pe intimidare, fie pe manipularea sa prin înşelătorie. Această ultimă variantă a recrutării „pe bază de sentimente patriotice” este perfect ilustrată de metoda introducerii legendate în reţea.
Legenda811 era o ficţiune construită de ofiţer (în urma studiului de recrutare) pentru a-şi convinge candidatul de necesitatea şi mai ales de caracterul moral şi legitim al colaborării cu Securitatea. Legenda prelua şi specula în primul rând detalii din viaţa profesională a candidatului, dar şi alte elemente biografice care puteau susţine ideea că, prin colaborarea sa cu ofiţerul, persoana vizată îndeplinea o misiune civică. Legendarea era metoda consacrată de disimulare a adevăratului scop al recrutării unei persoane (în speţă, urmărirea celor apropiaţi), folosirea de argumente fictive fiind practicată în cazul celor care nu puteau fi constrânşi ori şantajaţi să colaboreze, şi nici nu puteau fi convinşi prin retorica obişnuită. Dacă şi metoda legendei eşua, ofiţerul folosea varianta de retragere, o ficţiune complementară, un pretext (de regulă profesional) care motiva aparent contactarea persoanei respective. Ca şi legenda, varianta de retragere era pregătită din timp, adaptată profilului candidatului şi supusă aprobării superiorilor, în raportul cu propunerea de recrutare.
Existenţa binomului legendă-variantă de retragere812 între metodele standard ale Securităţii dovedeşte, pe de-o parte, că nu exista obligaţia legală de a colabora, invocată în textul Angajamentului şi, pe de altă parte, că recrutarea nu se făcea printr-un consimţământ autentic, liber asumat, nici chiar în cazul ideal al recrutării „pe bază de sentimente patriotice”. La rigoare, putem spune că informatori autentici, recrutaţi din convingere şi nu prin presiuni sau înscenări, sunt doar cei care s-au oferit voluntar să furnizeze informaţii (fiind totuşi verificaţi la fel de riguros ca şi ceilalţi) şi cei care au răspuns fără nici o ezitare la solicitarea ofiţerului, înţelegând perfect ce li se cere. La polul opus stau recrutarea elevilor şi recrutarea în scopul compromiterii,
809 Pentru descrierea unui proces de recrutare care a durat 36 de ore, neîntrerupt, vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 1161, f. 78.
810 Ministerul Securităţii Statului, Directiva despre munca informativă...., 1953, p. 10.
811 „Legenda informativă - versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi secretizarea muncii de securitate şi a realiza inducerea în eroare a duşmanului“, în Instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de securitate, Departamentul Securităţii Statului 1987, p. 7.
812 Legenda şi varianta de retragere se foloseau nu doar la recrutare, ci şi în acţiunile de urmărire, în situaţii operative mai complexe. Un caz de control medical legendat asupra unei persoane urmărite, vezi ACNSAS, fond I, dosar nr. 2149, ff. 34-35.
două situaţii care se constituie în cazuri-limită şi în acelaşi timp în exemple peremptorii de încălcare a drepturilor civile elementare în activitatea curentă a Securităţii.

Cum arată un film pentru cei cu IQ-ul mic

Începutul: fraierul iubeşte fata, fetei îi e ocazional milă de fraier.

Intriga: fraierul descoperă că are puteri supranaturale.

Desfăşurarea acţiunii: fraierul îşi face un costum şi devine supererou; cu excepţia momentelor în care nu poartă costumul, desigur, când e tot fraier.

Punctul culminant: supereroul se bate cu supereroul negative şi salvează fata.

Deznodământul: fata se alege cu un fraier care e şmecher numai când e la serviciu.