Ce a-nsemnat Revoluţia pentru mine (I)

Un miracol pe care nu-l conştientizezi decât în timp. In general, momentele importante ale istoriei îşi relevă semnificaţia în timp. Ele aparţin timpului dilatat, nu momentului. Nu ştiu dacă în a voi mai “prinde” un alt moment la fel de crucial pentru acest popor ca “Decembrie 1989”. Eram profesor la o şcoală cu predare în limba maghiară din judeţul Harghita şi simţeam pe propria-mi piele că sunt instrumental prin care un dictator paranoic voia cu orice preţ să le desfiinţeze ungurilor şcolile în limba maternă. Ultimul dictator român n-a înţeles niciodată inutilitatea forţei, atunci când vrei să construieşti ceva durabil. Cineva spunea că cine-şi face statuie în timpul vieţii nu rezistă posterităţii. Acei oameni, pe care mi i-am făcut la un moment dat prieteni, priveau la început cu ostilitate prezenţa mea, a românului venit în curtea lor să-i încalece. Paradoxul acelei perioade era acela că oricâte măsuri s-ar fi luat împotriva lor, acestea îi întăreau, făcându-i mai refractari la tot ce înseamnă românism. Mai degrabă astăzi, din nevoia de comunicare, marketing, afaceri ungurii sunt nevoiţi să înveţe limba română. Pe atunci în enclavele maghiare puteai să dormi liniştit, neştiind o boabă româneşte. In cea şcoală mulţi copii nu ştiau deloc limba română, în familiile lor vorbindu-se exclusiv limba maghiară. La rândul meu, în afara câtorva reguli de pronunţie, eram străin total de limba maghiară. Nu-mi imaginam ce voi face cel puţin trei ani – cât dura aşa-numita stagiatură – în acea şcoală şi în acel orăşel unde românii însemnau 0,1% din populaţie. Dar, prin jertfa tinerilor Timişoarei, a venit eliberarea de un coşmar ce durat o jumătate de secol. Acei oameni care scandau “Vom muri şi vom fi liberi” ne-au eliberat pe noi de întunericul în care supravieţuiam. Ei au făcut posibil omagiul lumii libere faţă de poporul român şi au şters toate umilinţele la care am fost supuşi, fără prea mare împotrivire, de către ciuma roşie ce a cotropit jumătate din Europa. Chiar dacă simpatia multora din Occident s-a cam stins după Mineriada din 14-15 iunie 1990, acei copii frumoşi care-au visat o lume mai bună în ’89 merită omagiul şi recunoştinţa noastră. Fără jertfa lor am fost, poate şi astăzi, aceeaşi viermi incapabili să-şi ia zborul.