30 aprilie 2009

Şpăgile din guvernarea Năstase negociate în stil mafiot


Rezumat

In prima parte, Liana se intre tine cordial, ba chiar prietenesc, cu un domn pe nume Marco Maximilian Katz, fost director al EDF (companie care, in 2001, cind a avut loc discutia, opera magazinele duty-free pe Otopeni). Dupa cum puteti auzi in discutia celor doi, e vorba de ciini, pisici, amenajarea vilei Lianei Iacob, cafele si alte dulcegarii. A, sa nu uitam, mai e vorba si de un parfum, pe care Katz i-l aduce Lianei Iacob, asa, de ziua ei.

In a doua parte, insa, lucrurile stau mult mai interesant: de la dulcegarii se trece direct la afaceri. Cam mafiote, dupa cum curge dialogul. Adica, Liana incearca sa-l convinga pe Katz ca nu e bine sa dea spaga asa, oricui, pentru ca EDF sa-si pastreze contractul de pe Otopeni. Ci sa-i dea ei o spaga de 2,5 de milioane de dolari, din care un mizilic, acolo, de 95%, sa se duca la “premier” (premierul de atunci, Adrian Nastase).

Transcrierea inregistrarii

Personaje:
Gazda: Liana Iacob, secretar de stat in guvernul Nastase
Vizitator: Marco Maximiliian Katz, director EDF
Tova Ben Nun (angajata fundatiei Lauder, apropiata a lui Katz si a Lianei Iacob)
Henrique Weil, alias Rick: unul din proprietarii EDF
Sorin Tesu: fost sef de cabinet premier Nastase

Partea 1 - Introducere plus fezandare

LIANA IACOB: ...noi sintem in casa santierului. Unde e cateaua?
MARCO MAXIMILIAN KATZ: Buna seara. Aaai!
(schelalait de caine)
LIANA IACOB: Haideti, poftiti inauntru.
KATZ: Buna seara! Buna seara!
LIANA IACOB: Buna Seara . imi cer iertare ca la noi se ...
KATZ: Nicio problema.
LIANA IACOB: ...este santier si nu s-a terminat treaba.
KATZ: E vreo problema sa-mi las...
LIANA IACOB: Nu.
KATZ: ... servieta in masina.
LIANA IACOB: Nu Nu dar e bine sa o luati . Dar de ce nu o luati? Haideti, lasati-va plasa si mergeti si luati-o.
KATZ: Bun in primul rand...
LIANA IACOB: Bine ati venit. Poftiti inauntru. Haideti.
KATZ: Bine v-am gasit multumesc mult.
LIANA IACOB: Haideti Poftiti inauntru.
FIICA GAZDEI: Buna seara!
LIANA IACOB: Ea este fiica mea.
KATZ: Buna seara!
LIANA IACOB: Sa va fac cunostinta.
KATZ: Marco Katz, imi face placere.
LIANA IACOB: Uite domnu Marco m-a ajutat sa-ti cumpar hainele alea frumoase din Israel.
KATZ: Si eu am auzit ca maine este ziua dumneavoastra.
LIANA IACOB: Da, da.
KATZ: Asa este? Atuncea, asta este din partea mea. La multi ani! Cum se spune la noi pana la o suta douazeci de ani ca la douazeci. Sa ramaneti tanara intotdeauna.
LIANA IACOB: Oricum poftiti inauntru, v-aduc ce? O cafea, beti ceva? Multumesc frumos!
KATZ: Nu pot sa vin intr-o casa asa...
LIANA IACOB: Casa mi-ati, ce mi-ati adus? Vai dar ce dragut! O sa-l vada barbata-miu...
KATZ: Nimic ... special
LIANA IACOB: Bem o cafea...
ALTA PERSOANA: A facut Alma pis (...)
KATZ: Mai e ceva inauntru acolo.
LIANA IACOB: Da, stati ca ma uit imediat dar vreau sa (...) Ce sa va aduc?
KATZ: Ceva rece.
LIANA IACOB: (...)
KATZ: Apa e excelent.
LIANA IACOB: (...)
KATZ: Ce doriti dumneavoastra e ...
LIANA IACOB: Nu, nu, nu, luati un loc, va rog
KATZ: Buna seara!
LIANA IACOB: (...) Miroase urat. Imi cer scuze.
KATZ: Miroase a nou.
LIANA IACOB: Usa e de vina . Am schimbat usa de la intrare, aveam o alta usa tot asa mare si au pus un adeziv care miroase de mori. Nu simtiti?
KATZ: Nu. Eu unul nu...
LIANA IACOB: Ati ghicit, asa! (...)
KATZ: Si v-am mai adus acolo niste otrava. V-am mai adus acolo niste otrava pentru dumneavoastra.
LIANA IACOB: ...Sunteti foarte dragut. Dar ce strasnic miroase! Eu m-am intalnit astazi cu Tova dar nu i-am spus, niciodata nu m-a intrebat ... Ati gasit “Too much”! Nu-mi pot a crede!
KATZ: Eu nu stiu daca am gasit ce doriti dumneavoastra. Eu am...
LIANA IACOB: V-am zis ca nu se gasesc in Romania Vai, va multumesc foarte mult! Foarte mult va multumesc! (...)
KATZ: Eu am rugat sa mi s-aduca si parfum pentru ca nu ... am rugat sa mi s-aduca, sa mi se trimita de la supplier, de la furnizor si parfum, esenta de parfum “Too much”.
LIANA IACOB: Dar sa stiti ca l-am cautat la Dior la Paris si au zis ca “nu, nu au”. Adica ei nu produc.
KATZ: Daca ei imi spun, daca ei imi spun ca nu au, atuncea...
LIANA IACOB: Miroase urat aicea.
KATZ: Eu sunt... in regula sa stiti...
LIANA IACOB: In regula.
LIANA IACOB: Dar nu va este frig daca deschid un geam, nu?
KATZ: Nu.
LIANA IACOB: Din cauza asta toate s-au dat peste cap aicea si ... nu s-a terminat nici curatenia (...) ati vazut afara ce nebunie era...
KATZ: Ma incalzeste la inima sa vad ce aveti acolo pe masa.
LIANA IACOB: Da, da ca si farfuria pe care am primit-o cadou de Pasti...
KATZ: Ce mai faceti?
LIANA IACOB: Sunt foarte ocupata acuma ma simt mai bine...
KATZ: V-am auzit astazi la telefon cum ati tusit.
LIANA IACOB: Vai, dar inca e bine pentru ca am, e bine pentru ca am avut medicamente ... Am un medicament impotriva tusei care imi da dureri de cap,din pacate, dar mi-a oprit totusi tusea ca altfel as fi tusit in continuu ... Cam asta e. (...)
KATZ: Incet, incet.
LIANA IACOB: Mai incet...
KATZ: Incet, incet.
LIANA IACOB: Am fost sa cumpar o cusca pentru, am tot felul de animale si ma cearta toata lumea- sa nu mai stea afara, sa numai...- ala micu sta in casa. Ala e catelul fetitei si stau si cei doi, si... este o catelusa care eu cred ca a fost a cuiva si s-a pierdut, ea are rasa in ea, stii, si saraca sta si plange la poarta de cateva zile si mi-a facut mila si am luat decizia sa-i cumar o cusca de-aceia cu pereti termoizolanti (...) am cumparat-o si i-o pun undeva aicea si sa sta afara. Mai am doua pisici care...
KATZ: Insa pisicile n-aveti ce sa faceti nuu...
LIANA IACOB: N-am ce face. Dar le cumpar...
KATZ: Ca ele se duc, vin, adica...
LIANA IACOB: Dar eu am doua pisici care nu vor sa mai plece.
KATZ: Nu mai pleaca?
LIANA IACOB: Nu mai pleaca de nici-un fel.
KATZ: Pentru ca pisicile de obicei nu sunt foarte loiale.
LIANA IACOB: Au venit... vazut ca aici li se da de mancare.
(telefon sunind)
KATZ: Scuzati-ma.
LIANA IACOB: Va rog.
KATZ: Ok lasati-ma sa-l inchid sa nu mai sune.
LIANA IACOB: (...) si eu am venit cu putin timp inainte si (...). Cu ce sa va mai servesc ca (...) ceva
KATZ: Eee...
LIANA IACOB: (...) a plecat (...) da (...) (discutie cu o alta persoana)}.
KATZ: Doamna sa nu va deranjati. Va rog eu frumos.
LIANA IACOB: (...) nu ma deranjez (...) Eu schimb si curentul electric,ca avea o problema casa, avea curent monofazic si de la aparatele astea, de la toate, imi cadea, pur si simplu imi cadea si ...
KATZ: Si trebuia sa bagati trei...
LIANA IACOB: Ca sa bagi (...) facut un dosar nesfarsit am platit 42 de milioane de lei...
KATZ: ...ca sa va aduca cablu...
LIANA IACOB: ...ca sa accepte sa-mi dea aprobarea si sa-mi traga o mie si ceva de cabluri, ca alti bani pentru asa, si acuma maine se pare ca vor termina cu asta, dar a venit si asta cu usa si aia cu curentul electric si-i nebunie.
KATZ: Insa casa cand ati luat-o asa a fost sau dumneavoastra ati decorat-o?
LIANA IACOB: Eu am decorat-o. Ea ...
KATZ: Ca boltele astea sunt exceptionale aicea asa cum sunt ...
LIANA IACOB: Nu, ea avut sera, avea bolta aceea dar aici avea pereti, in toate partile, aici avea o usa mai are o usa acolo, si acolo de unde incepe mica sera ...
KATZ: Da ...
LIANA IACOB: ...avea usa si se iesea afara in curte.
KATZ: Excelent asta cu sera.
LIANA IACOB: Si atuncea eu am schimbat-o, ca avea un oarecare potential casa, ca sa zic asa, am schimbat-o si am facut asa. Mai putin am schimbat sus la mine la etajul intai, am pus doar tot asa o mica sera la domnitor ca se preta, in schimb la fetita am schimbat mai mult, ca la ea e usor mansardat, si am facut asa niste nebunii, dar acuma, ... dar am muncit foarte mult ca sa o decorez sa o aduc la (...).
KATZ: ...da ca sa va ganditi ce trebuie facut cu ea e...
LIANA IACOB: ...pentru ca era destul de complicat, si pe urma am descoperit punctele slabe, ca era casa noua dar aveau usile proaste, un termopan prost si a trebuit sa schimb usa la bucatarie, geamu la bucatarie, usa asta, doua geamuri la fetita am terminat. Acuma cu curentul electric, pe urma am schimbat centrala termica. Nebunie...
KATZ: Are si subsol? Are si...
LIANA IACOB: Nu are, nu are. Pentru ca aici a fost, ei s-au incalcit ca sa nu faca subsol...
KATZ: Insa e mai bine sa stiti pentru ca ...
LIANA IACOB: E mai bine fara subsol?
KATZ: E mai bine pentru ca altfel s-ar fi putut sa aveti igrasie de la subsol prin pereti, prin peretii care sunt bagati inauntru si urca pana sus si n-ai ce face.
LIANA IACOB: E casa noua, ca ea altfel n-are un an, ea a fost terminata in Decembrie, eu am cumparat-o in Februarie, cand ea era finisata. E vopsita in alb, asa, v-am spus cu mai multe usi,dar noi avem santier, am daramat tot, am luat-o de la capat.
KATZ: Subsol va puteti face oricind de fapt.
LIANA IACOB: Da nu vreau ca am deranjul asta.
KATZ: Insa e o durere de cap.
LIANA IACOB: Nu, nu, e si lipsa de securitate, eu am probleme cu securitatea ca sunt obsedata am pus numai sticla antiefractie, am rulouri, am sisteme de alarma, nebunii... Acuma putin m-am linistit (...) pentru ca (...)? Eu am daramat aici si dupa ce am terminat de daramat m-am trezit cu stalpul asta in mijlocul spatiului, era stalp de rezistenta si...
KATZ: Da asta nu puteti sa-l dati jos.
LIANA IACOB: ...si n-am putut sa-l dau jos si pe urma stai sa ma gandesc: cum, ce sa fac si pana la urma l-am imbracat in chestia asta...
KATZ: Insa prinde bine sa stiti, prinde bine, chiar asa cum este
LIANA IACOB: ...pana la urma am...
KATZ: poate prinde mai bine asa pentru ca delimiteaza acest spatiu, altfel ar fi fost totul cu intrarea.
LIANA IACOB: Ca la ei, erau pereti, cum sa zic, ala era hol, aicea erau o multime de usi ... si era asa. Erau prea multe usi: una, doua usi care ieseau de aici . Ei aveau ... in mintea lor a fost asa: ca fac baie de sufragerie, ca sa zic asa, si ei ziceau ca trec direct, sa nu mai intri pe aicea. Dar bolta asta o aveau ei facuta, intelegeti?
KATZ: Da.
LIANA IACOB: ...si era usa (...) pentru ca practic aicea in loc de usa eu am delimitat.
KATZ: Ati pus acest vitraliu?
LIANA IACOB: Am, nu aici n-am pus vitraliu.
KATZ: Aa...
LIANA IACOB: Aici am lasat asa, ca aici a fost usa pana jos si am pus marmura asta si acolo am facut o falsa fereastra ca sa pun vitraliul ala si sa fac zona de mancat separata, aicea, si restul ...
KATZ: Restul s-a impacat ...arata excelent.
LIANA IACOB: Da eu sunt multumita, am reusit totusi sa fac ceea ce se face foarte greu aicea din bucatarie, pana am reusit eu sa-I conving eu pe cei de la fabrica sa-mi faca cires-roze, doua luni i-am convins.
KATZ: E facut in tara? E facut in Romania?
LIANA IACOB: Da, da e facut la Pipera dar cu, pe capul lor sa-mi faca roze.
KATZ: Finisajul...
LIANA IACOB: Intelegeti?
KATZ: ...sa stiti ca nu este... obisnuit.
LIANA IACOB: Nu? Si nici n-a fost foarte scump. Adica toata povestea asta cu scaune, cu vitrina si cu masa si e lemn masiv cires a fost sub 3000 de dolari, 2500.
KATZ: Tot setul?
LIANA IACOB: Tot, tot setul
KATZ: Pfuu!
LIANA IACOB: Mai greu a fost pana i-am convins sa faca ciresu dechis, culoarea asta pentru ca ei nu vroiau decat visiniu. Ciresu la ei e visiniu si nu poate fi decat visiniu. Tot, tot, tot a fost sub 3000 de dolari.
KATZ: Da, acesti profesionisti cateodata sa-i convingi sa faca putin altfel decat cred ei de cuviinta...
LIANA IACOB: Romanii nu vor...
KATZ: E greu, e greu.
LIANA IACOB: (...) nu vor.
KATZ: Insa asta este culoarea care prinde.
LIANA IACOB: Da, pai asta am spus eu, ca sa-mi faca aicea ...
KATZ: Insa ei care fac pentru export ar fi trebuit sa stie ca asta este culoarea care merge.
LIANA IACOB: (...) da, dar (...) A intrat catelusa (...) ce anume? (...).
Alta Persoana: (...)
LIANA IACOB: Bibilica iesi afara.
Alta Persoana: Bibi, hai ca te duc sa-ti fac baie (...)
LIANA IACOB: N-au venit ...aialaltii?
Alta Persoana: N-au venit .
LIANA IACOB: Hai Bibi, iesi de acolo. Iesi de acolo. Ansa...
Alta Persoana: Hai sa-ti dea mama apa calda cu sampon, te fac acuma...
LIANA IACOB: Du-te, du-te mai ... ia atata bataie in viata ei...
KATZ: Da, se vede ca e...
LIANA IACOB: Si acum i-e atat de frica saraca si tot cerseste ....
KATZ: Se vede dupa coada care o tine intre picioare.
LIANA IACOB: Mda, o spalam, o ducem la doctor, i-am luat zgarda, cusca si va fi un catel foarte dragut in cusca acolo.
KATZ: Cainii astia au o experienta de viata... (Sfirsitul partii 1 audio)
LIANA IACOB: Da, va plac animalele?
KATZ: ...care ii fac... Da.
LIANA IACOB: Mie imi plac si mi-e mila de... De asta mi-a fost mila ca am vazut ca cineva a lasat-o aici pe strada, e clar, si ea saraca nu stia unde sa se duca.
KATZ: Ce s-a intamplat?
LIANA IACOB: E fericita ca o mangaie cineva.
KATZ: Te-a abandonat? Ai noroc acuma. Nu, nu-i batrana pentru ca se vede dupa mustata de aicea. Ai noroc acuma, um?
LIANA IACOB: Eu inteleg ca ...Hai du-te, du-te cu Alma, du-te de aici. Noroc cu ea numai mangaieri vrea, mangaieri peste mangaieri.
KATZ: Stati ca va ajut eu, va ajut eu.
LIANA IACOB: Domnisoara este mare (...) da-te jos ia- ti (...) copilu’ (...). Hai plecati de aicea amandoi! Haideti sa incercam sa o punem mai aicea si pe urma ma ocup eu. Avem si zahar avem de toate, gata ma ocup eu. Deci haideti sa va dau cafea.
KATZ: Multumesc
LIANA IACOB: Imi tremura mainile dar nu va suparati.
KATZ: Nu, deloc nu.

Partea a 2-a Despre numitul Tesu si cei 95% ai lui Nastase

LIANA IACOB: Asa. Nu stiu de ce ati vrut dumneavoastra sa stam de vorba, dar eu stiu de ce ati vrut. Eu, pana la urma, eu, eu am inteles, am auzit ca ati fost supusi la niste presiuni, dar, si ati fost supusi la niste presiuni mari am inteles, din partea diversilor acesti golani, ca altfel nu pot sa le spun, ca eu stiu ca-s niste golani. Acesti domni nu au avut niciun mandat. N-au avut niciunul. Insa eu m-am lamurit despre ce e vorba. Mi-am dat seama de la Tesu care a pierdut, cum sa zic(...)
KATZ: Teren.
LIANA IACOB: Am sa vorbesc foarte direct cu dumneavoastra. El a vrut sa ia el banii. Singur. El cu prietenii lui sau gandise la un sistem, si eu nu sunt innebunita sa vad omul cum va santajeaza.
KATZ: Nu, nu, nu.
LIANA IACOB: Aaa...si am ajuns aseara tarziu, m-am dus, am fost la Guvern, era sedinta de Guvern si am avut cu el o discutie si l-am rugat sa nu se mai bage in chestia asta, si i-am spus: “Bun. Ma lasi pe mine sa rezolv treaba? Eu iti promit ca o sa-ti dau si tie bani dar nu asa cum vrei tu sa faci. Banii se duc la Premier in proportie de 95% si din alea 5% iti dau si tie aia 5. Dar nu se poate asa cum vrei tu, cu chestii destea”. “Nu ca stiti, nu vor sa dea banii. Nu vor sa dea”. Si l-am rugat sa ma lase s-o rezolv eu treaba, sa nu se mai bage in niciun fel in chestiunea asta, ca o sa discut (...), ca o sa...
KATZ: Cand ati vorbit dumneavoasta cu el?
LIANA IACOB: Aseara tarziu.
KATZ: Pentru ca eu ieri, alaltaieri am mai avut un alt telefon exact cu aceleasi presiuni, ca daca nu se intalneste, pana cand nu se intalneste, pana cand intalnirea aceea nu va avea loc, nimic nu se va rezolva, n-are a face ce..
LIANA IACOB: Da. Efectiv a vrut sa ia banii (...) si (...) sunt un grup de golani, ca altfel nu le pot spune, care executa presiuni si Tesu stie lucrul la fel de bine, il stie cum il stiu si eu, ca daca (...) dinsul ar spune-o cinstit: “(...) am fost si l-am intalnit pe...” , si eu sa spun: “Da, dar Tesu s-a intalnit in parcare cu domnul Weil si nu s-au inteles”,(...) totodata si spune: “Din momentul asta acest subiect nu mai vreau sa il aud. Deloc.” Si in momentul ala se intampla lucrul de nu mai poti face nimic. Si Sorin stie chestia asta si vazand ca dumneavoastra rezistati eroic la toate chestiile astea, aseara a acceptat si am spus: “Nu mai vreau sa te bagi de niciun fel. Imi garantezi ca nimeni nu mai da niciun telefon si eu promit tie ca vin si-ti spun: cati bani se dau si ziua in care ma duc la sefu si ii dau... nu? si tu primesti de la mine ...pentru ca nu se poate altfel”. Si a zis ca este de acord, pentru ca n-a reusit, v-ati tinut tare si n-ati reusit. El a facut si un sistem de minciuni. A tot lansat vorba asta, a tot lansat-o in familia Sefului: “...ca v-ati vorbit cu Copos, ca ati fost la Copos si l-ati”... Eu nu stiu daca este adevarat.
KATZ: Nu s-a vorbit. Vreau sa va fac clar acest lucru.
LIANA IACOB: Da, hai sa las asta si vin imediat. (...) “...ca ati fost la Copos” si el toate lucrurile astea le baga in informatie si le dadea drumul in momente foarte neplacute intelegeti? Si sus s-a creat impresia ca e o tiganie in toata povestea asta, stiti? Deci cu Copos cum a fost?
KATZ: Copos, nimeni nu...
LIANA IACOB: Ce-ati vorbit cu el?
KATZ: N-am vorbit absolut cu nimeni. Singurele...
LIANA IACOB: Dar ati rezistat la presiuni.
KATZ: Singurele presiuni care s-au facut si unde noi...
LIANA IACOB: Sa va luati prosop sa o stergeti bine ca raceste altfel.
KATZ: ...unde noi ne-am alarmat a fost acea intalnire, cand dumneavoastra i-ati dat telefon lui Tova si i-ati spus lu Tova: “Tova unde a fost el ieri seara?”. Acea seara la care va referiti dumneavoastra el a fost la Neagu, la Profesorul Neagu, care este avocatul nostru.
LIANA IACOB: Da, dar s-a spus altceva.
KATZ: Ok ,eu va spun exact ce s-a intamplat. In acea zi dumneavoastra ati dat telefon si ati intrebat-o pe Tova: “Tova unde a fost sa nu se duca?”
LIANA IACOB: Da.
KATZ: In aceeasi zi eu si dansul, care era aicea, am fost contactati de doua persoane diferite...
LIANA IACOB: Imhi...
KATZ: Unul Jose Iacobescu.
LIANA IACOB: Da au acelasi grup.
KATZ: Doi Sorin Stoicescu. Va spun si numele.
LIANA IACOB: Da, da, da, da stiu Sorin Stoicescu, Patrascoiu si Iacobescu.
KATZ: Ambii, ambii i-au spus: “Astazi la ora unu jumatate vrem sa mergi cu noi”, fara ca ei sa stie unul de celalalt, “sa te intalnesti cu persoana care a fost desemnata de premier pentru a rezolva problema”.
LIANA IACOB: ...sa-ti rezolve problema da, da.
KATZ: La ora 12 eu stateam impreuna cu dansul si cu Jose Iacobescu, care Jose Iacobescu imi spune mie in limba romana:” Bai tu nu intelegi ca eu nu vreau sa se duca cu celalalt si sa vina cu mine?”.
LIANA IACOB: Pai fiecare avea portie.
KATZ: Si in momentul ala eu i-am spus lui Rick: “Rick nu te duci nicaieri”.
LIANA IACOB: Foarte bine ati facut.
KATZ: In momentul ala ne-am sculat am spus: ‘’Multumesc”, trebuia sa-i dam raspuns lui Jose Iacobescu si Jose Iacobescu a spus: “Acuma imi dati raspunsul!” si am spus: “Jose ne pare rau! Chiar daca trebuie sa inchidem acest aceasta afacere insa nimeni nu ne pune la colt in felul asta si incearca sa ne execute, fara ca noi sa avem drept de apel. N-am facut nimic rau, nu am furat, nu am dat nimanui nu stiu ce, nu avem intentia de a ne lasati calcati in picioare in felul acesta, tu pune-te in locul nostru si spune-mi tu cum ai reactiona?”. “ Marco haide lasa povestile”. Si in momentul ala ne-am sculat am terminat si de atuncea nu s-a mai vorbit cu nimeni, Rick a plecat de aicea si cu asta s-a terminat.
LIANA IACOB: Da dar ei v-au tot transmis ...
KATZ: El, va spun pana ieri, pana alaltaieri , scuzati-ma, seara cand Sorin Stoicescu mi-a dat telefon... Il stiti cine este Sorin Stoicescu?
LIANA IACOB: Eu nu-l cunosc ca persoana.
KATZ: Ca nume il stiti cine este?
LIANA IACOB: Ca nume da, da il stiu
KATZ: El a fost directorul operational pe AIBO si astazi este director la autoritatea aeroportuara sau asa ceva . In orice caz el mi-a dat telefon si mi-a spus: “Marco eu va sunt prieten” si el este...
LIANA IACOB: Da
KATZ: ...”eu va vreau binele insa sa stiti ca fara acea intalnire, de la care Rick s-a eschivat, nimic nu se va face”
LIANA IACOB: Este vorba de bani.
KATZ: Mi-a mentionat si scrisoarea pe care a trimis-o (...)
LIANA IACOB: Stati ca e cineva la poarta, ma iertati.
KATZ: Da, da, nici-o problema.
LIANA IACOB: Lasa, stati acolo cu cateaua(...)
KATZ: Nu aud.
LIANA IACOB: (...) Cine este? (...) Ati venit? Da poftiti. (...) e deschisa usa (...) Hai (...). Jimi vino inuntru. Hai. (...) lasati usa deschisa si intrati (...). Hai draga ca uite baietii astia au de lucru. (...) De ce stati toate trei acolo? (...) De ce stati toate trei acolo, ca au venit aia cu masina. Ce stati toate trei acolo?
KATZ: Invata.
LIANA IACOB: Mi-au venit lucrurile si trebuie transportate- vedeti si voi- ca nu este cine.
KATZ: Si in orice caz asta a fost. Nu ne-am vazut cu nimeni, nu am vorbit cu nimeni.
LIANA IACOB: Deci Sorin a creat toata aceasta chestiune pentru ca el, ducindu-se la, el fiind un golan si ducindu-se la intalnirea aceea, el a crezut ca asa se trateaza cu domnul Weil: il iei in parcare si asta scoate din buzunar ‘ciubucu’ ca la ...
KATZ: Noi am ramas, eu am ramas perplex cand am auzit de parcare.
LIANA IACOB: ...cand ati auzit de parcare...
KATZ: Eu i-am spus lui Tova, i-am spus lu Tova: “Tova inainte de eu ii dau telefon”, eu eram in Israel atunci, el era in Anglia, i-am spus: “inainte de ii dau telefon si il pun pe avion, eu vreau sa fii sigura ca acest om nu va fi pus in situatii in care eu am stat in trecut” si stind in trecut in aceste situatii le-am anticipat, ca posibiile fiind si Tova a venit si mi-a spus:” Nu, noi ne intalnim in birou vrea sa vorbeasca cu el”.
LIANA IACOB: Tova a facut o greseala foarte mare. Cand ea a vazut ca lucrurile nu merg mai repede, dar nu se putea: “Ca le-am spus de la inceput, ca e un conflict de interese, ca noi(...) incet si ca nu cred si pe urma ca s-ar putea sa cred”, Tova a inceput sa il sune pe Sorin. Sorin care e un smecher si vrea bani ce-a zis: ‘’Iau bani”. A venit la mine si mi-a spus, zice: “Eu am sa stii ca le iau bani la astia” . “Nu-i nimic” am spus ... (...) “ Te rog frumos n-o face mai, sunt niste domni, poarta-te ca un domn”. Eu am spus, Tova insistat si eu i-am reprosat astazi Tovei: “Mai Tova (latrat de caine) sa vorbesti cu toata lumea” ... asta e gelos acuma... (latrat de caine) (...) “cu toata lumea despre acel subiect” (latrat de caine)(...) ea a gresit. (latrat de caine) Taci! Alma! (latrat de caine) Te rog ocupa-te de Jimi. Ca n-aveti ce face pe-acolo ca e gelos. Asa stati cu totii acolo. Cand, cand a vazut, cand a vazut Tova s-a, s-a, acuma Tova imi da dreptate, dar cand Tova a vazut atunci ca nu vine de nicun fel si erati acolo m-a sunat pe mine si atunci l-am sunat eu pe Sorin si am zis: “Eu nu stiu ai promis un lucru, fa cumva si du-te undeva” (latrat de caine)(...).
KATZ: I-am spus omul asta vine, urca in avion si vine.
LIANA IACOB: Deci, eu aseara am avut urmatoarea discutie, dar eu va rog haideti sa mergem pe o chestie foarte discreta si foarte clara.
KATZ: Doamna, noi din punctual nostrul de vedere...
LIANA IACOB: Nu mai.
KATZ: N-am facut valuri. Va spunem singurii oameni care sint implicati in treburile astea nu sunt oameni de aicea, in afara de Tova, sunt oameni din afara care sunt oamenii nostril.
LIANA IACOB: Acuma eu tin la Tova... (latrat de caine)
KATZ: Asta este totul.
LIANA IACOB: ...dar eu vreau sa va spun urmatorul lucru. I-am spus astazi Tovei ca s-a intalnit la Serban Mihailescu cu ambasadorul si cu Serban Mihailescu si pe urma a venit la mine in birou si eu i-am spus: “Tova sigur ca oamenii au vrut sa-l cunoasca si pe asta, au niste datorii morale fata de tine pentru ca tu, tu i-ai, le-ai prezentat ....
KATZ: Noi tinem la Tova.
LIANA IACOB: ...si indiferent cine va rezolva, tu vei primi ceea ce ti se cuvine tie sau ce ti a promis ...
KATZ: Nu, stati o clipa nu, nu, nu, nu, nu Tova, Tova sa stiti, Tova, Tova in afara ajutorului pe care noi, cu Lauder, nu, nu, nu, cu Lauder, cu scoala, nu cu Harry, cu scoala, cu Lauder, tinind seama ca domnul Weil este bagat si in treaba asta cu Lauder, in felul asta noi am ajuns la Tova, pentru ca domnul Weil are legaturile lui cu Lauder si atuncea noi o ajutam pe ea acolo unde este ea important. Femeia asta n-a venit sa ne ceara niciodata nimic...
LIANA IACOB: Asa mi-a spus si ea.
KATZ: ...in afara de scoala si scoala o ajutam cu multa, multa vointa, nu vorbim aici de placere. Insa este singurul lucru care aceasta femeie a venit vreodata si ne-a cerut, nu pentru ea ci pentru ceea ce face. Va spun direct, sincer. Daca in viitor vom avea posibilitatea sa ne revansam fata de ea personal o vom face, o vom face.
LIANA IACOB: (...) relatii, sigur ca da (latrat de caine) Noi dupa ce stabilim un lucru, este clar ca trebuie acesti bani sa ajunga (latrat de caine)(...) eu tin la el, are multe calitati...
KATZ: Dinsul e in afara discutiei.
LIANA IACOB: ...dar are si el problemele lui.Da?
KATZ: Dinsul e in afara discutiei.
LIANA IACOB: Eu stiu foarte clar ca fara bani asta nu se va face. Da? Pentru ca eu v-am zis de la inceput si va repet ei au luat niste bani acolo.

SFARSIT

Preluare din “Academia Caţavencu”, ediţia online, 24 aprile 2008
29 aprilie 2009

România profundă urinează la Universitate


Secvenţa de mai jos a fost suprinsă de mine luni după-amiază, în faţa BCR de la Universitate. Am semnalat faptul unui badigard care a fugit repede înăuntru, în bancă, nu înainte de a-mi arăta un alt badigard, întors cu spatele, în parcare. Se fereau să vadă, deşi văzuseră. Şi, în vremea asta, personajul îşi făcea nestingherit treaba. Treaba mică.
Ce-i de făcut în astfel de cazuri? Cum aţi fi reacţionat? Ce comportament trebuie să avem în situaţii ca acestea?
(Întrebări colaterale: oare individul ăsta a fost la vot? Cu cine o fi votat? E mulţumit de coaliţia actuală?)
Calitatea fotografiei e slabă, dar înţelegeţi perfect ce se petrece în imagine.

Preluare de pe blogul lui Ioan T. Morar

Analiza dictaturii comuniste (XXXIV)


Securitatea - instrument al terorismului de stat
Securitatea a fost parte a unui sistem politic a cărui regulă de recunoaştere „permite şi/sau impune o aplicare nelegitimă, imprevizibilă şi difuză, chiar şi în ceea ce priveşte oameni evident nevinovaţi, a unor mijloace coercitive interzise de ordinea legală proclamată”. O instituţie caracteristică unui sistem care „obstrucţionează sau anulează activitatea juridică şi transformă guvernul într-un agent activ în lupta pentru putere”. Aceasta este definiţia terorismului de stat, dată de politologul argentinian Ernesto Garzon Valdes, în urma analizării practicilor totalitare sud-americane. Până acum, similitudinile între comunismul românesc şi dictaturile militare sud-americane au fost sesizate mai degrabă difuz, mai ales în cercurile de discuţii ale intelectualilor români la finele anilor 1980, fără să facă însă obiectul unei analize istorice sau politologice. Fără a intra într-o analiză de detaliu, prezentăm câteva dintre elementele sesizate de Garzon în funcţionarea modelului sud-american al terorismului de stat, perfect aplicabile în spaţiul politic al
5 Teohari Georgescu, Democraţia populară – formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică a regimului de democraţie populară, lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, broşură de uz intern, Bucureşti, Editura Fed, 1949, pp. 7-9.
6 Gh. Gheorghiu-Dej, Alianţa frăţească cu URSS – chezăşia dezvoltării spre socialism a ţărilor de democraţie populară, în „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, nr. 44 (156), 2 noiembrie 1951.
7 ASRI, fond Documentar, dosar nr. 9895, f. 6.

comunismului românesc. Prima caracteristică a elementelor sale funcţionale presupune „o anumită organizare ideologică, bazată pe o dogmă, o idee proclamată ca absolută, neîndoielnică şi care serveşte pentru a scuza sau a justifica distrugerea oponenţilor ei”. În cazul românesc, „dictatura proletariatului” şi mai apoi „făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate” au fost mobilul ideologic care a secretat o adevărată „doctrină de securitate” a regimului faţă de duşmanii săi interni sau externi. Partidul a proclamat, prin liderii săi, „linia”, iar Securitatea, ca instrument represiv, a impus-o şi a apărat-o, prin chiar încălcarea drepturilor şi libertăţilor înscrise în Constituţiile comuniste, care încetau să funcţioneze atunci când o acţiune sau atitudine era considerată drept potrivnică ordinii de stat. Al doilea element caracteristic terorismului de stat, în viziunea lui Garzon, îl constituie „un organism coerent de propagandă care justifică sau argumentează în favoarea mijloacelor aplicate şi contraatacă şi stigmatizează poziţiile contrare”, iar cel de-al treilea presupune o riguroasă „disciplină internă” a membrilor organismului instituţional a cărui funcţie este aplicarea mijloacelor coercitive8.
Aceste laturi se regăsesc şi în cazul comunismului românesc, care a dezvoltat un amplu aparat de propagandă cu scopul de a justifica orice abuz împotriva libertăţii, ca fiind săvârşit în numele binelui comun cu care se identifica regimul, autoproclamat apărător al intereselor „oamenilor muncii”, opus „exploatatorilor”. Riguroasa disciplină internă din aparatul militarizat al poliţiei politice comuniste oferă şi ea o similitudine tulburătoare cu modelul terorismului de stat de tip sud-american. Sunt şi alte trăsături comune. Astfel, afirmarea existenţei unui „război vertical” cu un inamic care s-a infiltrat la fiecare nivel al societăţii, acţionând ca agent al unei „conspiraţii internaţionale” a cărei ţintă este anularea valorilor proclamate drept absolute de către cei care deţin puterea, delimitarea imprecisă a acţiunilor pedepsite şi eliminarea procedurilor juridice pentru determinarea a ceea ce constituie un act criminal, impunerea nelegitimă a mijloacelor coercitive sancţionate chiar de ordinea legală proclamată (torturi, crime etc.), ca şi larga utilizare a mijloacelor violente pentru privarea cetăţenilor de libertate şi proprietate, a represiunii ca politică de stat, de multe ori aplicată aleatoriu – sunt tot atâtea moduri de exercitare a puterii în regimul comunist care îl apropie până la confundare de trăsăturile terorismului de stat sud-american descrise de Garzon.
Spre deosebire de modelul sud-american analizat, o caracteristică specifică pe parcursul întregului regim comunist din România a fost promovarea unui tip special de violenţă de stat, mai apropiată de cea aplicată de regimurile de ocupaţie. Violenţa este caracterizată public drept a fi întodeauna „fără cruţare” împotriva celor mai diverse categorii de oponenţi ai regimului, întodeauna în numele binelui comun – numit fie dictatură a proletariatului, fie făurire a societăţii socialiste mutilateral dezvoltate. Teohari Georgescu, fostul ministru de Interne din anii 1948-1952 afirma în discursul citat mai sus, parafrazându-l pe Stalin, că „dictatura proletariatului trebuie să exercite violenţa nelimitată împotriva burgheziei, pentru a zdrobi împotrivirea ei”, prin „folosirea puterii de stat a proletariatului pentru organizarea socialismului, pentru desfiinţarea claselor. În ţara noastră şi în celelalte ţări de democraţie populară care îndeplinesc funcţiile dictaturii proletariatului, zdrobirea împotrivirii exploatatorilor şi izolarea lor de masele largi constituie conţinutul principal al luptei de clasă. Urmând exemplul dictaturii proletariatului de tip superior din Uniunea Sovietică, statele de democraţie populară au purces la reprimarea prin violenţă a moşierimii şi burgheziei, desfiinţând partidele reacţionare, îndreptând întregul ascuţiş al justiţiei populare împotriva uneltirilor contrarevoluţionare ale claselor exploatatoare şi ale oficinelor imperialiste de spionaj şi diversiune”.
Organizarea primelor mari procese-spectacol staliniste, care îşi găsesc ulterior corespondent în prigoana publică îndreptată împotriva intelectualilor în anii 1980 sub pretextul participării la activitatea unei inventate secte a „mişcării transcendentale”, nu a avut numai menirea să pedepsească, ci şi să intimideze. Aceste măsuri fac parte din acelaşi scenariu, regăsibil sub aspecte diferite în toate statele din estul şi centrul Europei, ca şi în modelul terorismului de stat aplicat în societate „pe verticală”, pentru anihilarea inamicilor şi controlarea totală a societăţii. Şi în România, în momentul în care opoziţia anticomunistă internă fusese practic decimată în urma acţiunilor brutale ale Securităţii, acţiunile represive
8 Ernesto Garzon Valdes, El terrorismo de estado, în „Revista de estudio politicos”, nr. 65, 1989.
au vizat practic, prin măsuri de control, fiecare cetăţean. Fără ca acestea să-şi piardă fondul, şi-au schimbat doar forma.
Asemănările cu modelul analizat de Garzon se opresc însă aici. Spre deosebire de crimele comise de regimurile militare sud-americane, care sunt investigate fără ca autorii lor să poată beneficia de imunitatea prescrierii faptelor, în România iniţiativa oficială a instrumentării unui aşa-zis „proces al comunismului” a eşuat în derizoriu, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele fostei Securităţi au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s-au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi. Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România comunistă li s-a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii. Majoritatea dispariţiilor au în spate executarea sumară a celor dispăruţi, deşi împotriva lor justiţia nu se pronunţase prin condamnări la moarte. Execuţiile au fost premeditate, săvârşite cu sânge rece şi în cunoştinţa încălcării normelor legale.

În România, infractorul este mai presus decât profesorul


Pentru a susţine de la buget cheltuielile din sectorul public, mai trebuie să şi colectezi banii la fraierul de buget. Iar aceasta o fac trepăduşii de la finanţe, pentru care sfânta şpagă este mai importantă decât banii publici. Aşa se face că-n România categorii importante de contavenienţi sau chiar infractori sunt bine-mersi, iar banii sunt luaţi tot de la fraierii care muncesc. ANI nu funcţionează (sau nu prea se aude ceva de această importantă (?) agenţie menită să stopeze fentarea legii), Becali este liber şi televiziunea posibililor infractori Păuneşti, recte B1TV, îl mai şi lasă patru ore să îndobitocească acest popor, profesiile liberale sunt impozitate de Sfântu’ Petru, amenzile în România profundă nu se plătesc, doar legile sunt pentru fraieri etc. Dacă la aceasta adăugăm popularea învăţământului din mediul rural cu pensionari care recită texte de pe timpul lui Gheorghiu-Dej (doar nu vă imaginaţi că la ţară se mai şi citeşte), foşti băgători de seamă de la colhoz, convertiţi peste noapte în mari dascăli ai neamului, foşti ingineri care au pariat pe “meseria brăţară de aur” a epocii de cacao şi trebuie să mănânce si gura lor ceva (doar nu vreţi să rămână fără coledziu), plus tot soiul de profesori-afacerişti, care "studiază" din greu la disciplina pe care o predau, avem imaginea unei naţii cu învăţământul în mocirlă. Şi aşa cum la scufundarea unei nave primii care scapă sunt şobolanii, cu ocazia crizei primii care nu plătesc nici într-un fel sunt tot şobolanii din învăţământ, adică cei refugiaţi în acest sistem în lipsa altor variante şi care ar trebui să spună săru’-mâna pentru pâinea cea de toate zilele obţinută profesând ceva pentru care nu s-au pregătit. Iar cei mai afectaţi sunt oamenii care au pus suflet şi îşi dăruiesc timpul lor pentru a se perfecţiona, care au susţinut examene şi concursuri în urma cărora şi-au obţinut dreptul de a fi la locul potrivit. Aceştia vor plăti la fel sau chiar mai mult costurile crizei decât nulităţile care nu au luat în viaţa lor un concurs sau nu au ce căuta în sistemul de învăţământ. Deoarece, nu-i aşa, nu contează ce ştii sau cât ştii, pentru un director obtuz sau un primar aşijderea, ce au un singur scop clar în mandatul (fără sfârşit?) al funcţiei ce doboară gradul: famiglia să trăiască, şcoala poate să moară. Aşa să le ajute Dumnezeu!

P.S. Dacă vă imaginaţi că cenzura a murit, ar trebui să credeţi că primii care ar introduce din nou cenzura sunt tot unii dintre “marii” formatori de conştiinţe din învăţământ. Pentru aceştia libertatea e la fel de nocivă precum carţile pe care nu le-au citit, doar partidul n-are nevoie de intelectuali “rătăciţi” şi cu multe idei (“gâze”, cum spun unii), ci de slugi conştiincioase şi abrutizate.
27 aprilie 2009

Analiza dictaturii comuniste (XXXIII)


Securitatea – instrument al Partidului

Comunismul românesc ca regim de ocupaţie
Arsenalul de încălcări ale drepturilor omului de care instrumentele represive ale regimului comunist s-au folosit ca „tăiş al sabiei” în lupta dusă pentru impunerea marxism-leninismului, fie el de nuanţă stalinistă, apoi „dejistă” şi la final „ceauşistă” nu a fost întâmplător. Baza ideologică a acţiunilor violente îndreptate împotriva inamicilor regimului comunist fusese fundamentată în mai multe scrieri de către V.I. Lenin, ideolog care nu a fost amendat vreodată de un activist de partid sau securist din România: „Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”. În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crâncenă, sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”1.
Alternanţa între brutalitate şi mijloacele mai paşnice a fost aplicată şi în România, pe parcursul întregului regim comunist. Relevantă în sensul utilizării brutalităţii pentru impunerea ocupaţiei politico-militare sub acoperământul propagandistic larg al marxismului ni se pare o definiţie a lui A.I. Vîşinski, tocmai partizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945. Acesta afirmase, într-un text public, dezvoltând tezele leniniste, că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii” şi, ca urmare, orice mijloace de eliminare a acestora sunt permise şi organizate chiar de către stat: „statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticei şi strategiei de stat”. Chiar dacă uneori, în anumite perioade istorice, datorită împrejurărilor interne şi externe represiunea cunoaşte o oarecare diminuare, spune Vâşinski, „latura de constrângere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă. Organele de constrângere, armata şi celelalte instituţii sunt tot atât de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului civil. Fără aceste organe nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”2. Acelaşi regim politico-militar, aceeaşi construcţie instituţională fusese hărăzită şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie „Eliberatoare”.
Imediat după război, România se afla într-un stadiu de dezvoltare economică mult superior celui din URSS, iar prelevările unei părţi substanţiale a producţiei industriale şi agricole la preţurile dictate de Moscova, alături de întregul sistem de plată a despăgubirilor de război, au contribuit la distrugerea stabilităţii economice. Pauperizarea populaţiei, aflată sub ocupaţia Armatei Roşii, nu a fost doar un rezultat al ocupaţiei sau al greşelilor guvernului comunist în gestionarea economiei, ci şi un proces căruia i se pot atribui, în opinia noastră, chiar raţiuni politice. Pe un fond de criză social-economică acută, provocată şi întreţinută de decizii de guvernare şi administraţie care puneau interesul ocupantului sovietic mai presus de interesul naţional, confruntarea politică se polarizase puternic. Totuşi, dificultatea dobândirii mijloacelor de subzistenţă pentru majoritatea populaţiei a fost de natură să reducă şansele coalizării unei structuri de rezistenţă eficientă la nivel naţional faţă de ascensiunea către putere a comuniştilor, susţinuţi direct de către sovietici. Singura formă de manifestare a acestei opoziţii a rămas să se manifeste, din păcate fără eficienţă, în plan politic. Şi aici, transformările care au intervenit brutal în viaţa românilor odată cu instalarea guvernului Groza au pregătit terenul pentru câştigarea puterii, prin falsificarea alegerilor parlamentare; aceasta nu a putut fi sancţionată de instituţiile abilitate ale statului (armată, poliţie, justiţie), deja controlate şi epurate de comunişti.
În România, sovietizarea s-a produs prin teroare şi presiuni şi a fost cauţionată în noiembrie 1946 de o fraudă electorală, pentru a masca sub aparenţa legitimităţii un regim care are toate atribuţiile unei ocupaţii străine: prezenţa trupelor Armatei Roşii pe teritoriul ţării, un guvern marionetă care răspundea oricărei solicitări a Moscovei, chiar în dauna interesului naţional, restrângerea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, până la sancţionarea afirmării identităţii naţionale şi arestarea opozanţilor politici. Astfel, s-a realizat „impunerea sistemului social” al URSS, pe care Stalin îl definea în aprilie 1945 ca un regim
1 V.I. Lenin, Stângismul, boala copilăriei comunismului, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura PCR, 1948, p. 31.
2 A.I. Vîşinski, Lenin, marele organizator al statului sovietic, Bucureşti, Editura PCR, 1945, p. 24.

politic dictat de realitatea militară a ocupaţiei. Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întâlnirea sa cu Tito din aprilie 1945: „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”3.
În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, după expresia lui Stalin, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”. În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: „a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură. Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc – ţările de democraţie populară”4.
Comuniştii din România au aplicat întocmai dogma leninistă şi interpretările ei ulterioare din anii stalinismului, hruşciovismului sau brejnevismului. Au existat, e drept, divergenţe – şi nu întodeauna neglijabile – dar care nu au pus niciodată la îndoială situaţia României ca ţară parte a blocului politico-militar bazat pe doctrina marxist-leninistă. Fie el cu afinităţi staliniste sau maoiste (în ultimii ani ai lui Dej), fie de inspiraţie hrusciovistă (în primii ani ai lui Ceauşescu), castristă, nord-coreeană, îndreptat spre colaborarea cu socialismul arab, sau spre cea cu regimurile de sorginte socialistă care au luat forma celor mai crude dictaturi (regimul lui Pol Pot sau cele din ţările africane, cu care Ceauşescu menţinea strânse relaţii), comunismul românesc s-a revendicat, indiferent de timp, din acelaşi substrat ideologic, comun tuturor acestor regimuri şi totodată străin propriilor popoare.
Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de construcţie instituţională, bazat pe represiune şi recunoscând primatul ideologiei asupra binelui propriului popor. Fie că aparatul a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit ca a fi avut un conţinut menit binelui naţional. Gestul lui Ceauşescu de a nu permite armatei sovietice să tranziteze România în zilele fierbinţi ale „primăverii de la Praga” nu poate fi pus pe picior de egalitate cu cel al liderilor comunişti din Cehoslovacia, care au generat această criză identitar-naţională a comunismului. Acest mic semn de autonomie faţă de Moscova a avut un atât de larg ecou popular în România, încât chiar amploarea ecoului arată gradul mare de subordonare a ţării unui sistem ideologic, politic, militar şi economic perceput chiar şi în atmosfera ceva mai liberală a anului 1968 ca fiind unul de ocupaţie, de care românii sperau să scape. Gestul dătător de speranţe al lui Ceauşescu a rămas un simplu gest. În locul aşteptatei liberalizări, a dus la re-ştirbirea atributelor României ca stat suveran. Ţara a ajuns curând dominată la modul absolut de un dictator care şi-a impus cultul personalităţii, în numele unei ideologii de sorginte străină, exercitându-şi puterea prin intermediul aparatului de partid şi al Securităţii şi conferindu-i, tocmai pentru a-i masca natura antinaţională, trăsăturile unui naţionalism de operetă. În fond, România anilor 1980 nu era esenţial diferită de România anilor 1950, când consilierii sovietici comandau peste tot şi ţara era plină de Sovromuri. Avuţia naţională a României se risipea în aceeaşi mare măsură, dar de astă dată nu în folosul Moscovei, ci al proiectelor megalomane ale dictatorului şi ale celor care i le susţineau, pe baze ideologice nediferenţiate fundamental de cele anterioare. Politica internă a regimului comunist de pe parcursul ultimelor sale două decade a prejudiciat grav şi cu consecinţe istorice persistente interesul general al ţării, în numele unei utopii devenite deja de familie, care anula, în fondul şi forma ei, specificitatea naţională.
Faptul că regimul comunist era unul de ocupaţie a fost exprimat cu sinceritate chiar de unii lideri ai partidului, la începuturile instaurării sale. Într-o lecţie ţinută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, Teohari Georgescu afirma: „specificul condiţiunilor în care s-
3 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Craiova, Editura Europa, f.a., pp. 74-75.
4 I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952, pp. 4-5.

au născut ţările de democraţie populară constă în aceea că armata puternicului stat sovietic a zdrobit principala forţă de şoc a imperialismului mondial, a împiedicat burghezia din aceste ţări să dezlănţuie un război civil şi a dat în felul acesta proletariatului, în frunte cu partidele comuniste, posibilitatea să smulgă din mâinile burgheziei puterea politică, s-o lipsească de principala ei forţă economică şi să treacă la construirea socialismului”. Prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţărilor din estul şi centrul Europei a facilitat „clasei muncitoare” din aceste ţări, condusă de partidele comuniste, „să folosească dezorientarea şi demoralizarea moşierimii şi a burgheziei, să folosească dezorganizarea aparatului de stat fascist şi, ridicând masele poporului muncitor la luptă, să smulgă din mâinile claselor exploatatoare poziţii hotărâtoare în stat. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în ţara noastră, în urma eliberării ei de către Armata Sovietică la 23 august 1944. Verigi importante ale aparatului de stat central şi mai cu seamă ale celui local au fost rând pe rând smulse claselor exploatatoare în lupta aprigă de clasă. Deţinând poziţii destul de importante în aparatul de stat după 23 august, burghezia şi moşierimea din ţara noastră erau paralizate totuşi în acţiunea lor, înainte de toate, prin prezenţa în ţara noastră a armatelor socialiste ale Uniunii Sovietice”5. La rândul său, Gheorghiu-Dej a apreciat în dese împrejurări rolul esenţial jucat de armata sovietică de ocupaţie în impunerea regimului comunist din România: în condiţiile în care aceasta „stătea de strajă împotriva intervenţioniştilor americano-englezi, proletariatul din ţările eliberate a smuls puterea din mâinile capitaliştilor şi moşierilor. Fără ajutorul URSS, fără experienţa ei ar fi fost imposiblă contruirea socialismului în ţările de democraţie populară”6. Aşa au şi stat lucrurile, cu toate că, ulterior, aceste pasaje au fost scoase din cărţile şi manualele de istorie în anii naţional-comunismului, tocmai pentru a masca natura regimului politic din România: aceea de ocupaţie sovieto-comunistă.
Pe de altă parte, pe lângă elementul ideologic comun şi toate diferenţele specifice ale evoluţiei istorice, ceea ce face ca regimurile politice din statele fostului bloc comunist să poată fi considerate drept unele de ocupaţie este larga expertiză străină de care s-au bucurat întodeauna în instalarea şi consolidarea lor. Securitatea, principalul instrument represiv al acestui regim de ocupaţie, nu a făcut excepţie de la această regulă. Fără să mai insistăm, vom spune doar că acest fapt a fost recunoscut oficial, dar nu a fost făcut public. Într-o Notă de la Comitetul Central, nedatată, redactată probabil cu prilejul anchetelor care s-au făcut în 1967-1968 la Securitate se arăta: „după venirea consilierilor sovietici, la propunerea acestora au fost introduse unele măsuri organizatorice, metode de muncă, denumiri de funcţii şi termeni de specialitate după modelul organelor de Securitate sovietice”7. Este un element care demonstrează faptul că, în fond, Securitatea a acţionat ca un instrument al ştirbirii suveranităţii naţionale a României, prin supunerea sa unei comande străine. Chiar dacă aceasta, ulterior anului 1958, a luat forma unei „colaborări frăţeşti” cu serviciile de informaţii sovietice.
26 aprilie 2009

Să arătăm bine


Nu ştiu alţii cum sunt, dar când mă gândesc la vremurile în care germanii aveau televiziune prin cablu şi noi doar două ore de program tv şi alea de cacao, parcă-i înţeleg pe cei care plâng după acea perioadă în care, nu-i aşa, activistul bolşevic gândea pentru tine, iar tu, “omul nou”, puteai să te duci liniştit la crâşmă sau să te culci, visând la o lume mai bună şi mai dreaptă, pentru a te trezi a doua zi că trebuie să supravieţuieşti cu acea jumătate de pâine, doar atât fiind raţia ta, stabilită prin “marea grijă faţă de om” a partidului şi iubitului său conducător. Şi dacă tot avem timp să medităm, putem încerca să arătăm şi bine. Astfel putem să transformăm o fotografie mai puţin reuşită în una amuzantă. Sau să-i punem personajului pe care-l antipatizăm tot soiul de defecte de “imagine”. Pentru aceasta, apăsând aici, aveţi posibilitatea să vă creaţi propria animaţie onţinută dintr-o poză sau o succesiune de poze cărora le aplicaţi diverse efecte. Pozele le puteţi uploada de pe computerul personal (maximum 1 MB), le puteţi culege de pe internet sau le puteţi lua prin intermediul webcam-ului. Odată uploadată, imaginii i se pot aplica pe rând o serie de efecte precum: rotire, flip-uire orizontală, verticală, adăugare text, transformare în sepia, alb-negru, negativ, emboss, blurare etc. Apoi totul se salvează frumos şi se serveşte în anumite ocazii. Vă urăm poftă bună.

BASARABIA SI NOUA AGRESIUNE RUSEASCĂ


Republica Moldova, aparuta ca stat independent si subiect al dreptului international odata cu prabusirea URSS in 1991, s-a confruntat cu fenomenul separatismului teritorial, inspirat si alimentat de fortele imperiale de la Moscova care au urmarit mentinerea dominatiei asupra acestui teritoriu. Aceasta actiune subversiva a fost aplicata neintrerupt pe parcursul ultimului deceniu. Anul 1992 a fost marcat de interventia armata brutala a Federatiei Ruse impotriva tanarului stat independent. Anume, Federatia Rusa a organizat, sprijinit, incitat, finantat si incurajat activitatile armate subversive si teroriste indreptate spre schimbarea prin violenta a regimului constitutional din Republica Moldova. Agresiunea armata rusa a fost intreprinsa si cu ajutorul formatiunilor paramilitare de cazaci sosite din Federatia Rusa.

Aceste actiuni incalca principiile consacrate de Carta ONU, Declaratia Adunarii Generale ONU din 1970 si Actul Final al Conferintei de la Helsinki. Prin agresiunea militara fatisa impotriva Republicii Moldova, Rusia a ocupat o importanta suprafata din teritoriul national, a lichidat organele legale ale statului si a instalat un regim anticonstitutional. Victime ale acestui razboi de agresiune sunt mii de cetateni nevinovati ai tarii, inclusiv batrani, femei, copii, care au fost asasinati sau supusi torturii si tratamentelor inumane. Drepturile si libertatile fundamentale ale omului au fost suprimate. Trei cetateni nevinovati ai Republicii Moldova, Alexandru Lescu, Tudor Petrov-Popa si Andrei Ivantoc, sunt incarcerati ilegal de peste zece ani in inchisoarea de la Tiraspol. Zeci de mii de cetateni au fost nevoiti sa se refugieze in interiorul si in exteriorul tarii pentru a se salva de teroare. In Teritoriile Ocupate are loc un genocid etno-cultural. Discriminarea si rusificarea populatiei a capatat forme barbare. Limba romana si alfabetul latin sunt interzise in invatamant si in viata publica, literatura in grafie latina este sechestrata si arsa. Aceste atrocitati si crime impotriva umanitatii au trezit indignarea comunitatii internationale care a cerut Federatiei Ruse sa-si retraga neconditionat armata prin hotararile Summiturilor OSCE de la Budapesta (1994), de la Lisabona (1996), de la Istanbul (1999), prin Rezolutia speciala a Adunarii Generale a ONU din 2000, precum si prin decizia Summitului OSCE de la Porto din 2002.

Originea acestui conflict trebuie cautata in politica expansionista a imperiului rus, care a ocupat teritoriul Transnistriei in 1792 si pe cel al Basarabiei in 1812. Aparitia RSS Moldovenesti in urma actului de ocupatie din 28 iunie 1940 a fost o consecinta directa a Protocolului aditional secret al pactului sovieto-german Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.

La 21 iulie 1992, Rusia a impus Moldovei un act prin care si-a arogat rolul de garant, mediator si pacificator al conflictului armat provocat de ea insasi. Tot atunci, statutul de mediator si garant a fost atribuit si Ucrainei. Pe parcursul a peste zece ani, s-a vazut ca cele doua tari nu numai ca nu-si pot onora mandatul pretins, ci si submineaza fatis unitatea teritoriala si independenta statului nostru. Insistenta diplomatiei rusesti de ''a sincroniza'' procesul de retragere a prezentei sale militare cu cel de acordare a unui statut special Teritoriilor Ocupate a fost expresia unei presiuni politico-militare directe prin care se impunea din exterior organizarea interna a statului nostru. Capii regimului separatist sunt cetateni ai Federatiei Ruse, multi dintre ei avand ranguri in serviciile de securitate si in armata Rusiei. Peste o suta de mii de persoane din aceste teritorii detin cetatenia Federatiei Ruse.

Recenta initiativa de asa-zisa federalizare a Republicii Moldova reprezinta o replica a diplomatiei rusesti la extinderea NATO si a UE, initiativa care urmareste consolidarea frontierei geopolitice a Rusiei la granita cu Romania prin atribuirea rolului de enclava tarii noastre. Acest plan este cunoscut si cu numele de ''Kaliningrad-2''. Dupa 11 septembrie 2001, cand prioritatea SUA si a intregii lumi libere a devenit lupta cu terorismul si preluarea controlului juridic asupra zonelor cunoscute pentru exportul ilegal de arme, Rusia a gasit momentul oportun pentru a-si permanentiza prezenta militara si a substitui problema retragerii armatei si a armamentului cu cea a federalizarii. Regimul Voronin, cunoscut prin obedienta sa fata de Moscova, reprezinta cea mai comoda unealta pentru realizarea acestui scop. Presedintele Vladimir Voronin, prin recenta sa initiativa de federalizare a Republicii Moldova, a comis un atentat direct impotriva ordinii constitutionale. Slujind interese straine, Voronin a incalcat articolul 1, alineat 1 al Constitutiei (''Republica Moldova este un stat suveran si independent, unitar si indivizibil''), articolul 77, alineat 2 (''Presedintele Republicii Moldova reprezinta statul si este garantul suveranitatii, independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii'') si articolul 79, alineatul 2, care cuprinde juramantul depus la instalarea in functie: ''Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea propasirii Republicii Moldova, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Moldovei''.

Partidul Popular Crestin Democrat apreciaza ca la baza reglementarii pasnice si echitabile a conflictului moldo-rus trebuie sa stea urmatoarele principii :

1. Mecanismul de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria trebuie sa se intemeieze pe Declaratia de Independenta a Republicii Moldova si pe prevederile constitutionale privind caracterul independent si suveran, unitar si indivizibil al statului si sa nu admita sacrificarea intereselor nationale ale tarii.
2. Retragerea neconditionata, completa si ordonata a efectivului militar si arsenalului Federatiei Ruse din Republica Moldova ca preconditie si factor esential pentru restabilirea unitatii teritoriale a tarii.
3. Dezarmarea si dizolvarea formatiunilor armate nelegitime ale regimului instalat de Federatia Rusa in Teritoriile Ocupate.
4. Ca stat-agresor si tara ocupanta, Rusia nu poate fi in continuare mediator si garant al depasirii unui conflict pe care ea insasi l-a creat si il intretine.
5. Este necesar ca Statele Unite ale Americii si Uniunea Europeana sa participe direct la negocieri si sa-si asume responsabilitati in problema reglementarii diferendului moldo-rus din Transnistria. Angajarea directa a acestor factori de importanta majora in politica internationala trebuie sa acopere lipsa de eficienta a OSCE.
6. Eliberarea imediata si neconditionata a detinutilor politici Alexandru Lescu, Tudor Petrov-Popa si Andrei Ivantoc.
7. Crearea conditiilor pentru revenirea la casele lor a tuturor refugiatilor, victime ale agresiunii militare rusesti.
8. Orice discutie despre un eventual referendum in Teritoriile Ocupate reprezinta o sfidare a normelor de drept international in materie si a legislatiei nationale care prevad in mod expres existenta unei libertati depline a cetatenilor care urmeaza a fi consultati. In conditiile starii de ocupatie armata propunerea lui Vladimir Voronin este o diversiune si ignora in mod ipocrit lipsa oricaror conditii de exercitare libera a drepturilor si libertatilor cetatenesti si de exprimare nestingherita a opiniilor.
9. Initierea unei anchete internationale privind uzurparea puterii de stat prin rebeliune armata, privind crimele de razboi, asasinarea in masa a populatiei pasnice, suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului de catre regimul terorist de la Tiraspol.
10. Orice abordare superficiala, pripita, inechitabila sau de conjunctura a diferendului moldo-rus din Transnistria poate genera noi factori de instabilitate si comporta riscuri serioase pentru pacea in regiune.

Iurie Rosca,
Presedinte al Partidului Popular Crestin Democrat din Basarabia
25 aprilie 2009

Analiza dictaturii comuniste (XXXII)


Degradarea învăţământului, ştiinţei şi culturii
Reforma învăţământului din anul 1948 a reprezentat o primă lovitură grea dată culturii române. Obiectivul declarat al reformei a fost „democratizarea” învăţământului, trecerea la un învăţământ de masă
4 Pentru problemele demografice, a se vedea capitolul din raport dedicat special acestor chestiuni.
după modelul sovietic, al cărui sistem a fost copiat fără nici un discernământ. Consecinţele au fost catastrofale: în câţiva ani învăţământul românesc, creat cu trudă, a fost pur şi simplu dat peste cap. Sacrificând cu brutalitate calitatea de dragul cantităţii, conducerea comunistă se lăuda, la mijlocul deceniului al şaselea, că a „eradicat” analfabetismul în ţara noastră. În realitate, această acţiune a avut efecte de suprafaţă atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. După câteva decenii de la prima reformă de tip comunist a învăţământului (din nefericire au mai urmat şi altele) s-a putut constata că alfabetizarea a fost, la nivelul maselor, o farsă: din zece oameni care, la prima vedere, toţi ştiu să scrie şi să citească, şapte n-au citit în viaţa lor nici o carte şi nici un ziar, nu ştiu să scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizării reducându-se, pentru aceştia la „ştiinţa” de a-şi semna numele şi la eventuala descifrare a denumirii unor firme.
Învăţământul superior a suferit, şi el, nefasta influenţă sovietică. Erau trimişi la studii sau la „specializări”, în URSS, tineri cu „origine sănătoasă” cărora, în mod deliberat, li se dădeau diplome pe bandă rulantă pentru ca apoi, reîntorşi în ţară (de multe ori căsătoriţi cu rusoaice) să fie promovaţi în cele mai înalte funcţii din economie, învăţământ, ştiinţă şi cultură.
Cercetarea ştiinţifică a avut, în primii ani de guvernare comunistă, o soartă ceva mai bună. S-au înfiinţat mai multe institute de cercetare, în fruntea cărora au fost numiţi savanţi formaţi înainte de 1944 (de exemplu – Institutul de matematică creat de Simion Stoilow, Institutul de Fizică Atomică avându-l ca director pe Horia Hulubei, Institutul de Inframicrobiologie condus de Ştefan Nicolau etc). După 1968, fenomenul consolidării ştiinţei şi, implicit, a poziţiei cercetătorilor, i-a displăcut Elenei Ceauşescu care, devenită „academician doctor inginer de renume mondial” (în realitate, o cvasianalfabetă), a trecut la „reorganizarea” ştiinţei româneşti. Ultimele două decenii de regim comunist au reprezentat o adevărată tragedie pentru cercetare şi cercetători. Din ordinul „savantei”, s-au desfiinţat institute care obţinuseră rezultate remarcabile (de exemplu – Institutul de Matematică, în 1972) sau au fost create institute fantomă la conducerea cărora au fost numite rude ale familiei Ceauşescu sau ilustre nulităţi. După desfiinţarea Institutului de Matematică, pentru Zoe Ceauşescu, fostă stagiară la acest institut, s-a creat o secţie specială de creaţie ştiinţifică „condusă” de aceasta). Rezultatele „organizării” au însemnat efectiv bulversarea cercetării ştiinţifice din România, în consecinţă foarte mulţi cercetători valoroşi emigrând.
În domeniul literaturii şi artei, imediat după preluarea abuzivă a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmărind subordonarea acestora pentru a le utiliza în scop de propagandă.
Lista marilor personalităţi culturale sau ştiinţifice, lovite de persecuţii sau chiar de represiune în anii comunismului, este din păcate foarte lungă: filosofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici şi Vasile Băncilă, istoricii Gh. I. Brătianu şi P. P. Panaitescu, poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, matematicianul şi poetul Dan Barbilian, profesorul şi psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinţi, sociologul Dimitrie Gusti, juriştii Istrate Micescu, I. V. Gruia şi Gh. Strat, medicii I. Simionescu şi I. Trifu, profesorul inginer Aurel Beleş, economiştii Victor Slăvescu şi M. Manoilescu, călugărul-teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dumitriu, sculptorul Gh. Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pillat şi Păstorel Teodoreanu, actorul Constantin Tănase, artiştii lirici Dinu Bădescu, Şerban Tassian şi Valentina Creţoiu reprezintă doar câteva nume din miile de oameni de cultură şi ştiinţă care au fost înlăturaţi cu brutalitate din activitatea lor creatoare, mulţi dintre ei ispăşind ani grei de temniţă, iar alţii pierzându-şi viaţa din cauza represiunilor sălbatice la care au fost supuşi. Ce pierdere ireparabilă pentru ţară au provocat comuniştii – un adevărat genocid cultural!
Mediul ambiant în pericol
Problematica generală a protecţiei mediului ambiant a apărut, în ţara noastră, cu 10–15 ani mai târziu decât în restul Europei, din cauza faptului că România deceniului 6 şi 7 era încă destul de „curată” din punct de vedere ecologic, iar pe de altă parte din cauza lipsei contactelor sistematice cu Occidentul, ceea ce a determinat o întârziere a sensibilizării specialiştilor şi a opiniei publice în faţa acestei probleme vitale a secolului XX.
După 1970, odată cu creşterea demenţială a ritmului industrializării, dar şi cu informarea mai largă, a specialiştilor din ţara noastră, despre problemele ecologice şi mişcările „verzilor” europeni, au apărut şi la noi preocupări privind protecţia mediului înconjurător şi chiar un rudiment de legislaţie. Din
păcate, majoritatea acestor preocupări au fost marcate de diabolica gândire orwelliană: pe de o parte se încerca, cu timiditate, tragerea unui semnal de alarmă, iar pe de altă parte se punea surdină acestui semnal, arătându-se că numai regimul „socialist” este în măsură să rezolve eficient gravele probleme ale degradării mediului. În aceste condiţii, la sfârşitul anului 1989, atmosfera, apele, solul, flora şi fauna, rezervaţiile şi monumentele naturale, oraşele şi statele şi, în special, sănătatea locuitorilor erau grav afectate de multipli factori poluanţi, ceea ce situa România pe unul din ultimele locuri din Europa în clasamentul situaţiei ecologice.
Persecuţiile religioase
Vom distinge două tipuri de persecuţii religioase: 1. represiunea brutală (lichidarea fizică sau aruncarea în temniţă a preoţilor şi credincioşilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcaşurilor de cult) şi 2. persecuţiile indirecte (propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenţi ai Securităţii).
Primele represiuni brutale s-au îndreptat împotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adventiştilor şi sioniştilor. Se cunoaşte faptul că, din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat forţat, în anul 1948, Biserica Greco-Catolică în cadrul Bisericii Ortodoxe. În această împrejurare, sute de preoţi şi credincioşi greco-catolici şi romano-catolici au fost aruncaţi în închisori.
Deşi mulţi preoţi ortodocşi au fost şi ei închişi după 1948, Biserica Ortodoxă, ca instituţie a fost cruţată, în special în timpul vieţii patriarhului Justinian, care avea relaţii speciale cu Gheorghe-Dej (cu toate acestea, numeroase mănăstiri au fost desfiinţate iar călugării – alungaţi). După moartea patriarhului Justinian, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe se transformă într-una de infiltrare. Biserica a început să facă concesie după concesie în anii dictaturii lui Ceauşescu; acum au fost dărâmate zeci de biserici, erau bătuţi noaptea preoţi cu har (cazul părintelui Galeriu), iar făptaşii rămâneau neprinşi. Pactul cu diavolul pe care l-a făcut conducerea Bisericii Ortodoxe, căci evident despre asta era vorba, se justifică astăzi, de către unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce mai era de salvat; într-adevăr, bisericile au fost pline de credincioşi în cei 45 de ani de comunism.
Nomenclatura şi Securitatea
Nomenclatura, alcătuită din potentaţii şi privilegiaţii sistemului comunist, s-a format la scurt timp după instalarea prin fraudă şi violenţă a noului regim. În interiorul „noii clase” putem distinge trei straturi: 1. marea nomenclatură; 2. nomenclatura locală; 3. alte categorii privilegiate.
Marea nomenclatură era alcătuită din aparatul central de partid şi de stat, conducerea securităţii, armatei, justiţiei, precum şi a altor organizaţii centrale. Numărul membrilor acestor veritabile noi protipendade era, la sfârşitul deceniului şapte, de ordinul sutelor, dar în deceniile opt şi nouă a crescut considerabil. Nomenclatura locală reproducea, la nivel de judeţ, structura marii nomenclaturi centrale, redusă la scara respectivă. În acest al doilea strat intrau mii de privilegiaţi. Al treilea strat, foarte heteroclit, se desprindea din cele mai diferite categorii ca: ofiţeri superiori de securitate şi miliţie, conducători de mari întreprinderi, diverşi activişti de partid şi sindicat, lucrători din comerţ, profesori universitari, medici, scriitori, actori, ziarişti, preşedinţi de IAS sau CAP etc. Din categoria micilor nomenclaturişti, din cel de-al treilea strat, făceau parte zeci de mii de oameni.
Principala caracteristică a nomenclaturii de toate gradele o constituia posedarea unor veritabile privilegii de clasă, nelegate de vreun merit, ci doar de apartenenţa la noua clasă.
În afara traiului în lux sau, cel puţin în îndestulare confortabilă, membrii celor trei nomenclaturi erau caracterizaţi, de regulă, de o totală indiferenţă faţă de sărăcia imensei majorităţi a populaţiei, de lăcomia specifică proaspătului îmbogăţit, precum şi de o invidie devorantă faţă de „colegii” care aveau o poziţie şi mai avantajoasă.
Securitatea a reprezentat „braţul înarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare şi diversiune, dictatura comunistă. Puterea Securităţii era practic fără limite, chiar şi activiştii de partid şi de stat de rang temându-se de această organizaţie diabolică. Având în vedere scopurile sale, este o aberaţie să se aprecieze că au existat „securişti buni” alături de cei răi. Diferenţe existau, incontestabil, între ei: cei mai de la vârful organizaţiei trasau strategiile de urmat, cei din eşaloanele medii organizau
practic acţiunile ajutaţi de „tehnicieni” („specialişti” în ascultarea convorbirilor, controlul corespondenţei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executanţii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau.
Cifrele avansate de oficialităţi, după Revoluţie, vorbeau despre vreo 10 000-15 000 de oameni care au format vechea Securitate. În realitate lucrau pentru Securitate, sute de mii salarizaţi şi alte sute de mii „voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism, nu cred că se va afla vreodată. Aproximativ 10% din venitul naţional se cheltuia pentru complexul securist.
În loc de concluzii
Printre faptele cu caracter de genocid împotriva naţiunii noastre se mai pot aminti:
• Deportările şi teroarea din Basarabia şi Bucovina;
• Distrugerea valorilor morale şi introducerea dublei gândiri de tip orwellian;
• Tratarea cu duşmănie şi ameninţare (uneori a vieţii) a românilor din Diaspora, de parcă n-ar fi fost fraţi de-ai noştri.
Câteva cuvinte despre responsabilitate şi vinovăţie pentru tot ce s-a petrecut în cei 45 de ani de comunism în România. Ele sunt, în primul rând, ale sistemului comunist care a însângerat şi oprimat multe milioane de oameni, peste tot în lume unde a avut puterea. Dar ele mai sunt şi individuale, ale căpeteniilor comunisto-securiste care au elaborat şi pus în practică ordinele oprimatoare.
Toate acestea trebuie cunoscute, asumate şi condamnate. Pentru Istorie, pentru un prezent şi un viitor mai curat. Aşa cum bolnavii trebuie să-şi cunoască boala şi să şi-o trateze. Eventual, chirurgical.
24 aprilie 2009

Intelectualii lu’ Peşte, “boborul” îndobitocit şi creştinii lui Ion Iliescu

Dacă s-ar căuta onest şi sincer explicații pentru actuala situație (i)morală a României, ar trebui analizată situația “tălpii” țării, acolo unde, prin crearea “omului nou”, bolşevicii au distrus, mai ales în Moldova, tot ce ține de noblețea ancestrală a țăranului român. Timp de 50 de ani, țăranul român a fost învățat să fure de la colhoz, să mintă, să-şi toarne aproapele, să nu meargă la biserică şi aşa mai departe. Cum în ’89 a venit la putere eşalonul doi al PCR, mare lucru nu s-a făcut. Intelectualii din România profundă, mai ales cei de vârsta a treia, continuă să dea boborului aceleaşi învățături auzite în şedințele de partid (PCR-ul fiind partidul), boborul a furat în continuare din avutul public, doar aşa a fost învățat, iar creştinii frumos salutători cu ”Hristos a-nviat!” continuă să aplice proverbul “Să moară vecinul să-i iau capra!” . Şi dacă Mântuitorul a spus “Adevărul o să vă facă liberi!”, pe creştinii lui Ion Iliescu adevărul nu-i interesează. Doar mentorul lor spiritual a trăit după ’89 într-o continuă minciună: teroriştii care nu-s, legionarii care n-au fost, cinstea pesediştilor care n-a fost, nu este şi nu va fi, limba de lemn prin care nu spui nimic, adică laşi loc de interpretări, plus alte “fapte” marca Ilici Iliescu. Mi-amintesc cu groază de Şcoala Tătărăşeni, o şcoală de pe aici unde am profesat un număr de ani, şi de obiceiul unor foşti tovarăşi, Şuhan pe numele lor din B.I. (numele de cod atribuit de fosta securitate turnătorilor nu-l cunosc), care dădeau radioul mai tare când vorbea Vadim. Pentru aceşti “intelectuali” nu conta că Vadim minte sau că proslăvea în continuare un regim criminal, adică dictatura comunistă. Pentru numiții Şuhan verificarea unor afirmații era pierdere de vreme, iar la educația lor de mahala aşa ceva nu se face. Pentru aceşti luminători de conştiințe adevărul despre crimele comunismului, despre minciună, turnătorie, dezinformare, mineriade şi aşa mai departe nu conta. Tot ce conta cu adevărat era mocirla morală în care trăiau ei şi de unde aruncau cu noroi în ceilalți, după modelul “Vadim”. Şi aceşti “intelectuali” sunt creştini, mergând la biserică la fel cum Ilici Iliescu participa la tot soiul de slujbe ortodoxe, mai ales după ce Piața Universității era plină de sângele tinerilor ucişi din ordinul său.

În România, legea-i pentru fraieri, iar Becali nu-i fraier

Ce se poate întâmpla dacă sechestrezi nişte persoane, în scopul de a-ți recupera maşina furată? Cu justiția de cacao din România, nu vei păți nimic. Aceasta şi cu ajutorul mogulilor din presă şi a slugilor acestora, cei care vor transforma un banal act de aplicare a legii într-o vânătoare de vrăjitoare. Vor despica firul în patru, pentru a descoperi că, vezi doamne, în spatele arestării infractorului George Becali se află mâna CIA, Mossadului sau Masoneriei. Aceşti “ziarişti” de trei ruble nu fac nici un efort pentru a înțelege că acest Becali este un zero barat al acestei țari şi că promovarea “modelului Becali” va îmbogăți nivelul de îndobotocire al nației. Dar nu contează că nația moare într-o cruntă mizerie morală, atâta vreme cât Voiculescu, Vântu, frații Păunescu, Sârbu, frații Micula şi ceilalți câştigă de pe urma circului marca ”Becali”. Iar CNA-ul nu îndrăzneşte să se atingă, nu-i aşa, de “televiziunea poporului”. In Italia au fost condamnați foşti prim-miniştri şi a fost retrogradată Juventus, fostă câştigătoare a Ligii Campionilor. În România, “organelle” nu îndrăznesc să se atingă de infractorii care zburdă în voie. Aceasta-i diferența. De aceea italieni sunt cine sunt (un popor mândru de țara lor), iar noi suntem cine suntem (în problema Basarabiei, România n-a contat în UE). Quot erat demonstrandum.
23 aprilie 2009

A treia victima a terorii comuniste din Basarabia


Cadavrul lui Eugen Ţapu, un tânăr de 26 de ani, căruia îi plăcea să joace rugby, a fost adus la Soroca de către poliţie într-un sicriu ermetizat. Aceştia au lăsat părinţilor certificatul de deces şi, fără a oferi careva comentarii, au plecat. Mâine, 17 aprilie, corpul neînsufleţit al lui Eugen Ţapu va fi înmormântat. Referitor la cauza decesului, familia tânărului nu cunoaşte nimic. Potrivit lui Victor Său, primarul or. Soroca, există o legătură dintre decesul Eugen Ţapu şi protestul din 7 aprilie, deoarece poliţia refuză să ofere explicaţii suplimentare şi coincide data decesului cu data mitingului de la Parlament şi Preşedinţie.
Contactată de UNIMEDIA să ne ofere informaţii suplimentare, Tatiana Ţapu, sora răposatului, a declarat că “Eugen a decedat acum 9 zile. În rest, nu cunoaştem nimic”.
Primarul or. Soroca a mai precizat că deja cadavrul tânărului este într-o stare de descompunere. “Am sunat preoţii din Soroca şi vom fi mâine la înmormântare. Nimeni nu ştie unde a fost găsit. Poliţia nu oferă nicio informaţie. Există o legătură dintre acţiunea de protest din 7 aprilie şi moartea lui Eugen Ţapu, deoarece poliţia refuză să ofere explicaţii suplimentare şi coincide data decesului cu data mitingului de la Parlament şi Preşedinţie”, a mai declarat Victor Său.
Potrivit Ziarului de gardă, versiunea poliţiei este că Eugen Ţapu s-ar fi spânzurat într-un imobil din Chişinău cu şireturile de la încălţări. Ziarul mai precizează că familia pune la îndoială acest fapt, deoarece Eugen are peste 80 kg, astfel încât şireturile nu ar fi rezistat; Eugen nu are o tăietură pe gât care ar fi fost normal să apară după ce ar fi atârnat câteva zile de aceste şireturi; Eugen a fost un băiat plin de viaţă şi nu a dat niciodată de bănuit că ar fi copleşit de pesimism.
UNIMEDIA precizează că Eugen Ţapu a studiat la şcoala nr. 1 şi la liceul “C. Stere” din Soroca şi, ulterior, la Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport.
Amintim că, anterior, presa a scris despre alţi doi tineri, care au murit după ce au fost maltrataţi de către poliţie, în urma acţiunilor de protest de la Parlament şi Preşedinţie.
22 aprilie 2009

In problema terorii din Basarabia, UE+USA=indiferenta vecina cu crima

Organizatorii Revolutiei de la Chisinau sunt si acum dupa gratii, torturati de bestiile bolsevice. Sa nu uitam ca Ilie Ilascu a stat intemnitat atatia ani doar pentru vina de a fi roman.

17 aprilie 2009

Apel contra crimelor comuniste de la Chişinău


Descoperirea celui de-al treilea tanar asasinat, de la Soroca, face credibila si informatia privind cel putin alti sapte asasinati, ale caror cadavre au fost ascunse de fortele speciale de securitate subordonate comunistilor de la Chisinau.

Informatia “pe surse” devine deci, credibila, si dat fiind precedentul invocat, ne asumam tragerea unui semnal de alarma cu privire la aceste asasinate si torturari in masa, inclusiv asupra minorilor - mai ales ca exista un numar de cateva sute de disparuti - si sesizam presa, organizatiile care au ca scop apararea drepturilor omului, cetatenii, organizatiile internationale, procurorii care mai respecta Codul Penal si Codul de Procedura Penala, sa intervina urgent pentru oprirea actiunilor criminale ale regimului comunist.

Consideram imperativa crearea unui Tribunal Penal International pentru Republica Moldova (inclusiv Transnistria). Solicitam ONU si UE sa intervina si sa sustina cercetarea crimelor, sa fie inspectate sectiile de politie, inchisorile, unitatile militare, toate transformate in lagare de detentie si tortura.

Aceste asasinate, tortura, violentele grave, detentia ilegala in astfel de lagare improvizate, teroarea din orase - sunt fapte mult mai grave, pedepsite mai aspru, atunci cand se petrec in timp de pace. In Republica Moldova nu exista razboi civil, exista doar o grupare criminala terorista care a acaparat parghiile de putere ale organizarii statale de la Chisinau si reprima pe oricine care, cu ocazia protestelor, sau anterior, a indraznit sa i se opuna

17 aprilie 2009
Comitetul pentru Alegeri Libere in Republica Moldova, constituit la 8 aprilie 2009 in Piata Universitatii (Bucuresti)

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură


Deşi în Basarabia sunt ucişi şi torturaţi oameni nevinovaţi, nu l-am auzit pe Daniel Ciobotea, patriarhul Bisericii Ortodoxe din România (BOR), să aibă vreo reacţie biblică. Probabil în “Scriptura BOR” uciderea şi torturarea sunt în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum prin România profundă, “baza” ortodoxismului, Învierea Domnului înseamnă doar un prilej de a mânca şi a bea zdravăn, plus întâlnirea cu rudele. Până atunci, vajnicul “credincios” ortodox face ce ştie el mai bine: ura împotriva aproapelui, accentuarea suferinţei celor cu probleme, invidia, împroşcarea cu noroi, anularea laturii divine a aproapelui, bucuria pentru necazul altora şi aşa mai departe. România arată cum arată şi pentru că BOR nu are un program de a face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, printre tineri, mulţi din aceştia venind la biserică pentru avantaje materiale. În programa şcolară la “Religie” sunt lecţii despre nu ştiu ce canoane bisericeşti, în timp ce Cuvântul Domnului, cel ziditor de viaţă veşnică, este lăsat pe planul doi. Pentru BOR nu este important nivelul de credinţă al poporului român, ci prosperitatea clerului. Sunt nenumărate exemple de acţiuni total necreştine ale BOR, de la scrisoarea de felicitare a fostului patriarh Teoctist adresată dictatorului ateu Nicolae Ceauşescu în decembrie ’89, după masacrul de la Timişoara, până la tăcerea complice a actualului patriarh faţă de masacrul din Basarabia. Cum poate fi naţională o biserică care nu are nici o legătură cu momentele importante ale acestui popor? Între actualul cler şi foştii farisei din vremea lui Hristos nu sunt mari deosebiri în privinţa credinţei. Poate doar în privinţa averii: clerul ortodox de azi este mai mult decât bogat. A fi preot în România (creştină ?) este o garanţie a prosperităţii materiale.

Analiza dictaturii comuniste (XXXI)


Reeducarea prin tortură
În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea închisorii organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948. Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În partea a doua a anului 1948, Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la „reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii.
În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă.
Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea „4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde
3 În absenţa unor date complete şi sigure, Andrei Pippidi e de părere că aceste estimãri depăşesc cifra reală. După o informaţie comunicată în 1982 de Maria Golescu, care discutase şi cu alţi supravieţuitori ai Gulagului, ar fi fost 350000.
vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”, transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei.
„Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii), a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”. Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”).
La 25 ianuarie 1950 urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi Gheorghe Boldur Lăţescu, care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Ţurcanu (fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin tortură, căreia i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alxandru Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor.
Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele închisori (Târgu Ocna) au reuşit să se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Piteşti şi Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că, în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus.
Anchetele prin care au trecut torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a atinge însă nivelul de maximă bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare”, „crimă împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în şedinţa din 10 noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot.
În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în timp ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în „muncă silnică pe viaţă”.
În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat
din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună cu 6 alţi deţinuţi politici consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt literalmente zidiţi în celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8 dintre ei, din cauza tuberculozei şi diareei deshidratante.
Colectivizarea agriculturii
Caracterul criminal şi efectele tragice ale colectivizării agriculturii sunt bine cunoscute de toţi românii.
Consecinţa cea mai tragică şi cu efecte pe termen lung a colectivizării a fost desfiinţarea clasei ţărăneşti ca principală producătoare a avuţiei naţionale. Ţăranii mijlocaşi şi aşa-zişii „chiaburi” reprezentau cea mai aptă categorie socială pentru adaptarea la exigenţele unei agriculturi moderne, potenţial competitivă pe plan internaţional. Această categorie socială nu mai există, fie din cauza represiunilor din perioada colectivizării şi de după aceea, fie în urma migraţiei la oraş unde s-a constituit o categorie socială nedefinită, nici ţărani, nici orăşeni, un fel de lumpenproletariat fără nici o perspectivă socială4.
Dezastrul economic
Datele oficiale privind evoluţia economică din perioada 1938–1989 dezorientează pe cel ce le analizează. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indică o creştere a venitului naţional de 24 de ori faţă de anul 1938, ceea ce, ţinând seama de mărimea numărului de locuitori, înseamnă o creştere de aproximativ 16 ori a venitului naţional pe locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci în 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifră aberant de mică, dacă facem comparaţie cu alte ţări, de exemplu Grecia. Insistând puţin în comparaţie cu această ţară, pentru care statisticile internaţionale indică un venit naţional pe locuitor de 500 de dolari în 1938 şi 3000 de dolari în 1988, deci o creştere de 6 ori în 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din România. Într-adevăr, valoarea de 155 de dolari este mult prea mică pentru România ţinând seama de raportul real între economia celor două ţări în 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare dacă avem în vedere că economia Greciei era relativ prosperă în 1988, iar situaţia României dezastruoasă. Rezultă că nici nu poate fi vorba de o creştere de 16 ori a venitului nostru naţional pe locuitor. Care a fost creşterea lui reală în cei 50 de ani la care ne referim? După părerea noastră, mai mică decât cea a Greciei, care am arătat că a fost de 6 ori; deci, pentru România se poate vorbi de o creştere de 3-4 ori. Rezultă dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realităţii prin umflarea de 4 ori a raportărilor.
Industrializarea aberantă, efectuată de regimul comunist în cei 40 de ani, cât a deţinut puterea, reprezintă una din principalele componente ale dezastrului economic naţional. Ideea industrializării, corectă în principiu, a fost compromisă din cauza modului cum a fost gândită şi pusă în practică de comunişti. Pe de altă parte, nu tot ce s-a întreprins pe linia industrializării a fost greşit, există incontestabil şi unele realizări. Tragic este însă faptul că efortul supraomenesc, impus poporului român în cei 45 de ani de comunism, s-a risipit, în cea mai mare parte, în construcţia unor investiţii aberante, neproductive şi nefuncţionale, în crearea unor ramuri parazitare, şi deci, a unor produse, de regulă de proastă calitate, nevandabile pe piaţa internaţională sau vandabile în pierdere, toate acestea amplificate de uriaşele pierderi cauzate de imbecilitatea planificării şi conducerii hipercentralizate a economiei.
Lista erorilor criminale comise de comunişti în conducerea economiei cuprinde şi alte puncte dintre care amintim: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriaşe pentru „ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum şi pentru viaţa ultraluxoasă a nomenclaturii şi familiei Ceauşescu.