Cornel Nistorescu – Cântarea Americii (11.09.2001)
De ce sunt americanii atât de solidari între ei ? Nu seamănă unul cu altul nici dacă îi vopseşti! Vorbesc toate limbile pământului şi alcătuiesc un amalgam ameţitor de civilizaţii. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în materie de credinţe religioase, nici Dumnezeu nu le mai ţine socoteala. Şi, totuşi, tragedia americană făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă. N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata sau serviciile secrete că reprezintă o adunătură de neisprăviţi. N-a sărit nimeni să-şi scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit nimeni pe străzile vecine să caşte gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge şi s-au oferit ca voluntari. După primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde, punându-şi tricouri, şepci şi cravate în culorile drapelului naţional. Au fixat steaguri pe clădiri şi pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc şi în fiecare automobile trece un ministru sau preşedintele. Si cu orice prilej au în cântecul lor tradiţional: “God Bless America!”. Mut ca bolovanul, am urmărit concertul de binefacere, difuzat sâmbătă. O dată, de două ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood şi câţi au mai fost şi pe care nici un film şi nici o casă de producţie nu i-a putut aduna vreodată la un loc. Spiritul americanilor de solidaritate i-a transformat într-un cor. Cor e puţin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fără riscul de a se împiedica în cuvinte şi sunete, se auzea măreţ şi inconfundabil în acest spectacol de binefacere. Nu ştiu cum Dumnezeu toată această cântare obsedantă a Americii nu suna nici dogit, nici naţionalist, nici ostentativ! Te făcea să mori de ciudă că nu eşti în stare să-ţi cânţi şi tu ţara, fără a fi socotit şovin, ridicol sau suspect de cine ştie ce interese meschine. Ore întregi am urmărit transmisia în direct şi reluarea reluării, ascultând povestea celui care a coborât o sută de etaje cu o femeie într-un scaun cu rotile, fără să ştie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a bătut cu teroriştii şi a împiedicat avionul căzut în Pennsylvania să se pulverizeze într-o ţintă, omorând alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuşeau ei să se incline în faţa unui semen ? Pe nesimţite, cu fiecare cuvânt şi notă muzicală, amintirea unore se coagula într-un mit modern al eroilor tragici. Şi cu fiecare apel telefonic se adunau milioane şi milioane de dolari într-o colectă menită a recompense nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumpărat cu nimic. Ce Dumnezeu poate să-i unească pe americani într-un asemenea “hal”? Pământul acela ? Istoria lor galopantă ? Puterea economică ? Banul ? Ore întregi am încercat să găsesc un răspuns, fredonând melodii şi îngânând propoziţii ce riscă să sune a locuri commune. Le-am întors pe toate feţele, dar n-am putut trece de o idee. Numai librtatea poate face asemenea minuni!
Notă: Articolul a fost citit în faţa soldaţilor americani. Datorăm lui Cornel Nistorescu o parte din simpatia americanilor faţă de noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu