19 iulie 2010

File din isteria comunismului românesc (VIII)


Ca sistem politic, comunismul este acum un cadavru în descompunere, dovedindu-se un fertilizator propice al “capitalismului” ce înfloreşte victorios. Procesul acesta este însă unul lent şi are diverse stadii: e mai rapid în zonele marginale ale fostului imperiu sovietic, precum fosta Germanie de Est, unde probabil n-au mai rămas decât câteva zgârciuri pe oscioare, şi mult mai lent pe măsură ce ne apropiem de Moscova, inima sa ideologică, zona organelor interne. La fel, nici viaţa sa n-a avut aceeaşi omogenitate ideologică pe tot cuprinsul fostului imperiu. Fiindcă, deşi Kremlinul a făcut tot posibilul să-şi construiască o reputaţie de unitate şi omogenitate desăvârşite, realitatea e că în interiorul lagărului socialist diferenţele au fost extreme de mari. E important să avem chestiunea asta în vedere dacă vrem să pricepem transformările declanşate după 1944-1945 în zona de influenţă a Moscovei. Chiar dacă tehnicile de preluare a puterii de către comunişti în ţările Europei de Est, sub stricta îndrumare a lui Stalin, au fost similare, totuşi rezultatele au fost destul de diferite. În cazul României, reţeta a fost urmată cu stricteţe şi instalarea comuniştilor la putere n-a pus probleme deosebite pentru Moscova. Pe de altă parte, paranoia lui Stalin, schimbările lui obscure de interese şi dinamica, adesea impredictibilă, a relaţiilor de putere din zona zero a conducerii moscovite a PCUS deformau la rândul lor, adesea decisiv, structura de putere din ţările satelit. În România, procesul instalării comuniştilor la cârmă a început, practic, prin arestarea mareşalului Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, de către regale Mihai. Mareşalul a fost închis împreună cu ministrul de Externe, Mihai Antonescu, într-un seif al Palatului Regal, de unde au fost preluaţi de către Emil Bodnăraş, iar Antonescu a ajuns într-un apartament dintr-o casă conspirativă a comuniştilor din cartierul Vatra Luminoasă. Ulterior a fost împachetat şi pus la tren către URSS, unde a fost anchetat cu pricepere şi sârguinţă pentru ca în final să fie retrimis în ţară, unde a fost judecat în procesul “Marii Trădări Naţionale” din mai 1946, în urma căruia a fost executat pe 11 iunie. În aceste momente iniţiale ale apariţiei umbrei lui Stalin peste România, după 23 august ’44, comunismul a avut chiar momente de “galanterie”, precum decorarea regelui Mihai cu ordinul “Victoria” (“Pobeda” pe ruseşte), cea mai înaltă distincţie militară sovietică, Regele Mihai fiind singurul care încă mai trăieşte dintre cei cinci străini care au beneficiat de această medalie. În plus, Majestatea Sa a mai primit cadou din partea sovieticilor două avioane. Decretul Sovietului Suprem al URSS, înmânat personal regelui de către mareşalul Tolbuhin pe 20 iunie 1945, motiva decorarea suveranului roman: “… pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României (…) în clipa când nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”. Acest aspect a contat, pare-se mult, pentru sovietici şi pentru asta s-au purtat “civilizat” cu suveranul român.

Preluare din “Academia Caţavencu” (nr.11/2009), autor Alin Ionescu.

2 comentarii:

Neinfectat De Comunism spunea...

betivii de rusnaci s-au purtat civilizat cu un rege degraba lasatoriu de tzara si precum niste bestii cu un intreg popor...

la mine pe blog Breaking News: politica romaneasca e o curva sifilitica!!!!!

Dumitru Caruntu spunea...

Asa-i, romanii au avut in anii '30-40' lideri lasi sau care au facut alegeri gresite. Dupa doi regi care au domnit pentru tara (Carol I si Ferdinand), urmatorii doi (Carol al II-lea si Mihai) si-au pazit mai degraba propria piele. Asa s-ar putea rezuma monarhia in Romania, simplificand la maximum lucrurile. Dar, desigur, mai sunt si alte nuante.