24 august 2009

Analiza dictaturii comuniste (LXXIV)


Proteste muncitoreşti în România comunistă
ceea ce poate marca faptul că imaginea acestuia se erodase deja pe fondul lipsurilor din ce în ce mai acute53.
Nici acest protest nu au determinat regimul comunist să pună capăt politicii de sacrificare a populaţiei de dragul îndeplinirii planului. În 1983, generalizarea acordului global prin decretul din 13 septembrie, care însemna legalizarea penalizărilor din salariu în cazul nerespectării planului la scara întregii economii, a produs un nou val de greve: în septembrie la câteva mine din bazinul Maramureş (Baia Borşa, Gura Baia, Toroioaga, „16 mai”, Burloaia, Măgura, „1 mai”), iar în noiembrie 1983, la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov54. Pe parcursul anilor 1980, grevele la nivel local au continuat sporadic. Există informaţii referitoare la diverse revolte provocate de reducerile salariale datorită acordului global şi de criza profundă de produse alimentare. Astfel, proteste nonviolente au avut loc, conform informaţiilor ajunse la Europa Liberă, în Timişoara (februarie 1985), Arad (august 1986), Cluj şi Turda (noiembrie 1986), şi la Uzilele Nicolina din Iaşi (februarie 1986), unde peste 1000 de muncitori au intrat în grevă55.
Ultimul mare protest muncitoresc, izbucnit pe fondul unei frustrări profunde a populaţiei în condiţiile crizei structurale a regimului comunist, a avut loc la Braşov, pe data de 15 noiembrie 1987. A fost un protest care, prin amploarea sa, a zguduit nu numai întrega Românie, chinuită de frig, foame şi frică, ci şi opinia publică occidentală, care datorită semnalului de alarmă tras la Braşov a înţeles în ce mizerie cruntă se zbătea populaţia acestei ţări. Revolta a izbucnit la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu” în dimineaţa zilei respective. Conform mărturiilor unor participanţi direcţi, încă din seara zilei de 14 noiembrie li se comunicase muncitorilor din schimbul al III-lea că salariile le vor fi diminuate cu 30% din cauza depăşirii cheltuielilor de producţie planificate56. În acelaşi timp, muncitorilor din schimbul III li s-a cerut să rămână în fabrică pentru a vota, împreună cu muncitorii ce urmau să intre în schimbul I, în alegerile locale ce se organizau în ziua următoare, duminică, 15 noiembrie 1987.
Vestea diminuării salariilor i-a revoltat pe muncitori, care au cerut explicaţii de la conducerea întreprinderii. Iniţial, grupul de protestatari număra aproximativ două sute de muncitori, dar în momentul în care grupul a ajuns în faţa clădirii administrative a uzinei, martorii oculari vorbesc despre o mulţime de câteva mii de oameni, adunaţi din diverse secţii. Conducerea uzinei a refuzat să discute cu muncitorii revoltaţi. Prin urmare, după ce au spart câteva geamuri ale clădirii administrative, greviştii au decis să se deplaseze către clădirea Comitetului Judeţean de Partid Braşov.
Un grevist îşi aminteşte că din mulţimea de 7-8000 de oameni au pornit spre centrul oraşului doar 2-30057. În acelaşi timp, participanţii povestesc că, după ieşirea grupului de protestatari pe poarta uzinei de autocamioane, pe parcursul a câtorva sute de metri străbătuţi pe Calea Bucureşti în direcţia centrului Braşovului, numărul manifestanţilor a crescut rapid, astfel încât, atunci când au ajuns în fată Comitetului Judeţean de Partid, mulţimea număra aproximativ 8000 de oameni58. Trebuie menţionat faptul că, odată ieşiţi pe poarta uzinei, greviştii au început să cânte „Deşteaptă-te, române”. Potrivit unuia dintre participanţi, atunci când mulţimea a ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”. Apoi, protestatarii au pătruns în clădire, de unde au început să arunce publicaţii oficiale ale PCR, cărora cei de afară le-au dat foc. După cum afirma un participant, Marius Boieriu: „Cred că au fost câteva mii de kilograme de propagandă comunistă arse acolo în faţa Comitetului Judeţean din Braşov”59. Un alt aspect deosebit de important,
53 Există chiar mărturii potrivit cărora Ceauşescu ar fi vizitat zona după ce situaţia a fost calmată, pe 9 noiembrie 1981, când ar fi fost huiduit, iar în elicopter s-ar fi aruncat cu pietre. Vezi „Roumanie, Crise et répression”, op. cit., 87.
54 Informaţii despre aceste greve au fost publicate în „L’Alternative”, nr. 26, martie-aprilie 1984, p. 39.
55 Vezi Dragoş Petrescu, A threat from below?, pp. 167-168.
56 Desfăşurarea revoltei muncitoreşti de la Braşov a fost reconstituită de către unsprezece muncitori participanţi la revoltă, în cadrul unei lungi discuţii organizate pe data de 8 noiembrie 2002 la sediul Fundaţiei Academia Civică din Bucureşti, cu ocazia aniversării a cinsprezece ani de la evenimente. Vezi Romulus Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004.
57 Vezi mărturia lui Dănuţ Iacob în Ibidem, pp. 16-19.
58 Vezi mărturia lui Iosif Farcaş în Ibidem, p. 46. Un alt participant, Eugen Tudose, estimează la 6-7000 numărul manifestanţilor. Vezi mărturia lui Eugen Tudose în Ibidem, p. 36. Vezi şi Vasile Gogea, Fragmente salvate, 1975-1989, Iaşi, Editura Polirom, 1996, 173.
59 Vezi mărturia lui Marius Boieriu în R. Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva… p.40.

semnalat de către toţi participanţii la evenimentele de la Braşov, este rapiditatea cu care populaţia oraşului s-a alăturat protestului şi şi-a dovedit solidaritatea cu muncitorii revoltaţi60.
Reprimarea revoltei a început în jurul prânzului, odată cu apariţia trupelor USLA dotate cu căşti şi scuturi. Potrivit martorilor oculari, trupele de intervenţie au folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. Intervenţia a durat între două şi patru ore, astfel încât protestul s-a încheiat în cursul după-amiezii, pe data de 15 noiembrie61. Ca urmare a revoltei muncitoreşti de la Braşov, 62 de muncitori au fost deportaţi62. Comparând filmul evenimentelor, se poate constata că protestul de la Braşov, din noiembrie 1987, a fost asemănător celui din bazinul minier Motru, din octombrie 1981. Un grup relativ numeros de muncitori, afectaţi direct de măsurile economice luate de autorităţi şi care nu au primit un răspuns satisfăcător din partea conducerii întreprinderii de stat respective, au luat hotărârea de a se deplasa la sediul consiliului de partid local. Pe drum, muncitorilor li s-au alăturat numeroşi localnici, inclusiv femei şi copii. Odată ajunşi în faţa sediului consiliului de partid local, mulţimea furioasă a trecut la acţiuni violente (spargerea geamurilor, incendierea literaturii de propagandă comunistă, devastarea birourilor şi a bufetului etc.). Aceste acţiuni violente au oferit autorităţilor pretextul de a interveni în forţă şi de a reprima revolta la capătul a câtorva ore de confruntări. Ulterior, cei mai activi protestatari au fost arestaţi, condamnaţi şi deportaţi în regiuni îndepărtate din ţară pentru a sparge solidarităţile create în timpul revoltei.63
Revolta muncitorească de la Braşov a constituit un moment de cotitură, mai ales prin numărul impresionant de reacţii interne şi externe64. În primul rând, a provocat imediat o sporire semnificativă a luărilor de poziţie şi a contestaţiilor individuale, în special din partea intelectualilor critici, unii dintre ei ieşind în disidenţă deschisă abia după această revoltă de proporţii. Apoi, pe termen mai lung, revolta a determinat reapariţia unor acţiuni colective şi a mişcărilor sindicale, iniţiative care nu mai apăruseră după reprimarea brutală a SLOMR. Dintre mişcările înfiinţate în perioada post-Braşov trebuie amintit sindicatul „Libertatea”, înfiinţat în luna mai 1988 de către şapte foşti deţinuţi de la Aiud, printre care disidentul Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu (cel care fusese arestat pentru că răspândise manifeste în Bucureşti) şi Iulius Filip (muncitorul care trimisese o scrisoare de solidarizare cu „Solidaritatea” poloneză)65. De asemenea, a apărut şi sindicatul liber de la Zărneşti, în iunie 1988, iniţiat de şase
60 Vezi mărturiile lui Dănuţ Iacob, Iosif Farcaş şi Dan Anghel în Ibidem, p. 19, p. 46 şi respectiv, p. 44.
61 Vezi Vasile Gogea, Fragmente salvate, p. 174 şi mărturia lui Marius Boieriu în Romulus Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva…15 noiembrie 1987, Braşov, p. 40.
62 Vezi Dennis Deletant, Romania under communist rule, 2nd rev. ed., Bucharest, Civic Academy Foundation, 2006, p.199.
63 Cu privire la reacţia conducerii PCR faţă de revolta de la Braşov, vezi Constantin Moraru, 15 noiembrie 1987 în documente de arhivă, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 773-778.
64 O constatare frapantă este similitudinea între interpretările date evenimentelor de la Braşov de către Mihai Botez, unul dintre principalii opozanţi, şi cele ale lui Silviu Brucan, fost redactor-şef adjunct la „Scânteia”, ambasador în Statele Unite şi la Naţiunile Unite în anii 1960; conform comunicatelor UPI şi Reuters, 27 nov. 1987, AFP şi The Independent, 28 nov. 1987; „Radio Free Europe. Domestic Bloc”, 1 dec. 1987; Vlad Socor, The Worker’s Protest in Braşov. Assesment and Aftermath, în „Radio Free Europe. Background Report. Romania”, 4 dec. 1987, p. 3; E. Lhomel, Roumanie, l’année politique, un pouvoir desavoué, une population epuisée, în „L’USSR et l’Europe de l’Est, La Documentation Française, Notes et études documentaries”, no. 4.867-4.868, 1998, p. 195. Aceeaşi similitudine în ceea ce priveşte verdictul stării grave de criză, dar şi a originilor şi a soluţiilor sugerate, între textele opoziţiei şi cele făcute publice de către foşti conducători de partid: 1) scrisoarea deschisă a lui Károly Király (membru al CPEx până în 1972, şi al Consiliului de Stat până în 1975), adresată în august 1987 lui Ceauşescu; conform Vlad Socor, Károly Király’s Letter to Ceauşescu, „Radio Free Europe. Situation Report. Romania”, nr. 1, 13 ianuarie 1988, pp. 29-31 şi E. Lhomel, art. cit.; 2) scrisoarea deschisă din martie 1989 semnată de şase personalităţi ale partidului, conform BBC International Service, 10 martie 1989; RFE Romanian Service, 11 martie, comunicatele AP, Reuters, AFP, 12 martie; „Le Monde”, 12-13 martie, „Libération”, „The Independent”, 13 martie, „Philadelphia Inquirer”, „Nepszabadság”, „L’Unità”, 14 martie, „Süddeutsche Zeitung”, „Die Welt”, „New York Times”, 15 martie, Michael Shafir, Former Senior RCP Officials Protest Ceuşescu’s Policies, în „Radio Free Europe. Situation Report. Romania”, nr. 3, 29 martie 1989, pp. 3-14.
65 Sindicatul „Libertatea” şi-a anunţat înfiinţarea trimiţând o scrisoare Conferinţei de la Viena, care conţinea un program de reforme vizând atât liberalizarea politică, cât şi reforme în sfera economică, legate mai ales de legislaţia muncii. În acelaşi timp, se cerea respectarea drepturilor omului, reproducându-se o listă de deţinuţi

muncitori dintre care o parte au semnat şi scrisoarea de protest împotriva sistematizării satelor a Doinei Cornea66. În bună parte, aceste iniţiative au reprezentat tentative de structurare a unei opoziţii împotriva regimului, organizate de intelectuali în colaborare cu muncitorii. În sfârşit, solidarizările au început să se multiplice, culminând cu valul de scrisori colective din 1989 dintre care amintim: scrisoarea deschisă adresată lui Ceauşescu în august 1988, în fapt un protest împotriva distrugerii satelor, redactată de către Doinea Cornea şi semnată de alte 28 de persoane; scrisoarea celor şase veterani de partid şi scrisoarea celor şapte intelectuali din martie 1989; scrisoarea împotriva realegerii lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea, semnată, printre alţii, de Dan Petrescu şi Doina Cornea.
Evenimentele de la Braşov au determinat, de asemenea, o mai bună conştientizare a gravităţii situaţiei României în Occident şi desfăşurarea unor manifestaţii de solidaritate cu românii, fără precedent ca amploare, organizate de opoziţiile democratice din celelalte ţări din Est. Din acel moment, denunţarea regimului Ceauşescu s-a amplificat în instanţele şi organismele internaţionale (conferinţa post-Helsinki de la Viena, Biroul internaţional al muncii, ONU) sau europene (Consiliul Europei, Parlamentul european). Numeroase guverne şi partide politice occidentale au adoptat poziţii asemănătoare. Operaţiunea de solidaritate internaţională de adoptare a satelor româneşti, Operation Villages Roumains – iniţiată în Belgia la începutul anului 1989 – a luat amploare, jucând un rol esenţial în sensibilizarea opiniei publice occidentale faţă de situaţia României. Pe scurt, Braşovul a constituit un catalizator pentru mobilizarea internă şi internaţională împotriva regimului de la Bucureşti.
Din perspectivă istorică, se poate afirma că, deşi a reprezentat protestul muncitoresc cel mai bine condus din întreaga perioadă comunistă, greva minerilor din Valea Jiului din 1-3 august 1977 a rămas fără urmări. Atunci, greva izbucnită la mina Lupeni a avut toate datele unui protest muncitoresc matur, organizat, cu revendicări bine articulate. A fost vorba despre o grevă non-violentă, cu ocuparea locului de muncă şi pe durată nedeterminată. Datorită faptului că minerii din Valea Jiului nu s-au angajat în acţiuni violente, autorităţile nu au avut pretextul de interveni în forţă pentru a dispersa grupurile compacte de protestatari. Mai mult, faptul că minerii grevişti au decis să ocupe locurile de muncă, în loc iasă pe străzi pentru a demonstra sau pentru a asedia sediile reprezentanţilor locali ai puterii, a transformat locurile muncă respective în potenţiale centre de rezistenţă, făcând dificilă o eventuală intervenţie a trupelor speciale sau a armatei. Din păcate, revendicările minerilor au avut mai degrabă un caracter economic. Simplul fapt că aceştia au cerut să discute direct cu Nicolae Ceauşescu arată că, pe atunci, secretarul general al partidului se bucura încă de o oarecare încredere în rândurile muncitorilor. Greva din Valea Jiului ar fi fost poate prilejul cel mai nimerit pentru apariţia unui sindicat independent de structurile oficiale. Deşi scriitorul Paul Goma iniţiase o mişcare pentru drepturile omului în primăvara aceluiaşi an 1977, cele două acţiuni – mişcarea Goma şi greva din Valea Jiului – nu au dus la structurarea unei mişcări care să transceadă barierele de clasă şi care să oblige partidul unic să-şi modifice strategia socială, economică şi culturală. În aceste condiţii, regimul şi-a continuat „neabătut” politica de sacrificare a populaţiei de dragul „construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Astfel, se poate afirma că anul 1977 a fost un moment ratat al opoziţiei anticomuniste din România, în timp ce anul 1987 a reprezentat începutul unui val de mobilizare împotriva regimului, care a culminat cu Revoluţia din decembrie 1989.
politici aflaţi încă în închisoare: Florentin Scaleţchi, Lucian Iancu, Alexandru Mateescu, Nicolae Liţoiu, Dumitru Iuga. Vezi „La Nouvelle Alternative”, nr. 13, mai 1989, pp. 42-43.
66 Pentru informaţii despre măsurile luate împotriva celor de la Zărneşti, vezi Ibidem, p. 59.

Un comentariu:

VideoJuegos spunea...

gracias por visitar nuestro blog
saludos desde madrid(españa)