Analiza dictaturii comuniste (XLVI)

Generaţia Unirii exterminată în Gulag

Iuliu Maniu (1873-1953)
Organizator şi participant la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930). Între 1938 şi 1944, se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comunişti la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării
României. În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă.
În Occident, s-a aflat despre moartea lui Maniu, ca şi despre cea a lui Dinu Brătianu, abia în octombrie 1955. Radio „Europa Liberă” a redat atunci emoţia profundă pe care această veste a trezit-o în străinătate. Salvador de Madariaga, preşedintele Internaţionalei Liberale, declara: „Maniu a murit în închisoare. Brătianu a murit în închisoare. Regimului care se laudă cu cinism şi ipocrizie că este eliberatorul popoarelor i-a fost atât de teamă de Maniu, s-a temut atât de mult de Brătianu, încât a trebuit să-i îngroape de vii pentru ca poporul să nu le mai audă vocea”. Paul Reynaud, fost prim-ministru al Franţei, deplângea „aceste timpuri în care libertatea oamenilor a dispărut de pe o jumătate a feţei pământului. Figura lui Iuliu Maniu – spunea el – se înalţă, ca una din cele mai măreţe, printre rezistenţii Europei. Maniu a fost unul dintre creatorii Naţiunii Române. A luptat întreaga viaţă pentru libertatea popoarelor. A pierit odată cu libertatea”.
Iuliu Hossu (1885-1970)
Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia „Proclamaţia de Unire cu Ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand, la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de horthyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare.
Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970 la spitalul Colentina din Bucureşti. În martie 1969 Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice.
Silviu Dragomir (1888-1962)
Istoric, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 şi secretar al acesteia, profesor la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Române (1928), fost ministru de Stat, apoi ministru al Minorităţilor; autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre ţările române în epoca medievală, despre revoluţia de la 1848 din Transilvania, precum şi al monografiei conducătorului acesteia, Avram Iancu.
Arestat la 1 iulie 1949, a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de 24 luni, detenţia fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat în 1955, a trăit la Cluj, până la moartea sa, în 1962.
Ioan Lupaş (1880-1967)
Istoric, participant la Marea Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918, demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române (1914), apoi membru titular (1916), preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române (1932-1935), fondator, alături de Alexandru Lapedatu, al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920); lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. A fost eliberat la 5 mai 1955.
Ion Nistor (1876-1962)
Istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. Profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor.
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
Mihai Popovici (1879-1966)
Demnitar în Consiliul Dirigent, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc, ministru – succesiv - al Lucrărilor Publice, al Finanţelor, de Interne şi al Justiţiei.
Arestat la 21 august 1947, pentru „activitate intensă în Partidul Naţional Ţărănesc", a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.
George Grigorovici (1871-1950)
Membru fondator al Partidului Social-Democrat din Bucovina, deputat în Parlamentul austro-ungar înainte de 1918, a militat pentru unirea Bucovinei cu România. Preşedinte al CC al PSDR (1936-1938).
După instaurarea regimului comunist, liderii social-democraţi, care se pronunţaseră în 1921 contra transformării mişcării social-democrate în partid comunist, printre care a fost şi Grigorovici, au fost arestaţi. A murit în închisoarea Văcăreşti la 18 iulie 1950.
Ion Mihalache (1882-1963)
Combatant în primul război mondial, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, învăţătorul Ion Mihalache înfiinţează după Unire Partidul Ţărănesc, care prin fuziunea cu Partidul Naţional din Transilvania formează în 1926 Partidul Naţional Ţărănesc. Mihalache participă în guvernele din anii 1928-1933 ca ministru al Agriculturii şi ministru de Interne. Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale şi Frontului Renaşterii Naţionale, când PNŢ este dizolvat. După război se opune sovietizării ţării, fiind arestat în iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, şi condamnat în noiembrie la muncă silnică pe viaţă. După regimul exterminator din penitenciarele Galaţi şi Sighet este transferat în 1955 în arestul Ministerului de Interne, unde refuză orice fel de tranzacţie cu anchetatorii. Transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, moare, la 5 martie 1963, după 16 ani de detenţie, la vârsta de 81 de ani.
Pantelimon Halippa (1883-1979)
Publicist şi om politic, vicepreşedinte (1917) şi preşedinte (1918) al Sfatului Ţării de la Chişinău, promotor al Unirii cu România, ministru al Basarabiei în mai multe guverne de după 1918, ministru al Lucrărilor Publice, al Comunicaţiilor, al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, senator şi deputat (1918-1934), membru corespondent al Academiei Române (1918).
Arestat în 1950 şi întemniţat la Sighet fără a fi judecat, a fost predat în 1952 autorităţilor sovietice, care l-au condamnat la 25 ani muncă silnică. A fost readus în ţară, fiind de astă dată închis la penitenciarul Aiud până în 1957.
Ilie Lazăr (1895-1976)
Doctor în Drept al Universităţii din Cluj. La sfârşitul războiului, organizează împreună cu alţi fruntaşi români administraţia românească în comitatul Maramureş, organizează Gărzile Naţionale şi reprezintă Maramureşul la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, apoi însoţeşte delegaţia ardelenilor la predarea actului Unirii la Bucureşti. După 1918, a fost deputat, membru în delegaţia permanentă a Partidului Naţional Ţărănesc, organizator al gărzilor ţărăneşti „Iuliu Maniu”, şef al organizaţiilor muncitoreşti centrale.
În timpul dictaturii carliste a fost internat în lagărul de la Turnu (Vâlcea), iar în timpul celei antonesciene la Târgu Jiu. Arestat prima oară la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni închisoare corecţională, pentru „omisiunea denunţării complotului", în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă", fiind eliberat condiţionat la 8 decembrie 1946. Implicat în „înscenarea de la Tămădău”,
este arestat a doua oară, la 14 iulie 1947. Anchetat la Ministerul de Interne, a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. A fost condamnat la 12 ani temniţă grea, în procesul conducătorilor Partidul Naţional Ţărănesc, pentru „complot în scop de trădare" (noiembrie 1947). Încarcerat la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava, a fost eliberat abia la 9 mai 1964. După eliberare a trăit la Cluj, unde a murit în 1976.
Ion Flueraş (1882-1953)
Lider al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1926-1938). A fost reţinut timp de 3 luni, în 1945, de către autorităţile comuniste pe motiv că a răspândit „manifeste interzise”. A fost rearestat în iunie 1948 şi condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A murit în închisoarea Gherla la 7 iunie 1953.
Gheorghe I. Brătianu (1898-1953)
La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.
Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei. În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea de către legionari a magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva mai înainte. În 1943 devine membru al Academiei Române.
În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiţu, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.
În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 1953. Memoriile unui coleg de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală.
Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic.
Aurel Vlad (1875-1953)
Promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Naţional Român şi apoi fondator şi fruntaş P.N.Ţ., ministru al Finanţelor, ulterior al Cultelor şi Artelor. Arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la 75 ani, a fost internat fără forme legale la Penitenciarul Sighet, unde a murit la 2 iulie 1953 . Pedeapsa administrativă i-a fost majorată după moarte cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953.
Daniel Ciugureanu (1885-1950)
Fruntaş al Partidului Naţional Moldovenesc şi unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Independente Moldoveneşti, apoi ministru de stat, reprezentând Basarabia, în patru guverne interbelice. Arestat la 5/6 mai 1950, ar fi murit - potrivit memoriilor lui C.C. Giurescu - la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foştilor demnitari spre penitenciarul Sighet. Potrivit evidenţelor fostei Securităţi, a decedat la 19 mai 1950, în penitenciarul Sighet, actul de moarte fiindu-i întocmit abia în 1957.
Sever Bocu (1874-1951)
Om politic şi ziarist bănăţean. Studii la Academia Comercială din Viena şi Hautes Études din Paris. A fost unul dintre promotorii activismului politic în susţinerea cauzei naţionale în Banat. În perioada primului război mondial s-a ocupat de organizarea detaşamentelor de voluntari pentru a lupta împotriva Imperiului austro-ungar. Ia parte, la Paris, la tratativele care au premers Conferinţa de Pace, aducând argumente de ordin politic, social, etnic, demografic în favoarea unirii Banatului istoric cu România. Din 1921 este deputat în parlamentul României din partea PNR; unul din fruntaşii PNŢ din
Banat în perioada interbelică. La alegerile din noiembrie 1946 devine singurul deputat al PNŢ din judeţul Timiş-Torontal, dar va refuza să participe la lucrările Parlamentului în semn de protest faţă de falsificarea scrutinului. Este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. Certificatul său de deces a fost emis abia la 20 iulie 1957.
Ghiţă Popp (1883-1967)
Om politic şi publicist transilvănean, cu studii de Drept la Viena şi Budapesta. În 1915, condamnat la muncă de Curtea Marţială din Cluj pentru că a cerut guvernului de la Bucureşti intrarea în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Banatului. Se înrolează în armata română şi contribuie la formarea regimentelor de voluntari români dintre prizonierii armatei austro-ungare aflaţi în Rusia. Participant cu drept de vot la Marea Adunare de la Alba Iulia. Trimis de Consiliul Dirigent la Paris, ca ziarist, pe lângă misiunea română de la Conferinţa de Pace. Deputat în Parlamentul României în perioada interbelică, este apoi delegat în august-septembrie 1944 la Moscova, în Comisia de Armistiţiu. Este condamnat în ianuarie 1948 la 10 ani de închisoare pentru „insurecţie armată”. După ce execută pedeapsa este internat alţi 5 ani în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan.
Onisifor Ghibu (1883-1972)
Pedagog, doctor în filosofie şi pedagogie la Jena, militant pentru Unire, demnitar în Consiliul Dirigent, profesor la Universitatea din Cluj, unul dintre fondatorii şcolii de pedagogie româneşti; lucrări privind istoria învăţământului, membru corespondent al Academiei Române (1919)
După o primă arestare în 1945, este rearestat la 10 decembrie 1956 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru că „a întreprins acţiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.
Zenovie Pâclişanu (1886-1957)
Teolog greco-catolic, istoric, secretar al Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918, membru al Comisiei de încheiere a Concordatului cu Vaticanul, consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru problemele Ardealului, membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, membru corespondent al Academiei Române (1919) Arestat la 6 decembrie 1949, eliberat în 1953 şi rearestat în aprilie 1957, a murit în arestul „A” MAI Bucureşti la 31 octombrie 1957, cu o săptămână după condamnarea sa la 12 ani temniţă grea (recursul declarat a fost respins la 15 săptămâni după moarte).
Emil Haţieganu (1878-1959)
Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al P.N.Ţ., ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, apoi ministru de stat, reprezentând Transilvania, în guvernele naţional-ţărăniste. Din ianuarie până în noiembrie 1946 ninistru fără portofoliu, reprezentând P.N.Ţ., în guvernul Petru Groza. Arestat pentru „activitate P.N.Ţ.” la 6 noiembrie 1948, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru „sabotaj”. Internat la Sighet pe timp de 36 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 638/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 671/1953. Eliberat la 15 iunie 1955.
Iosif Jumanca (1893-1949)
Membru al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. În 1921 s-a pronunţat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaţionala a III-a.
Arestat de autorităţile comuniste, a murit la Jilava în 1949.
Iuliu Moldovan (1882-1966)
Medic, demnitar în Consiliul Dirigent al Ardealului, membru corespondent al Academiei Române (1920), fruntaş P.N.T., fost subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, director al „Astrei” (1932-1947), profesor universitar la Cluj, întemeietorul şcolii de Igienă şi Sănătate publică din Cluj; lucrări despre sistemul sanitar românesc.
Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.

Cum se mişcă România feroviară

Prin 2006, un cuplu de tineri români din Elveţia (Mihaela şi Vasile Cotovanu) s-au apucat de un proiect interesant: un site care prezintă “Mersul trenurilor” din România cu GoogleMaps (îl găsiţi aici). Şi când spun “mersul trenurilor” mă refer la modul propriu, pentru că puteţi vedea cum merg trenurile (simbolurile lor) pe o hartă. Dacă vrem să ştim pe unde este personalul de Ciorogîrla, o putem face liniştiţi.

Neocomuniştii din PSD şi reforma învăţământului

Unul din instrumentele folosite de dictatura comunistă pentru îndoctrinarea (spălarea creierelor) “boborului” a fost învăţământul. După ’89 era de aşteptat o reformă a sistemului care să pună de acord mecanismele educaţiei cu noul tip de societate şi cu evoluţia de ansamblu a societăţii umane. Timp de 7 (şapte) ani cât au condus catastrofal România (’90-’97), neocomuniştii tovarăşului Iliescu n-au iniţiat nici o reformă semnificativă care să scoată educaţia de sub zodia bolşevismului. Doar cosmetizări şi nimic mai mult. În 1988, ajunge ministru al Educaţiei Andrei Marga, cel care avea să reformeze şi să redirecţioneze sintagmele educaţiei, chiar dacă o fiţuică numită “Tribuna învăţământului” (patronată de un parlamentar neocomunist) îl desfiinţa de fiecare dată pe motive niciodată dovedite. În 2001 însă securiştii şi neocomuniştii revin la putere, iar contrareforma începe. Cum le era greu să revină la învăţământul de dinainte de Marga, aceştia decid să anuleze nu legea, ci efectele şi aplicarea ei. Astfel, academicul “Examen de capacitate” devine “Testare naţională” (adică o banală testare, dar la nivel naţional). Precentul de 75 % acordat notelor de la examen în calculul mediei de admitere în liceu devine 50 %, doar şi la obiectul “Religie”, unde nu prea se ţin cursurile, preotul fiind ocupat cu înmormântările, se poate obţine media 10, iar aceasta trebuie să conteze la admiterea în liceu (???). Dar cel mai grav fenomen întâmplat după 2001 a fost compromiterea corectitudinii desfăşurării probelor. În majoritatea centrelor de examen, se copia sau se distribuiau fiţuici, inclusiv de membrii comisiei. Iar apogeul acestor practici a fost atins în perioada celui mai slab ministru al Educaţiei, Cristian Adomniţei. După reţeta furtului unei fabrici (întâi falimentezi fabrica apoi o vinzi pe nimic prietenilor), Adomniţei aduce haosul în corectitudinea desfăşurării testărilor naţionale, pentru a justifica introducerea “Tezei cu subiect unic” (haosul însă este mai mare). Revenind la pesedişti, aceştia timp de patru ani (2001-2005) nu au întreprins nimic semnificativ în reforma educaţiei (SAM-urile sunt dovada eşecului total al politicilor pesediste), aşa cum nu vor întreprinde nimic în următoarea perioadă. Iar în 2009 s-a atins maximum de penibil în educaţie: subiectele la tezele unice să fie greşite. Aceşti tovarăşi pesedişti nu înţeleg un lucru elementar: dacă această ţară mai are vreo şansă să se ridice din groapa în care au adus-o 50 de ani de comunism şi vreo 10 de neocomunism, ei bine, această şansă o au tinerii şi copii care nu trebuie să înţeleagă de la 14 ani că “egalitatea şanselor” e doar o minciună a epocii de aur. Dacă pesediştii au furat această ţară (pe bucăţi), nu trebuie să inducă acelaşi sentiment şi în desfăşurarea probelor din învăţământ. Aici chiar ar trebui să conteze dacă munceşti şi eşti inteligent, nu câte mătuşi ai.

P.S. Aceeaşi fiţuică “Tribuna Învăţământului”, cea care pe timpul lui Marga găsea la tot pasul licitaţii trucate, avea după 2001 titluri - pentru liniştea pesediştilor şi înmormântarea învăţământului din România – precum: “Şcoala X – tradiţie şi modernitate” sau “S-a văruit peretele de est din Şcoala Y”. Curat-murdar, coane Fănică!

Analiza dictaturii comuniste (XLV)

Morţii din detenţie
Procentul morţilor din detenţie rezultat din fişe este atât de insignifiant (majoritatea morţilor cunoscuţi din alte surse nu apar), încât este evidentă operaţia de ştergere a urmelor pe care o practicau torţionarii. Din unele anchete interne ale Securităţii rezultă clar că se dădeau ordine exprese în acest sens. În vara anului 1957, dar poate şi cu alte ocazii, s-au confecţionat, tot la ordin, certificate de moarte retroactive, deschizându-se registrele speciale (asemenea registre au fost găsite până în prezent la Oficiile de Stare Civilă din Cluj, Sighet, Timişoara şi Piteşti). Să nu uităm, însă, infinitele feluri de a ucide la care se pretau securiştii (în afară de „banalele” morţi în celulă).
În anii 1945 şi 1956 s-au înregistrat, mai ales în Bucureşti, numeroase morţi suspecte – pe stradă, în parcuri, în faţa casei, în trenuri, pe câmp, în păduri. Dacă primele puteau fi atribuite agenţilor SMERŞ, în 1956 erau o formă o formă de intimidare folosită de Securitate într-un moment când oamenii prinseseră gustul libertăţii, după Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul XX al PCUS (raport ţinut într-o şi mai mare taină de autorităţile de la Bucureşti care refuzau destalinizarea).
În anii 1949-1956 au fost mii de crime comise asupra ţăranilor care refuzau colectivizarea sau, mai grav, se răsculau contra ei (cele din judeţul Turda, din 1950, au fost recunoscute de maiorul Kovács, care primise ordin din partea şefului Securităţii regionale Cluj, colonelul-călău Mihai Patriciu). Aceste crime erau demonstrative, victima era lăsată la vedere în mijlocul satului, spre intimidarea populaţiei. Două cazuri de acest fel au fost comise la Cufoaia (Lăpuş) asupra ţăranului Alexa Bel, respectiv într-o comună din Argeş asupra partizanului anticomunist Marinescu Geagu.
Elementul comun este că ambii au fost scoşi din arestul Securităţii, duşi cu o dubă în curtea propriei case şi împuşcaţi acolo, în faţa vecinilor.
Au fost şi numeroase execuţii (în penitenciarele Jilava, Gherla, Aiud, Botoşani, Galaţi, Craiova, Codlea, Oradea), dar nu dispunem de o listă de nume sau măcar de numărul lor. Până în 1958, pedepsele capitale se dădeau doar pentru crima de trădare, dar prin înăsprirea termenelor de pedeapsă din Codul Penal introdusă în 1958 s-au extins şi asupra altor încadrări juridice (inclusiv „uneltirea contra ordinii sociale”).
Dintre miile de crime de la Canal, cea comisă de un gardian împotriva doctorului Ion Simionescu (o cunoscută personalitate medicală) a rămas celebră. Crime „la vedere” au avut loc şi la Gherla, ca şi în alte închisori.
Morţile în cursul anchetelor au fost de ordinul miilor – cele mai cunoscute victime fiind episcopul Vasile Aftenie, sociologul Anton Golopenţia, tânărul ţărănist Aurel Căzănişteanu.
În 1991 au fost descoperite câteva zeci de schelete în curtea unei clădiri din Căciulaţi, care fusese sediul Securităţii raionale Snagov. Un expert argentinian adus în România special de către autorităţile vremii a închis ancheta, spunând că este vorba de o necropolă medievală (se menţine această ipoteză sau este vorba, într-adevăr, de o crimă în masă a deţinuţilor anchetaţi?). În primăvara anului 2000 au fost descoperite schelete în pivniţa fostului sediu al Securităţii Tecuci, respectiv în subsolul fostului sediu al Formaţiunilor de Luptă Patriotică din Bistriţa-Năsăud (osemintele au fost luate la Procuratură, dar nu s-a comunicat până azi nici un rezultat). Acelaşi lucru s-a întâmplat la începutul anilor ’90 în pădurile de pe Dealul Mărului şi Dealul Balaurului, din zona Neamţului (după o serie de articole apărute în presă s-a aşternut şi aici tăcerea).
Au fost, pe de altă parte, în anii 1949 şi 1950, o serie de crime atroce comise de Securitate împotriva deţinuţilor politici consideraţi prea periculoşi ca să poată fi lăsaţi în viaţă. Aşa s-a întâmplat în anul 1949 cu lotul de partizani din munţii Banatului. Dacă Spiru Blănaru şi încă patru deţinuţi au fost executaţi la 16 iulie pentru că primiseră sentinţa capitală, pentru alţi şapte membri ai lotului s-a inventat o metodă diabolică de a fi ucişi fără să rămână vreo urmă: la 2 august a fost simulat transferul lor din Penitenciarul Timişoara la Penitenciarul Aiud. Cei şapte au fost duşi, însă, în Pădurea Verde, la marginea Timişoarei, şi împuşcaţi. Locul unde au fost înmormântaţi a rămas până azi necunoscut. La 14 august 1949 certificatele de moarte au fost completate la Direcţia Penitenciarelor şi Coloniilor, şi nu la Sfatul Popular, iar la rubrica „motivul decesului” au fost trecute cele mai banale diagnostice medicale: „insuficienţă cardiacă”, „miocardită cronică”, „TBC pulmonar”, „hipertensiune arterială”. Încă un detaliu de un cinism fără margini: în adresa pe care au adresat-o „Penitenciarului Aiud”, temnicerii timişoreni cereau ca efectele deţinuţilor „transferaţi” să fie înapoiate după ajungerea la destinaţie. În locul confirmării a apărut însă, în colţul din dreapta-sus a adresei, menţiunea: „Executaţi” (v. anexa 1) (fişa ne-a fost oferită de AFDPR Timişoara; mulţumiri domnului Teofil Botlung).
Tot în acei ani de lichidare a rezistenţei din munţi au mai existat „trenuri ale morţii”, tot cu destinaţia Pădurea Verde – Timişoara: unul, în primăvara anului 1950, cuprindea 38 de deţinuţi din Penitenciarul Gherla, condamnaţi la pedepse între 15 ani şi muncă silnică pe viaţă pentru complicitate la acţiunile partizanilor dobrogeni. Alte două loturi (partizani sau sprijinitori ai rezistenţei din Munţii Apuseni) au fost „transferaţi” din penitenciarele Gherla, Sibiu, Aiud, Piteşti, Mislea (studenta Alexandrina Pop de 23 ani) în lunile martie-aprilie 1950 şi ucişi mişeleşte3. (v. anexele 2 şi 3)
Pentru a obţine o situaţie mai cuprinzătoare a acestei mase uriaşe şi diverse de victime ale represiunii am depus toate diligenţele să obţinem date suplimentare. Ne-am adresat în luna iulie a. c. Ministerului Administraţiei şi Internelor, care a trimis o circulară către toate prefecturile, cerându-le să reconstituie certificatele de moarte aflate în Arhiva Primăriilor din localităţile indicate de noi în harta România. Sistemul concentraţionar. 1945-1989 şi în anexele ei. Rezultatul a sosit nesperat de prompt, dar datele primite erau departe de a fi complete: la închisorile Botoşani, Râmnicu Sărat, Jilava apărau infinit mai puţini deţinuţi decedaţi decât cei din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Acelaşi lucru în localităţi cu lagăre de muncă, cu o
3 Eugen Şahan, Transporturile morţii în contextul „rezistenţei naţionale” (unele aspecte ale crimei politice în comunism) în „Anale Sighet 1” (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995. Tabelele anexate sunt reproduse de acolo.Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, în „Biblioteca Sighet”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 8.
tristă reputaţie în privinţa numărului de morţi (s-a efectuat în anii ’50, la Salcia chiar o anchetă internă MAI, în urma sesizărilor). Am dedus că: 1. arhivele existente sunt neconcludente din cauza neînscrierii ab initio a unui mare număr de decedaţi în registrele Sfaturilor Populare şi a dispariţiei registrelor interne de morţi din centrele de detenţie. Lucrul a fost sesizat oficial cu patru decenii în urmă „o analiză a organelor de Securitate întreprinsă în anul 1967 asupra dosarelor celor internaţi în penitenciare şi lagăre muncă a dezvăluit că pentru un număr de 1304 deţinuţi decedaţi nu s-au întocmit acte deloc, dosarele nefiind înregistrate în nici o evidenţă, nici la Consiliul Popular”)4. 2. Registrele speciale alcătuite în 1957 nu sunt nici ele de găsit; 3. Arhivele „grupelor operative”(Serviciul K) sunt inaccesibile. 4. Numărul de fişe din arhiva Recensământului referitoare la morţii din detenţie este cu totul irelevant. Rata mortalităţii trebuie să fi fost cu mult mai mare. Un exemplu este Penitenciarul Sighet. Aici au fost internaţi între anii 1950-1955 circa 180 de deţinuţi, dintre care au murit 53 (trei au fost înscrişi la timp în registrul normal al Oficiului Stării Civile Sighetu Marmaţiei, în timp ce pentru ceilalţi 50 au fost reconstituite actele de moarte abia în 1957, de către securistul Nica Vasile, care a făcut acelaşi lucru şi la Cluj şi Timişoara). Rata mortalităţii este, deci, de 39,4 %. Sighetul este, evident, o excepţie la limita de sus, datorită vârstei şi fragilităţii deţinuţilor, dar care este rata reală a mortalităţii la proporţiile întregii ţări?
Nu se va putea formula o estimare nici măcar provizorie a acesteia înainte de a se găsi documentele menţionate la punctele 2) şi 3).
Câte condamnări politice a emis Justiţia comunistă
Nici în privinţa unei estimări mai complete a numărului de condamnaţi de către Tribunalele Militare nu am putut face progrese semnificative, cu toate că Serviciul Istoric al Armatei ne-a facilitat accesul la Sentenţierul Centrului de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare din Piteşti. Cercetătorii Academiei Civice au lucrat alături de experţii Comisiei, extrăgând prin sondaj sentinţele politice dintr-o foarte mică parte a sentinţelor Tribunalelor Militare pe care au putut-o consulta, pentru o perioadă de 12 ani. Rezultatul a fost că, pe acest eşantion, o majoritate din sentinţe erau bazate pe articole cu caracter politic (restul fiind cu caracter specific militar). Însă, din păcate, timpul nu ne-a permis parcurgerea sutelor de mii de sentinţe risipite în sutele de fonduri (numai în mică parte inventariate). Asprimea pedepselor diferă de la o perioadă la alta. Am observat că în anii 1948-1949 sentinţele erau numeroase, dar în majoritatea cazurilor termenele erau relativ mici (câteva luni până la 2 ani). Pe măsura înăspririi „luptei de clasă”, termenele au crescut în progresie geometrică, ajungându-se ca după 1958 să se acorde pedeapsa cu moartea pentru o infracţiune care, în Codul Penal din 1948, era pedepsită cu închisoare între 3-7 ani.
Un alt fenomen interesant: în anii 1954-1955 sentinţele politice s-au rărit la Tribunalele Militare; am observat, în schimb, că bună parte din procesele politice au fost transferate Tribunalelor Militare Teritoriale, care judecau în deplasare „restanţele” vechi de 7-8 ani. În mod special, pentru recuperarea reţinuţilor din anii 1948-1949 care nu fuseseră judecaţi a fost introdus articolul 193/1 cu caracter retroactiv („activitate contra clasei muncitoare”). Avalanşa de procese care au fost finalizate atunci la repezeală a dus astfel la o oarecare descongestionare a penitenciarelor, căci bună parte din termenele din verdicte vizau tocmai timpul petrecut în detenţie până la proces.
Am mai constatat că 1/3 din condamnaţii ale căror sentinţe le-am consultat prin sondaj nu se regăsesc în baza de date a Recensământului. Am dedus, prin raţionament, că atât numărul de fişe din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, cât şi numărul de sentinţe consultate prin sondaj sunt aleatorii şi că pentru aflarea numărului real de condamnaţi politici din Tribunalele Militare este nevoie de mult mai multe căutări, nu numai la Sentenţier, ci şi la Arhiva Instanţelor Militare (la care, din păcate, nu ni s-a facilitat accesul, strict necesar).
La acest scepticism constructiv contribuie şi faptul că numeroase familii de deţinuţi politici ne-au rugat să le găsim rudele în evidenţele noastre, iar rezultatul a fost negativ. Asta înseamnă că numărul fişelor de care dispunem este el însuşi cu mult inferior numeric cifrei reale de deţinuţi politici.
Până la accesul la Arhivele Instanţelor Militare (unde ni s-a spus că fondurile nu pot fi accesate, pentru că nu sunt încă inventariate) nu pot fi avansate decât cifre minimale, aproximative.
4 Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, în „Biblioteca Sighet”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 8.
Într-un studiu introductiv la o culegere de sentinţe din arhiva APDPR Iaşi era avansată cifra de 549.000 condamnaţi politic (cu o medie de 5,5 ani)5. Ea rezulta dintr-un eşantion relativ redus de sentinţe. O cifră mai apropiată de adevăr poate fi dedusă prin raportarea numărului mediu de persoane cuprinse într-un dosar penal politic (cinci) la numărul de astfel de dosare identificate cifric în momentul actual: 118.000 (comunicate de preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Constantin Ticu Dumitrescu). Cifra de cca. 600.000 pare, astfel, cea mai plauzibilă pentru actualul stadiu al cercetărilor. Iar cifra internărilor administrative (estimată, cum am văzut, la o treime din numărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000. Adăugând pe ţăranii condamnaţi pentru delicte mascate în „drept comun” (neplata cotelor, sustragerea de la treieratul pe aria gospodăriei colective, refuzul înscrierii în aceasta), pe prizonierii din perioada 23 august-13 septembrie 1944, ca şi sutele de mii de deportaţi, strămutaţi, evacuaţi, pe deţinuţii din „domiciliile obligatorii”, pe basarabenii şi bucovinenii repatriaţi cu forţă în URSS, ca şi pe cei 520.000 tineri forţaţi să muncească în „armata cenuşie”, pe zecile de mii de „frontierişti”, pe femeile decedate din cauza politicii demografice, cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane. Dacă adăugăm victimele indirecte (membri de familie care au suferit discriminarea socială), atunci suma globală a celor reprimaţi creşte semnificativ.
Urmări politice, discriminări sociale
În fişele de încarcerare, o rubrică curentă se referă la starea civilă şi la numărul de fii/fiice ai deţinutului. În unele cazuri a fost completată chiar cu numele şi prenumele membrilor familiei. Evident că se urmărea luarea în evidenţă şi a acestora, astfel încât, în dosarele de cadre, să nu-şi poată ascunde „originea socială”. Foarte frecvent arestarea capului familiei ducea implicit la evacuarea locuinţei, iar confiscarea, prevăzută într-un număr covârşitor de mare de sentinţe politice, se extindea asupra averii întregii familii. Iată motivul pentru care multe soţii au divorţat formal, pentru a salva partea de avere care le revenea legal (în principal, casa), pentru a nu fi date afară din serviciu sau pentru ca fiii/fiicele să scape de blestemul „originii sociale nesănătoase”. În alte cazuri, copiii erau adoptaţi formal de rude sau prieteni, pentru ca să poată purta un alt nume şi să declare o altă origine socială. Şi, chiar dintre aceştia, mulţi nu scăpau de vigilenţa cadriştilor, care aplicau cu mult zel, în licee şi universităţi, interdicţia admiterii fiilor de „exploatatori” şi „duşmani ai poporului”, care era prevăzută periodic în hotărârile Comitetului Central al partidului sau în instrucţiunile „numerus clausus” emise de Ministerul Învăţământului.
Urmărirea pe plan social (care se adăuga celei politice, de securitate) era aplicată şi deţinuţilor care-şi ispăşeau condamnarea sau „domiciliul obligatoriu” şi se întorceau într-un târziu acasă. Fiind continuu supravegheaţi de Securitate şi ţinuţi în evidenţă strictă de Miliţie, aceştia erau readmişi în „câmpul muncii” doar în specialităţi şi funcţii inferioare celor de dinaintea arestării (la „munca de jos”), de obicei în alte localităţi decât cea de origine. Elevilor şi studenţilor întorşi din captivitate le era interzisă continuarea şcolii, încât erau constrânşi să-şi continue viaţa în alte profesii decât cele la care aspiraseră prin vocaţie. Facultăţile umaniste (Litere, Istorie, Filosofie, Drept) erau inaccesibile chiar şi rudelor deţinuţilor politici. Comunismul a stâlcit destinele a două generaţii de cetăţeni ai României, a mutilat vieţile a milioane de tineri. „Ura de clasă”, „lupta de clasă”, „vigilenţa revoluţionară” au dus nu numai la reprimarea criminală a elitelor societăţii, ci şi la un genocid social, proclamat teoretic prin principiile „dictaturii proletariatului”.
Epilog sentimental
Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din „marea de amar” (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.
5 Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheorghe Onişoru, Cu unanimitate de voturi. Sentinţe adnotate şi comentate, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 20-22. 53
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile „reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare „cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat...
Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…
… Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.

O sintagmă fără acoperire în realitate: “ospitalitatea poporului român”

Unul din clişeele naţional-comunismului din ultimii douăzeci de ani ai dictaturii era acela privind aşa-zisa “ospitalitate a poporului român”. Se poate verifica aceasta “ospitalitate”, de exemplu, dacă intri, din greşeală, pe teritoriul “românilor” din cartierul Ferentari, din oraşul european Bucureşti. Rişti să ieşi mai stâlcit fizic decât limba română din gura primarului “european” Vanghelie. Cineva ar putea spune că doar în cartierele anumitor oraşe ai probleme cu “ospitalitatea”. Total greşit, dragi cititori. Să zicem că eşti profesor în comuna “europeană” Mileanca, cazul meu, şi te aştepţi la cel puţin un minim respect pentru, nu-i aşa, munca nobilă pe care o depui. Asta doar în cărţi şi în România interbelică se mai întâmpla. Prin respectiva comună europeană eşti ameninţat, culmea, de un coleg de serviciu (parcă violenţa este arma celor slabi şi laşi), ţi se zgârie maşina (maşină nouă pentru care plăteşti rate la greu), tot efortul tău este minimalizat printr-o bârfă ieftină, în care va fi discutată viaţa ta personală (parcă în viaţa personală a individului nu ai dreptul moral să intervii, dar pe aici nu există nici o morală) şi nicidecum valoarea ta profesională, nu ţi se mulţumeşte niciodată pentru munca ta, considerându-se că pentru cei 350 de euro (lunar) trebuie să suporţi şi tot soiul de mizerii. Oricum, pe aici nu vine nimeni, niciodată, aşa încât orice nulitate intelectuală cu famile mare va avea remuneraţie … mare (doar nu suntem în republica lui Caragiale). Ca-n orice instituţie din România există o “famiglie” care veghează ca membrilor săi să le fie bine, iar celor care nu fac parte din tribul local, “veneticilor” adică, să le fie rău (curat ospitalitate). Iar pentru naivii care mai cred în îndreptarea vieţii publice din România următorilor douăzeci de ani, să nu uităm că viitori cetăţeni ai acestei ţări sunt educaţi de indivizi care nu dau doi bani pe virtuţile democraţiei, de foşti pupincurişti ai dictaturii comuniste, de cei care văd în valorile lumii libere doar paiul din ochii altora. Iar dacă la aceştia îi adăugăm pe cei care au înţeles din democraţie doar “libertatea” de a-ţi lovi aproapele, cei care mai rămân, şi n-au emigrat încă în Canada, reprezintă o suavă minoritate (o “mică minoritate” vorba unui “intelectual” de colhoz de pe aici). Restul e tăcere.

Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic

În postul Paştelui 2008, proţii au primit un cadou din partea deputaţilor PSD din Comisia juridică. Care au stabilit că popii vor avea scutire de la a fi căutaţi de CNSAS la dosare. Popilor le-ar fi stat mai bine dacă, decât să facă lobby contra deconspirării turnătorilor în sutană, îşi propuneau să canonizeze un preot român care a luptat împotriva comunismului. Şi aveau la îndemână chiar un preot martir ucis de comunişti în ziua de Paşte. În 1951, preotul Gheorghe Şerban, de care cu siguranţă au auzit tovarăşii cu trese la patrafir, era încarcerat în lagărul de muncă forţată de la Baia Sprie. “Lagăr de muncă forţată” este un eufemism pentru iadul, sub formă de mină de plumb, în care deţinuţii coborau zilnic. Minele din zilele noastre sunt hoteluri de cinci stele faţă de ce era la Baia Sprie. Şi dacă voiau să ceară sporuri de periculozitate şi bonuri de masă, deţinuţii-mineri nu aveau posibilitatea să ia trenul şi să vină la Bucureşti să facă miting pro-Iliescu. Singura lor formă de protest faţă de condiţiile inumane în care erau obligaţi să lucreze era moartea. Iar preotul Gheorghe Şerban nu s-a sfiit să uzeze de ea spre binele celorlalţi deţinuţi. A refuzat să mai lucreze în mina-calvar, cerând să se respecte drepturile fundamentale ale omului, asumate de România prin tratatele internaţionale. Chiar şi când ofiţerul politic l-a avertizat că pentru protest va fi tratat în cel mai pur stil naţional, cu gloanţe, preotul n-a renunţat la protest. În ziua de Paşte, în 1951, curajul lui şi iubirea de oameni şi-au primit răsplata promisă de torţionarul comunist. Nu se ştie ce l-ar fi durut mai mult. Gloanţele care i-au străpuns inima atunci sau, dacă ar fi apucat să vadă, că acum preoţii care au colaborat cu Securitatea sunt ţinuţi la secret.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.16/2008.

Oprescu şi-a rupt colţii în terasa de fiţe a lui Andrei Năstase

Războiul declarat de Sorin Oprescu teraselor ilegale din Herăstrău s-a terminat înainte de a începe. Una dintre terasele rămase în picioare aparţinea lui Andrei Năstase, fiul lui Adrian Năstase. Acesta şi-a cesionat acţiunile, dar încă trece pe acolo ca să supravegheze lucrările de amenajare.

Una dintre terasele celebre ale fiţoşilor din Bucureşti, amplasată pe malul Lacului Herăstrău, ascunde o poveste fascinantă în ceea ce îi priveşte pe patronii ei, dar şi o posibilă explicaţie pentru faptul că a scăpat de la demolare, atunci când primarul Sorin Oprescu a ras mai multe localuri amplasate în zonă. Este vorba despre terasa Marie Celeste, unde Oprescu a şi sărbătorit victoria sa în alegerile locale. După cum arată o serie de acte de la Registrul Comerţului, iniţial, acţionarii firmei Rodrag, care deţinea terasa, erau Andrei Năstase şi Horia Miron Constantinescu. Adică fiul fostului premier PSD Adrian Năstase, şi nepotul fostului ministru comunist al Agriculturii, Angelo Miculescu, pe de o parte, şi nepotul fostului lider comunist şi ministru al Învăţământului pe vremea lui Ceauşescu, Miron Constantinescu.

Potrivit unor documente prezentate de „Jurnalul Naţional“, terasa celor doi nu ar fi trebuit nici ea să scape de la demolare, neavând autorizaţii valabile la vremea respectivă. În schimb, prin dezafectarea vecinilor, a scăpat de o parte din concurenţă. Un alt beneficiu obţinut de firma care deţine terasa a fost că, tot după sosirea lui Oprescu la primărie, i s-a făcut o reducere de 50.000 de euro din datoria pe care o avea de plătit administraţiei locale, constând în chirii neachitate. Documentele justificative, semnate şi parafate, au apărut la începutul acestui an în ziarul „Curentul“.
Din acel moment, Andrei Năstase a decis să treacă în umbră şi a ieşit din scriptele oficiale ale afacerii. Potrivit Registrului Comerţului, în locul său a apărut o bătrânică de 68 de ani, Cornelia Maria Petreanu. Însă atunci când este în ţară, Andrei este văzut foarte des pe la terasa respectivă, iar atitudinea arătată faţă de muncitorii care lucrează la amenajările ce se desfăşoară în prezent în jurul terasei Marie Celeste trădează tot un sentiment de proprietate.

Cornelia Maria Petreanu a avut legături solide cu fosta nomenclatură comunistă: “Eu am fost măritată şi cu fiul lui Chivu Stoica, şi cu fiul lui Miron Constantinescu. Sunt mama lui Horia Constantinescu”, a declarat Cornelia Petreanu pentru Cotidianul. “Noi îl cunoaştem de mult pe Andrei Năstase. Nu e o persoană nouă în anturajul nostru. El este un adult responsabil, nu este om politic şi nu poate fi asociat cu ceea ce face tatăl său. Eu sunt un om intelectual şi nu sunt de acord cu sindromul „Mătuşa Tamara“. Adică eu cred că maturitatea ajută foarte mult şi îţi oferă o flexibilitate mai mare”, mai adaugă ea. Când vine vorba despre viaţa politică românească, ea nu se abţine să comenteze scurt, mimând rezistenţa anticomunistă: “Am predat la Ştefan Gheorghiu. Vin dintr-o familie de intelectuali. Mama mea a fost prietenă cu Eugen Ionescu, iar unchiul meu purta corespondenţă cu Mircea Eliade.

Eu i-am cunoscut şi pe Eliade, şi pe Cioran înainte de 1989”. Andrei Năstase mai deţine şi alte afaceri. În firma Veritas SRL el este coacţionar alături de Florentina Nicoleta Bălan, fiica baronului de Ialomiţa, Marian Bălan, fost prefect şi fost deputat PSD. Bălan a fost mult timp în atenţia procurorilor anticorupţie, deoarece o fundaţie înfiinţată de acesta ar fi primit, înainte de a obţine actele care să îi ateste existenţa, o sponsorizare de 250 de milioane de lei vechi de la sucursala locală a unei bănci comerciale. După cum au arătat jurnaliştii de la vot.ro, firma lui Andrei Năstase şi a Florentinei Bălan are sediul în Slobozia, judeţul Ialomiţa, unde nu plăteşte chirie. Administratorul firmei este chiar tatăl Nicoletei, Marian Bălan. Contactaţi de Cotidianul, nici Adrian Năstase, nici Andrei Năstase nu au dorit să comenteze toate acestea.


Miron Constantinescu s-a născut în 1917 la Chişinău, sub numele de Mehr Kohn. A fost membru al PCR din 1936, iar din august 1944 a devenit redactor-şef al “Scânteii”. A fost membru în Biroul Politic, membru în CC al PCR (1945-1955; 1968-1974) şi secretar al acestuia (1952-1954), precum şi preşedinte al Comisiei de Stat a Planificării (1949-1955). După raportul secret prezentat de Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956, Miron Constantinescu şi cu Iosif Chişinevschi au crezut că îl pot înlătura de la putere pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tentativa lor eşuează, iar în vara lui 1957 sunt excluşi din partid. Nicolae Ceauşescu îi dă o a doua şansă să intre în viaţa politică şi devine ministru al Învăţământului, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, rector al Academiei Ştefan Gheorghiu şi preşedinte al Marii Adunări Naţionale.

Preluare din "Cotidianul"

P.S. In Romania, capitalismul a insemnat si mai inseamna acapararea puterii economice de catre fosta nomenclatura bolsevica si fostii tortionari ai securitatii.

Analiza dictaturii comuniste (XLIV)

Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989
Harta unităţilor din sistemul concentraţionar a fost publicată în Addenda alcătuită de Fundaţia Academia Civică (Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului) pentru ediţia în limba română a „Cărţii negre a comunismului”2. Ea cuprinde 240 unităţi de detenţie, între care 44 penitenciare, 61 locuri de anchetă, depozit şi surghiun, 72 lagăre de muncă forţată, 63 centre de deportare şi domicilii obligatorii, 10 azile psihiatrice cu caracter politic. Pe aceeaşi hartă mai figurau 93 de locuri de asasinate, gropi comune, lupte cu Securitatea soldate cu morţi. Adăugându-se la această geografie sumbră mai mult de 100 de sedii regionale, raionale/judeţene, unde se desfăşurau anchetele Securităţii, rezultă un total de aproape 450 locuri de detenţie sau reprimare. Expusă pe peretele cel mai vizibil al holului de intrare în Memorialul de la Sighet, harta reprezenta o variantă minimală la acea dată (1998) şi a putut fi completată deja cu încă aproape 20 locuri rezultate din investigaţiile de istorie orală, din observaţiile vizitatorilor Memorialului, din cercetările pe care le-am făcut între timp în programul Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989 desfăşurat de C.I.S.A.C. Unii cercetători ai problemei fac prezumţii de cifre mai mari, alţii mai mici, alţii nu se pot pronunţa şi fac trimiteri de la o sursă la alta, realizându-se astfel un cerc închis. Un impediment, de care am ţinut seama cu multă prudenţă, este posibilitatea nedorită de a include în rândul închisorilor politice şi pe acelea de drept comun. Este ştiut că unele au avut un regim mixt (drept comun+politic), după cum mulţi deţinuţi politici erau camuflaţi în deţinuţi de drept comun (ţăranii „sabotori” din anii ’50 sau unii dizidenţi din anii ’80).
Realitatea este că nu s-a făcut şi, probabil, nu se va putea face curând o cercetare exhaustivă, din cauza accesului dificil la documentele oficiale, dar şi a fragmentării fondurilor din diferite arhive, a neprelucrării multora dintre ele, a contradicţiei datelor din diferitele sinteze, a numeroaselor distrugeri, pierderi, dispariţii, omisiuni constatate de diversele comisii care au analizat fenomenul represiv în România, atât în timpul comunismului (în 1952-1953, 1955, 1967-1968), cât şi în prezent, de către Comisia noastră, cu ocazia cercetării făcute pentru prezentul raport (iulie-octombrie 2006).
Punctul de pornire pentru Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989 a fost în anii 1994-1997, când s-au iniţiat cercetări pentru baza de date a Memorialului Sighet. În lipsa accesului la arhive, într-o primă perioadă, s-au făcut mii de înregistrări de istorie orală, ulterior inventariate şi prelucrate digital (cele mai substanţiale sunt depuse în copie la Hoover Institution din Stanford, California). Pentru completarea surselor de informaţie s-a făcut apel prin presă către foştii deţinuţi/deportaţi şi familiile lor, s-a consultat literatura memorialistică şi s-a recurs la diferite modalităţi, ajungându-se până la urmărirea comemorărilor din rubricile de mică publicitate ale ziarelor. Dar principala sursă de informaţie au constituit-o cele zece simpozioane organizate la Memorialul Sighet, cu participarea a peste 800 cercetători şi martori, din care a rezultat seria „Anale Sighet” (18.500 pagini), în care este urmărită şi analizată perioada 1945-1989 din punct de vedere al evenimentelor, instituţiilor (inclusiv represive) şi mentalităţilor. Nu au fost luate în consideraţie decât faptele, numele şi locurile verificate prin cel puţin două surse diferite, astfel încât exponatele din Memorial să aibă o valoare ştiinţifică incontestabilă.
Pe măsură ce, treptat, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet a obţinut documente create de fostele instituţii comuniste au putut fi completate şi comparate datele repertoriate anterior. Astfel, s-a pregătit prelucrarea statistică a datelor Recensământului. Acesta este structurat pe „fişe matricole penale” existente. Fiecare fişă constituie „biograma” unei persoane, trecerea acesteia prin angrenajul sistemului concentraţionar, datele de identificare (inclusiv starea civilă, socială, profesională, etnică şi confesională), motivul arestării/reţinerii, deportării, strămutării, „evacuării” etc., condamnările suferite, amenzile şi confiscările aferente sentinţei, felul ieşirii din detenţie (expirarea pedepsei, graţiere, amnistie, evadare, execuţie, moarte).
1 Toate datele din acest studiu se găsesc în Baza de date pregătită de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, la Fundaţia Academia Civică din Bucureşti, pentru Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet.
2 Stéphane Courtois, op.cit.
Marea majoritate a fişelor aparţin persoanelor condamnate prin proces, în timp ce „preveniţii”, „reţinuţii”, anchetaţii, „internaţii administrativ”, deportaţii, strămutaţii, „evacuaţii”, cei cu „domiciliu obligatoriu” apar doar accidental.
De asemenea, există fişe numai pentru o mică parte a celor morţi în detenţie. Se practica o „dublă contabilitate”, decesele fiind trecute într-un „registru special” al penitenciarului (la Oficiul Stării Civile din cadrul Sfatului Popular unele certificate de moarte au fost „reconstituite” de Securitate abia în vara anului 1957 pentru 7-8 ani anteriori). Haosul intenţionat şi cinic a fost atât de mare încât în anii 1952-1953 erau „condamnaţi” a doua oară, „în contumacie”, deţinuţi care muriseră cu 1-2 ani în urmă, tot în detenţie – cazurile cele mai cunoscute fiind al istoricului Gheorghe Brătianu şi al economistului Aurel Vlad.
Al treilea punct nevralgic al fişelor matricole este că ele prezentau rubrici diferite de la un penitenciar la altul şi de la o perioadă la alta, iar unele rubrici erau necompletate, ceea ce a îngreunat studiul statistic. Din unele rapoarte ulterioare rezultă că actul de moarte a fost întocmit direct de penitenciar, din altele că decesul era comunicat la Sfatul Popular telefonic, alteori deloc. Desigur, problema ar putea fi descifrată dacă s-ar obţine rapoartele „grupelor operative” (numite după 1956 „secţiunea K”, răspunzătoare de contrainformaţiile în cadrul penitenciarelor), dar accesul este deocamdată imposibil.
Totuşi, prin prelucrarea primară s-au obţinut câteva date preliminare interesante.
Locurile de detenţie
Din prelucrarea fişelor avute la dispoziţie rezultă că, după indicele de „frecventare”, pe primele patru locuri de detenţie se află, în ordine descrescătoare, penitenciarele Jilava 36,1%; Gherla 20,3%; Aiud 16,2%; Poarta Albă 12,7%.
Procentele nu reflectă însă doar ordinul de mărime al locului de detenţie, ci şi dinamica şi specificul lui.
Jilava, cu peste o treime din „treceri”, este locul de triaj pentru închisorile din afara şi dinăuntrul arcului Carpaţilor şi, totodată, locul de depozit pentru deţinuţii aflaţi în anchete sau procese la Bucureşti. De acelaşi tip este închisoarea Rahova.
Gherla şi Aiudul sunt închisori încăpătoare, pentru deţinuţi cu termene de pedeapsă îndelungate. Prima era populată mai mult de ţărani, muncitori şi tineri, a doua de „m.s.v-işti” („muncă silnică pe viaţă”) şi de deţinuţi consideraţi irecuperabili. În ambele aveau loc execuţii.
Poarta Albă, împreună cu Constanţa, Midia, Capu Midia, Peninsula, Castelu, „9 Culme”, Cernavodă (cu trei puncte de lucru) şi Bacul (închisoare plutitoare) erau puncte de lucru sau de comandă pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Împreună cu Periprava şi Salcia, situate în aval, pe Dunăre, erau lagărele de muncă cele mai dure, cu o mortalitate ridicată datorată condiţiilor de muncă istovitoare.
Baia Sprie, Cavnic, Nistru, Borzeşti şi Bicaz erau printre minele şi şantierele exterminatoare în care munceau deţinuţii sclavi.
Braşov, Galaţi, Râmnicu Sărat, Botoşani, Piteşti, Craiova, Codlea, Oradea erau închisori de exterminare, unde aveau loc , de asemenea, numeroase execuţii.
Văcăreşti şi Târgu Ocna era închisori dotate cu spitale.
Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi Dumbrăveni erau închisori pentru femei.
Târgşor, Mărgineni şi Cluj – pentru minori.
Sighet a fost o închisoare mică, însă specializată în lichidarea, prin moarte lentă a elitelor.
Amenajată într-o cetate medievală, închisoarea Făgăraş a fost locul de încarcerare al foştilor poliţişti şi SSI-şti.
Aiudul şi Poarta Albă au avut şi în anii ’80 deţinuţi politici.
În ultimii ani, închisoarea Galaţi a fost demolată, Făgăraşul a fost dezafectat, Piteşti şi Râmnicu Sărat au fost „cumpărate” de societăţi private.
Închisoarea Sighet a fost transformată de Fundaţia Academia Civică într-un Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, aflat din 1995 sub egida Consiliului Europei.
Elementele structurale ale fişelor matricole
La „originea socială”, 25,74% dintre fişe indică „ţăran mijlocaş”, 22,78% - „ţăran sărac”, 18,37% - „mic burghez”, 16,18% „muncitor”, 9,45% - „chiabur”. Aici şi mai departe se impune
observaţia că toate „cotele” specifice trebuie corelate cu cele din structura generală demografică a populaţiei. Aşa se explică predominanţa masivă a ţăranilor.
La rubrica „studii”, 33,59% indică „primare”, 19,37% - „liceale”, 17,8% gimnaziale, 17,09% - „superioare”.
La „ocupaţie”: 28,78% - „agricultor”, 13,5% „muncitor”, 9,34% „funcţionar”, 5,63% „meseriaş”, 3,3% fără ocupaţie, 3,23% „pensionar”, 2,39% „preot”, 2,31% „militar”, 1,96% „inginer”, 1,94% „student”, 1,90% „elev”, 1,82% „învăţător”, 1,80% „profesor”, 1,13% „poliţist”, 1,02% „medic”, 0,35% „artist” (de remarcat, din nou, că procentele mai reduse ale intelectualilor se datoresc „cotelor” mai scăzute în structura demografică a populaţiei ţării).
După „starea civilă”, 70,7% erau căsătoriţi, 20,5% necăsătoriţi, 2,36% divorţaţi şi 2,07% văduvi.
Cât priveşte „încadrarea juridică”, de departe cele mai multe condamnări (30%) au fost pentru „uneltire contra ordinii sociale”, urmând „instigare publică” (5%), „trecerea frauduloasă a frontierei” (4,36%), „activitate contra clasei muncitoare” (2,52%), „agitaţie publică” (2%), „crime de război” (1,99%), „favorizarea infracţiunii” (1,69%), „omisiune de denunţ” (1,46%), „crimă de uneltire” 0,86%, „trădare” (0,64%), „activitate contra clasei muncitoare” (0,48%), „deţinere de arme” (0,47%), „publicaţii interzise” (0,41%). De notat că în cazul a 32,61% din fişe „încadrarea juridică” nu este specificată, iar restul procentelor de dispersează între alte delicte şi crime: „răzvrătire contra ordinii sociale”, „subminarea economiei naţionale”, „spionaj”, „ofensă adusă autorităţii”, „ofensă adusă superiorului”, „instigare contra unui stat străin”, „dezertare”, „crimă împotriva umanităţii” etc. După cum se vede, în imensa lor majoritate pedepsele au fost date pentru „uneltire contra ordinii sociale”, infracţiune descrisă în celebrul articol 209 Cod Penal, formulat atât de vag încât putea să încapă în el orice faptă reală sau imaginară. Totodată, un număr şi mai mare de fişe (32,6%) nu înregistrează nimic la „încadrarea juridică”, ceea ce ne îndrituieşte să credem că este vorba de „internările administrative” (fără proces). De unde ar rezulta că la fiecare două condamnări juridice ar corespunde o astfel de deţinere extra-juridică.
După „locul naşterii”, cei mai mulţi deţinuţi erau din Bucureşti (9,8%), urmaţi de cei din judeţele Cluj (5,18%), Timiş (4,2%), Iaşi (4,17%), Bacău (3,49%), Hunedoara şi Baia Mare (câte 2,74%), Bârlad (2,3%), Arad (2,29%), Argeş (1,9%), Bihor (1,4%).
Dintre „tipurile de pedeapsă”, cea mai frecventă a fost „închisoarea corecţională” (37%), urmând „munca silnică” (9,09%), „temniţa grea” (6,72%), dar şi aici trebuie notat că aproape 40% din sentinţe nu au specificat tipul pedepsei.
Cea mai frecventă „durată a pedepsei” a fost cea de 4 ani (7,46%), urmată de cele de 5 ani (7,32%), 2 ani (6,18%), 1 an (4,64%), 6 ani (4,49%) şi 10 ani (4,41%). Dar şi pedepsele de 15 ani (3,71%), 20 ani (1,8%) şi 25 ani (1,52%) cumulează procentaje impresionante.

O colecţie interesantă

Prin 2007, Google a lansat un nou “feature” pentru Google Maps, şi anume Street View, cel care îţi arată harta unui oraş până la nivelul străzii, al maşinilor, al vitrinelor etc. Serviciul era valabil, la început, numai în cinci oraşe din SUA (San Francisco, Denver, Las Vegas, Miami şi New York), şi asta din cauza modului dificil de cartografiere a locurilor: câteva zeci de maşinuţe cu camere de filmat se plimbaseră prin tot oraşul, înregistrând tot ceea ce se putea vedea de la nivelul străzii. Între timp, serviciul Street View s-a extins cuprinzând şi alte oraşe din SUA şi nu numai. Dacă vreţi imagini din aceste oraşe sau capturi interesante puteţi accesa streetvievr. În Views este colecţia, iar în By location puteţi alege oraşul. Bucureştiul nu apare cu nici o stradă vizibilă cu Google Maps, spre fericirea celor din cartierul Ferentari şi a lui George Becali, idolul lor.

Cum se pot trimite fişiere de dimensiuni mari

Să presupunem că trebuie să trimitem cuiva un fişier cu dimensiuni care depăşesc limitele impuse. Păi, în cazul acesta, salvarea vine de la cehi, mai precis de la Dial Telecom, Inc., sediul praghez. Pentru aceasta, te duci frumuşel aici, introduci e-mail-ul destinatarului şi încarci până la şase fişiere, pentru un maxim de 100 MB. Ei trimit, la adresa specificată, un mesaj cu detaliile “pachetului” (nume, dimensiune) şi-ţi păstrează corespondenţa pentru 14 zile sau până o ridică, moca, adrisantul. Tot ce-ţi trebuie e un browser. Şi nici nu ajunge destinatarul pe liste de spam. Să le dea Dumnezeu sănătate cehilor, chiar dacă 65% dintre ei se declară atei.

Analiza dictaturii comuniste (XLIII)

Cronologia şi geografia represiunii
Apogeul acestui nou val de teroare a fost atins după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; legal, trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; pretextul menţinerii lor era nevoia unui coridor de legătură cu zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Când, pe neaşteptate, Armata Roşie s-a retras, comuniştii români erau cei mai fideli aliaţi ai Moscovei, dar au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste. În perioada dintre 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restanţele regimului (inclusiv întârzierea colectivizării) erau puse pe seama „slabei vigilenţe revoluţionare”. De la caz la caz, acuzaţiile erau de „sabotaj”, „înscrisuri subversive”, „discuţii duşmănoase”, „ofensă adusă societăţii”, „uneltire contra orânduirii de stat” „misticism”, „combaterea materialismului dialectic şi istoric” (la preoţi!). S-au reluat în această perioadă şi procesele membrilor partidelor istorice, acuzaţi de „activitate clandestină” sau de încercări de reconstituire a partidului. Simplul fapt că se întâlneau la o înmormântare sau la o zi onomastică prilejuia Securităţii rearestarea, anchetarea şi condamnarea unor foşti deţinuţi abia eliberaţi din închisori, lagăre sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era neobosită în filarea lor şi intervenea în justiţie fabricând acuzaţiile cu o fantezie criminală. De altfel, arhivele ei au dat la iveală planuri de muncă (de arestări!) şi chiar documente interne care vorbesc de o „întrecere socialistă” (fireşte, bazată pe aceleaşi criterii!).
Sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era atunci preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost reactualizate cuvânt cu cuvânt chiar hotărârile şi ordinele din 1950 - 1954, emise atunci de Securitate, acum „legalizate” prin decretul 89/17 februarie 1958: „Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în Stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”.
Pentru intelectualii mai vârstnici au fost regizate umilitoare procese publice, în cadrul cărora erau expuşi în faţa unor săli de muncitori - de fapt, membri ai Securităţii –, acuzaţi fiind că s-au manifestat duşmănos faţă de regim. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al familiei medicului Marius Nasta. După ce procesele se desfăşurau la Bucureşti, în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările lor audio, în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau prin vociferări condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai anunţe. Tot astfel, un grup de solişti de renume ai Operei din Bucureşti (Şerban Tassian, Valentina Creţoiu, Dinu Bădescu) au fost condamnaţi, printr-un proces sinistru, la 7 luni închisoare pentru „huliganism politic”27. Ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole publice să fie intimidată intelectualitatea.
În acest context sumbru pentru cultura română, s-a desfăşurat în 1960 Procesul Noica-Pillat, soldat cu verdicte draconice. Ca şi în anii ’50, era un proces fabricat, cu intenţia de a reduce la tăcere elita culturii care încă nu fusese distrusă şi de a înspăimânta pe eventualii curajoşi care nu voiau să se supună dogmelor realismului socialist şi izolării faţă de Occident28.
Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au existat şi trei eliberări consistente, fie prin graţieri, fie prin amnistii. Ele erau impuse de factori externi, dar în acelaşi timp motivate şi de luptă pentru putere în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în atmosfera Convenţiei de la Geneva, când
26 Ioana Boca, 1956, un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.
27 Ioana Bentoiu, Dragoste şi voce de femeie – Valentina Creţoiu, Bucureşti, Editura Muzicală, 2003, pp. 109, 119 ; v. şi înregistrările din arhiva de istorie orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet , AIOCIMS, Bucureşti.
28 Stelian Tănase, Anatomia mistificării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997; v. şi înregistrările audio cedate de autor pentru AIOCIMS.
Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor internaţionale, dar şi a Gulagului, atât în URSS cât şi din ţările satelite. Era şi o condiţie pentru admiterea în ONU, ţinând cont de flagrantele violări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care fusese votată de forul mondial încă din decembrie 1948. Au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţii cu pedepse mai mici au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ‘58, ‘59, ’60.
O a doua relaxare a fost în 1964. Graţierea, generală de astă dată, începută cu un an în urmă, a fost încheiată în august, având în primul rând o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, închisorile şi lagărele de muncă au fost „eliberate”, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu mii, dar nu cu sute de mii de arestări şi anchete ca în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud, istoricul Marius Oprea a descoperit 331 de deţinuţi politici29. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la aceste arhive este azi încă imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, nici pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.
În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate şi „clauza naţiunii celei mai favorizate” era ameninţată, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă (e adevărat, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a dictatorului), deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca, la ieşirea din închisoare, să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.
În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia, prin introducerea masivă a supravegherii populaţiei, prin urmăririle „la vedere”, prin creşterea numărului de informatori. Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii devenise un laborator al terorii şi fricii, care deveniseră, împreună cu foamea şi frigul, principalele arme de supunere a populaţiei.
Orice gest de independenţă era sancţionat, fie că era vorba de greva minierilor din Valea Jiului (1977), fie de mişcarea de la Braşov (1987), ai căror protagonişti au fost deportaţi spre alte locuri de muncă. Tot atât de prompt au fost înăbuşite protestele lui Paul Goma (1977), ale SLOMR-ului doctorului Ionel Cană (1979) sau atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu (ucis în arest în 1985), Iulius Filip, ale sindicaliştilor de la Zărneşti sau ale ziariştilor de la „România Liberă”.
*
Ne vom limita acum să enumerăm câteva din motivele (sau pretextele) arestărilor de-a lungul anilor. Deşi Codul Penal s-a schimbat de mai multe ori (în 1948, 1955, 1968), cel mai des folosit era articolul 209, adică „uneltire împotriva ordinii sociale”, de fapt un articol-pretext, în care putea fi încadrat oricine, pentru ce a făcut sau nu a făcut. Pe de altă parte, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva tot a primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină „ordine” în evidenţa Gulagului şi - pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 - au găsit soluţia să adauge Codului Penal un articol secret, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţiona retroactiv. Decretul 62 din februarie 1955 introducea în Codul Penal articolul 193/1, un articol de asemenea încăpător şi elastic, care prevedea ca persoanele ce „s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” - respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru „activitate contra clasei muncitoare" (pedepse de la 2 la 8 ani închisoare), respectiv „activitate intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că recurgerea la aceste condamnări retroactive, cu termene de sentinţă executate deja, nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.
Toate marile procese politice judecate de „justiţia populară” au fost consiliate de „un tovarăş” din Biroul Politic al Comitetului Central, dacă nu de plenul său. Ana Pauker, de pildă, s-a ocupat de desfiinţarea Bibliotecii franceze, propunând închiderea acesteia sau arestarea celor ce o frecventează
29 O enigmă care împlineşte şapte ani (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 20-30. 44
(300 studenţi au şi împărtăşit această soartă). La începutul anului 1949 Biroul Politic al PMR s-a ocupat de prizonierii români repatriaţi, categorisiţi ca „vârfuri reacţionare”, instrumentându-li-se procese sau fiind internaţi în lagăre. Tot, în Biroul Politic al PMR s-au hotărât în diferite şedinţe „măsuri politico-organizatorice pentru regiunile cu populaţie iugoslavă” (respectiv arestări şi deportări), condamnarea „bandei subversiv-teroriste” din Banat, procesul „spionilor cu mască de diplomaţi” (de la misiunile engleză şi americană), a „grupurilor de spioni şi trădători aflaţi în slujba unor state imperialiste” (SUA, Anglia, Franţa, Vatican, Italia, Turcia), a „grupului de spioni şi trădători aflaţi în slujba clicii fasciste a lui Tito”. Tot aici s-a decis la 14 martie 1952 „eliberarea condiţionată, pe timpul muncilor agricole (s.n.) a unor ţărani condamnaţi pentru nesupunere în timpul colectărilor”. La 24 februarie 1953 „măsurile de evacuare din Bucureşti şi alte oraşe a unor elemente duşmănoase”; la 2 septembrie 1953, şedinţa Biroului Politic al PMR s-a ocupat de alte procese ale unor „agenturi imperialiste” în care au fost incluşi şi sionişti („N-au decât să se desolidarizeze sioniştii de oamenii aceştia care au făcut spionaj. Noi de unde să ştim că ei sunt sionişti, noi am dat peste ei făcând spionaj. În ce măsură statul Israel i-a încurajat sau nu, aste pot ei să ştie mai bine decât noi”, spunea Gheorghe Gheorghiu Dej).
Într-o altă şedinţă a fost discutată finalizarea procesului Pătrăşcanu: „Are o atitudine obraznică. La confruntări, care au avut loc, care au conturat şi au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznică (...) Nu putem să stăm până la calendele greceşti cu această bandă din cauză că Pătrăşcanu are această atitudine”, spunea tot Gheorghiu Dej. Mai târziu s-a discutat „procesul celor aruncaţi din avion, paraşutiştii”, Gheorghiu Dej hotăra: „Aici nu este vorba de a-i condamna la pedepse diferite. Aici trebuie mers la o singură pedeapsă: împuşcarea. Şi un număr din acei care au dat adăpost, la fel, deci să împărtăşească aceeaşi soartă. La cei 40 o să dăm diferite pedepse, însă o parte vor trebui împuşcaţi, iar comunicatul în aşa fel întocmit, încât să ştie că cei ce vor da adăpost măcar şi pentru un ceas, fără să fi adus la cunoştinţa autorităţilor, aceştia vor împărtăşi aceeaşi soartă ca şi bandiţii (...) Trebuie întocmit un plan pentru ca aceste lucruri să ajungă la urechile acestor emigranţi ca să refuze asemenea servicii. Să strecurăm în sufletele lor frica. O să batem în americani”30.
Alte zeci de mii de procese se desfăşurau după tipicul dictat de partid, fiind distribuite cu aceeaşi uşurinţă acuzaţii de „trădare”, „uneltire contra ordinii sociale”, „spionaj”, „sabotaj”. Dar existau şi încadrări de genul: „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”. Articolul 231 („favorizarea infractorului”) prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ”, în baza articolului 228 (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include femeile care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.
În ultimii zece ani Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a adunat o impresionantă arhivă a fişelor de încarcerare. Pe această arhivă31 s-a întreprins un „Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989”. Documentele pe care s-a operat fiind oficiale, studiul statistic realizat pe baza acestor fişe, care va fi definitivat şi publicat în următorii 1-2 ani, va încerca să realizeze o analiză a proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Din calculul preliminar dat publicităţii în noiembrie 200532, rezultă că, pe lângă elitele culturale, religioase, militare şi politice33, un număr impresionant de condamnaţi provin din rândul oamenilor simpli. Nu mai puţin de 28,8% din totalul condamnaţilor erau ţărani, iar 13,5% muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile
30 Mircea Chiriţoiu, Rolul Biroului Politic al PMR în instrumentarea proceselor politice din România anilor 1949-1953, în “Anale Sighet 7”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999.
31 Aflată în banca de date a C.I.S.A.C, în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
32 v. site-ul www.memorialsighet.ro , Recensământul populaţiei concentraţionare din România. 1945-1989 din cadrul secţiunii Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului.
33 v. site-ul www.memorialsighet.ro, Generaţia Unirii exterminată în Gulag, din cadrul secţiunii Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului; Recensământul populaţiei concentraţionare din România. 1945-1989; Reprimarea culturii (Scriitori în închisori) din cadrul secţiunii Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Muzeu.
demo-sociale din anii ’50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii: 1) că politica partidului comunist, de „alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, era o simplă lozincă ipocrită; şi 2) că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum afirmă unii cercetători nostalgici.
Concluzii care justifică şi argumentează calificativul de terorism de stat pe care o la fel de importantă parte a cercetătorilor îl atribuie regimului comunist34.
34 Teza aceasta este dominantă în Le livre noir du communisme (coord. Stéphane Courtois), Paris, Robert Laffont, 1997, pentru ediţia în limba română a căreia Fundaţia Academia Civică a alcătuit Addenda românească (v. Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Humanitas – Academia Civică, 1998, pp. 727-776 şi harta anexă).

Cum să downloadezi filme de pe YouTube fără un program instalat

Instrumentul, apărut prin 2007, se numeşte iDesktop.TV şi este invenţia unor britanici (3rd Eye Solutions Ltd). Se găseşte aici. Ce face iDesktop.TV? În afara faptului că poţi mări sau micşora ferestrele cu filmuleţele din YouTube, poţi downloada oricare dintre filmele de pe YouTube la tine pe calculator. Mai mult decât atât: poţi alege în care anume format să se întâmple asta. Iar aferta este măricică: avi, mp4 pentru iPod şi iPhone, mov-uri pentru Quick Time, wmv pentru Windows Media Player, 3gp de calitate mai scăzută tot pentru telefoane mobile, flv-uri, pentru pus pe propriul site, sau chiar exe-uri şi arhive zip. Cum YouTube-ul este plin cu filmeleţe, putem încerca să vedem cum arată un filmuleţ în în altă parte şi în alt format. Pentru toate acestea, trebuie doar să vă înregistraţi.

Condiţia intelectualului în gulagul neocomunist

Să presupunem că eşti profesor într-o comună oarecare din cel mai sărac judeţ din România, adică Botoşani. Pe aici lupii umblă deghizaţi în haine de mieluşei nevinovaţi. Să mai presupunem, dar nu prin reducere la absurd, că unii liberali şi-ar putea pierde posturile obţinute în guvernarea Tăriceanu, iar tu, fiinţă morală, ai nişte opinii, altele decât liberalii cu sufletul roşu. Dacă faci greşeala să le exprimi, poţi avea surprize extreme de neplăcute. Nu prea contează ce ştii sau ce faci, important este să fii plat, să nu ai opinii. Tovarăşul Lenin s-ar răsuci în mormânt dac-ar şti că metodele sale au fost duse la perfecţiune de unii liberali din România. Pentru aceştia nu există moralitate când este vorba de propriile interese. Cei care au alte păreri sunt “proştii care vor să se afirme”. Pentru asemenea “neliberali” există arme specifice: ameninţari voalate, intimidare sau, de ce nu, bâtele unor analfabeţi care-ţi mănâncă din palmă, dacă eşti şef. Dacă ai maşină îţi poate fi zgâriată (cum mi se-ntâmplă în ultima perioadă), dacă ai personalitate îţi este anulată printr-o ignoranţă copleşitoare, în care doar bârfa “cu papion” îşi află locul. Ţi se va aminti de binele făcut, de cât de mic şi prost eşti pentru a pretinde ceva, ce rău va fi dacă încerci să ieşi din turmă. Mai mult, orice încercare de liberă exprimare va fi văzută ca un atac la adresa tihnei liberale. Cum fraieri, ignoranţi şi incompetenţi sunt peste tot, aceştia vor forma corul laudativ şi, de ce nu, dacă este cazul, “opinia publică” (cum era pe timpul adunărilor populare bolşevice) care-ţi linge tălpile cu orice prilej. Dacă vă imaginaţi că-n lumea rurală, domintă, mai nou, de liberalii care-au mărit PeNsiiLe, de nu mai au profesorii bani de salarii, eşti liber, vă-nşelaţi amarnic. Vei fi mereu ameninţat (“Ai grijă când pleci şi când vii!”), nu vei şti cine-ţi face rău (creştinul ortodox de pe aici este capabil de orice), te vei gândi cu groază că-ntr-o instituţie publică, fără patroni, este mai rău decât în ultima dugheană a unui patron analfabet. Fapte irelevante vor fi scoase ca reprezentative pentru definirea personalităţii tale, iar munca ta sau ceea ce ştii vor fi minimalizate, oricum nu vor conta. Nici măcar simpatia pentru preşedintele României nu ţi-o poţi exprima fără a fi privit cu ură sau cu zâmbete ironice. Cum pe aici niciodată nu va veni nimeni interesat să afle adevărul, cei de pe aici vor fi văzuţi prin îngustimea minţii şi spiritului celor care cunosc tot judeţul, iar prostimea trebuie să tacă supusă. Modelul Putin are mulţi simpatizanţi, mai rămâne crima de înfăptuit. Dar, evident, nu se merge până acolo, doar există modelul Ceauşescu, cel de la care unii liberali de azi au preluat modelul dictaturii în care cei care nu înţeleg binele liberal sunt neadaptaţi, proşti şi la o adică merită ce este mai rău. Mai rămâne să apeleze la clasicele metode bolşevice: “cetăţeni” ce cu totul întâmplător sunt revoltaţi de deranjul celui căruia îi ling tălpile. Dacă vă imaginaţi că pe aici interesează pe cineva modelele viabile din lumea liberă, iarăşi vă înşelaţi. Pe aici, ruşii sunt vecinii noştri şi nu trebuie supăraţi, iar furtul Basarabiei este un accident al istoriei. Dincolo de şueta de mahala nu se trece oricum. În România unui Crin Antonescu, cel responsabil cu circul de doi bani prin Parlament, liberali sau foşti liberali aplică metode pe care doar baronii pesedişti le mai exersau. Prin şantaj, frică şi defăimare spre culmea democraţiei liberale.

Analiza dictaturii comuniste (XLII)

Cronologia şi geografia represiunii
La 15 iulie 1948 a fost emis ordinul 26500 Cabinet MAI, prin care, peste 12 zile, la 27 iulie, orele 2 noaptea, urmau să fie arestaţi foştii ofiţeri de poliţie, („cu excepţia informatorilor valoroşi”), asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a mii de poliţişti a fost o operaţiune fulger, precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova, cu câteva săptămâni mai devreme.
Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost pe parcursul anilor valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (Nunţiul papal la Bucureşti era un american!). Pe aceleaşi criterii absurde, urmărindu-se tăierea oricărei legături cu Occidentul, au avut loc marile procese de spionaj din jurul Misiunilor americană, engleză, franceză, iugoslavă, turcă şi au fost arestaţi 300 de elevi şi studenţi care frecventaseră Biblioteca franceză.
Anii 1948 şi 1949 au fost, totodată, anii arestării întregii conduceri a Partidului Social Democrat Independent, pedepsită pentru că a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Român. După o lungă anchetă, Constantin Titel Petrescu şi ceilalţi lideri au fost condamnaţi la pedepse ajungând până la muncă silnică pe viaţă, acuzaţi fiind de „înaltă trădare” sau „atitudine ostilă la adresa partidului”! (liderii istorici Ion Flueraş, Iosif Jumanca, George Grigorovici şi Gh. Ene Filipescu au murit în închisoare)16. De remarcat că procesul din ianuarie 1952 a fost pus, retrospectiv, în legătură cu procesul de spionaj intentat funcţionarilor de la Oficiul de presă al Misiunii engleze, datorită, probabil, protestelor laburiştilor britanici faţă de soarta colegilor români17.
Securitatea învăţa, încă, după modelul NKVD, să fantazeze scenarii prin care să dovedească legătura elitelor cu Occidentul şi să imagineze, în chiar sânul elitelor, comploturi imaginare manipulate de spionajul străin18 „Procesul marii finanţe” era un astfel de exemplu, de o fantezie malefică. Lotul judecat includea, alături de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Max Auschnitt – acesta din urmă, în contumacie), universitari apolitici (Nicolae Mărgineanu), un amiral (Horia Macellariu), fruntaşi legionari (Nicolae Pătraşcu, Nistor Chioreanu), acţionari şi consilieri de la uzinele Reşiţa, ca şi mulţi alţi acuzaţi, majoritatea necunoscându-se personal. Pedepsele acordate ajungeau, de asemenea, la muncă silnică pe viaţă şi 25 ani detenţie grea19.
În anii 1948-1952 au avut loc zeci de mii de arestări în rândul militanţilor din linia a doua a partidelor istorice, precum şi al tinerilor din aceste partide, care acţionau în clandestinitate. De asemenea, au fost zeci de mii de arestări ale unor elevi, studenţi, muncitori şi ţărani care făceau parte dintr-o puzderie de organizaţii anticomuniste. La 15 august 1952 („Noaptea Sfintei Maria”) au fost din nou arestaţi ţărănişti, preoţi, studenţi, într-o acţiune care a luat prin surprindere mii de persoane.
După ce elitele mature fuseseră anihilate, venise acum rândul generaţiei tinere. Cel mai sinistru experiment a fost „reeducarea prin tortură”. Începută în 1949 în închisoarea Suceava, a continuat mai târziu cu înverşunare în închisoarea din Piteşti şi, apoi, ceva mai neconvins, în cele din Gherla şi Tg. Ocna. Până la o mie de tineri, majoritatea studenţi, au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate20. „Fenomenul Piteşti” - cum este foarte benign numit - a fost urmat de două procese, soldate cu peste 20 de condamnări la moarte din rândul studenţilor-torţionari. Abia mai târziu a avut loc un alt proces, al securiştilor care s-au ocupat de „reeducare”. Ei au fost condamnaţi la pedepse uşoare de închisoare şi au fost în scurt timp amnistiaţi. Acuzatorii stipulau că la Piteşti s-a urmărit, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii, în frunte cu Eugen
16 Victor Frunză, Istoria comunismului în România, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1999; Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României, Bucureşti, Editura BIC All, 2005, pp. 70-73.
17 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, Editura Direcţiei Generale Politice MAI, 1951, p. 68.
18 Pentru felul cum decurgea o asemenea anchetă este edificatoare impresionanta culegere de documente: Anton Golopenţia, Ultima carte, editor Sanda Golopenţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
19 Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, ediţie îngrijită de Cristina Anisescu, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
20 Virgil Ierunca, Piteşti, laboratoire concentrationnaire (1949-1952). Préface de François Furet, Paris, Editions Michalon, 1996.
Ţurcanu, erau într-adevăr studenţi legionari, dar au acţionat tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.
A urmat epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care a început la sfârşitul anului 1949, considerat fiind de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-au emis rapid, la 3 ianuarie 1950, HCM-ul de care am vorbit, urmat de o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale, dacă (atenţie! s.n.) faptele lor nu constituie infracţiuni” (a se citi: dacă nu există probe pentru a se face un proces). Procedura era următoarea, fiind copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne încredinţa această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului” care urmau să fie arestaţi. Fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de Securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că „internările administrative” erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Militare, în ani.) Au fost zeci şi sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000-60000 de deţinuţi. Dar „internaţii CR” (contrarevoluţionari) puteau fi „repartizaţi” pe alte zeci şi sute de şantiere, în întreprinderi agricole, mine, fabrici. Numărul persoanelor care au suferit internările administrative nu va putea fi vreodată stabilit cu precizie, din lipsa iniţială a evidenţei şi din cauza distrugerii pe parcurs a numeroase probe, fapt sesizat de toate comisiile însărcinate să studieze problema. Sintezele făcute în anii 1953, 1955 şi 1968 în interiorul MAI, respectiv al Consiliului Securităţii Statului, la cererea Partidului, au fost efectuate doar pe baza documentelor obţinute în momentul respectiv de comisiile de anchetă şi - lucru foarte important – numai pe baza evidenţelor de la ieşirea din detenţie, nu pe baza actelor (listelor) de internare. Liste au fost de ordinul miilor şi fiecare cuprindea zeci şi sute de nume. Câţi au murit până la eliberare este încă şi mai greu de stabilit.
La această masă de sclavi se adăugau militarii din detaşamentele de muncă DGSM. Direcţia Generală a Serviciului Muncii a fost înfiinţată în 1951 şi se ocupa cu recrutarea şi exploatarea tinerilor cu „origine socială nesănătoasă” (burghezi, chiaburi, fii de deţinuţi politici sau având rude în străinătate), care nu aveau dreptul să poarte armă. Pentru că Tratatul de Pace limita plafonul de militari în termen, tinerii din „prisosul de contingent” al fiecărui an erau încorporaţi după acest criteriu în „armata cenuşie” şi obligaţi să presteze „muncă de interes public”. Prin acest infern, obligaţi să muncească în condiţii inumane, au trecut până în anul 1960 peste 520.000 tineri21. Între ei, mulţi intelectuali de valoare, ca viitorii compozitori Pascal Bentoiu şi Ştefan Zorzor, ai căror părinţi se aflau sau mureau în închisoare22.
O operaţiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!) sau Petre Bejan, Vântu, Radu Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze până la un punct cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la
21 Alexandru Oşca, Vasile Popa, Tratatul de Pace de la Paris – pretext pentru înfiinţarea Serviciului Muncii în „Anale Sighet 5” (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 181-189.
22 Pascal Bentoiu, Direcţia Generală a Serviciului Muncii (D.G.S.M.) – Mărturii ale unei experienţe personale în “Anale Sighet 7”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 167-172; Ştefan Zorzor, în revista Memoria nr. 44-45, 2003, pp. 98-115.
Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi noaptea, pe ascuns, în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în diferite cimitire, după 1952 în „Cimitirul Săracilor”, dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice (mii de morminte). Între ei patru episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, părinţi ai democraţiei româneşti). Marele istoric Gheorghe Brătianu (Dinu Brătianu îl desemnase succesor la conducerea partidului) a murit la numai 55 ani23. Cei care nu au murit până în 1955 au fost duşi la Râmnicu Sărat, o închisoare care, de asemenea, avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, devenit el însuşi octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică, dar demn până la capăt, eminentul diplomat Victor Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 15 ani de închisoare. În primăvara anului 1962 a fost dus cu targa la spitalul-închisoare Văcăreşti, unde a murit). Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost, însă, eliberat cu puţin timp înainte de a muri, tot într-un spital din Bucureşti. Constantin Titel Petrescu, care contractase în închisoare o boală incurabilă, a murit la mai puţin de doi ani de la eliberare. Ca şi un om foarte tânăr, cum era de pildă poetul Constant Tonegaru (arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete primite din Belgia, prin Biserica Catolică), care a murit după numai câteva săptămâni de „libertate” (avea 33 ani). Mii de alţi deţinuţi aflaţi într-o stare de epuizare şi boală extremă au murit în primele luni după sosirea acasă.
În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări, evacuări sau strămutări: familiile celor arestaţi, ca şi persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. Prin Decretul 83, în noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate cu brutalitate, în câteva minute, din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fiind fixate acolo cu „domiciliu obligatoriu”24. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc la 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Familii întregi au fost urcate în trenuri doar cu ce au putut să ia, cu bunici octogenari şi copii mici - sugari chiar -, iar odată ajunse în Bărăgan au fost lăsate în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, producându-şi singuri alimentele25. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate. Iar locul lor în bordeie a fost luat imediat de foştii deţinuţi politici care erau aduşi aici pentru un supliment de pedeapsă: 24 de luni, 60 de luni, chiar 72 de luni. Prin aceste domicilii obligatorii a trecut elita închisorilor româneşti, bineînţeles ce mai rămăsese din ea.
Revenind la valurile de arestări şi procese: pentru că s-au solidarizat cu revoluţia maghiară participând la o mare adunare, au fost arestaţi numai la Timişoara 2000 de studenţi, încarceraţi câteva zile într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Iniţiatorilor, studenţi la facultatea de Mecanică, li s-au făcut procese sumare şi au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. Alte sute de studenţi au fost exmatriculaţi. De asemenea la Cluj au fost aduşi în faţa justiţiei studenţi români şi maghiari de la Litere şi Arte Plastice. La Bucureşti, studenţi în Medicină, Litere, Drept, Arhitectură, Filosofie, Ziaristică au fost arestaţi şi condamnaţi pentru „agitaţie publică”, după ce intenţionaseră să
23 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Bucureşti, Editura FCR, 1994; Memoria închisorii Sighet (editor Romulus Rusan), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003; Maria Brătianu, Gheorghe Brătianu, enigma morţii sale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.
24 Ion Bălan, Regimul concrentraţionar din România, 1945-1964, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 70-72.
25 Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004; alte lucrări de reconstituire din diferite unghiuri a „Rusaliilor negre” au fost publicate de Smaranda Vultur, Daniel Vighi, Viorel Marineasa.
facă un miting în Piaţa Universităţii, chiar în ziua de 5 noiembrie, când revoluţia din Budapesta fusese zdrobită de tancurile sovietice26. Valul de arestări a crescut apoi exponenţial. La Iaşi, în aprilie 1957, au fost arestaţi studenţii de la Filologie-Istorie care pregătiseră aniversarea a 500 ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare. Aceste noi contingente de deţinuţi erau trimise pe şantierele faraonice din Insula Mare a Brăilei (Salcia, Măraşu) sau în Delta Dunării, la Periprava. Asta în vreme ce în Polonia, Cehoslovacia şi chiar în Ungaria se intrase într-o perioadă de destindere.