28 februarie 2009

“Gigi” Becali – ciobanul care poluează grav spaţiul public românesc

Apărut din peşterile “epocii de aur”, George Becali face parte dintre cei care te lasă cu dezgustul că eşti din aceeaşi seminţie cu el. După ce a primit pe de-a moaca nişte terenuri ale armatei de la numitul Victor Babiuc, pe care apoi le-a vândut la preţul pieţei (vă daţi seama ce inteligent trebuie să fii pentru a face aceasta!), acest semianalfabet, ce posedă maximum 100 de cuvinte în vocabular, a început să creadă că pentru el nu există nici o lege în această ţară. Astfel, deşi banii se dau pe bază de documente, Becali îi dădea în pungi de plastic. Doar legea-i pentru fraierii care-i lustruiesc cei 100 de perechi de pantofi din vila proprie. Iar acest “model” de incultură, ignoranţă, proastă educaţie, infracţionalitate şi tupeu de interlop este promovat asiduu la tv, mai ales la Protv. Acum un număr de ani, patronul Protv-ului datora nişte bani lui Becali. Să nu-şi fi achitat încă datoria? Înregistrarea de mai jos dovedeşte ce legătură are Becali cu creştinismul (nu este recomandată copiilor).
27 februarie 2009

Analiza dictaturii comuniste (X)


Pretinzându-se adevăratul apărător al principiilor leniniste privind conducerea colectivă şi „normele sănătoase ale vieţii de partid”, Gheorghiu-Dej a denunţat facţiunile Pauker-Luca-Georgescu şi Chişinevschi-Constantinescu ca fiind responsabile pentru ororile staliniste din România. Potrivit lui Dej, dacă el şi colaboratorii săi apropiaţi nu ar fi existat, trădători ca Ştefan Foriş sau Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi distrus partidul în anii 1940. În această construcţie, adaptată intereselor lui Dej şi ale oamenilor săi, întreaga istorie a partidului apărea ca o luptă continuă între nucleul sănătos, proletar şi patriotic, condus de Gheorghiu-Dej, şi bande succesive de ticăloşi schismatici156.
Plenara care trebuia să pună în practică destalinizarea a devenit o manifestare menită să consolideze o viziune ultrastalinistă asupra istoriei partidului. Sărbătorit ca salvatorul providenţial al însăşi existenţei partidului, Gheorghiu-Dej i-a condamnat pe „deviatorii de dreapta” Pauker, Luca şi Georgescu pentru faptul că acţionaseră ca „un grup separat, ridicat deasupra organelor alese ale partidului”157. De fapt, în discursul său, Gheorghiu-Dej a codificat noua versiune oficială a istoriei PMR, care sublinia acţiunile abominabile ale „grupului fracţionist antipartinic” şi, implicit, îi disculpa pe dejişti158.
La aceeaşi plenară din 1961, ministrul de interne al lui Dej şi şeful Securităţii, Alexandru Drăghici, a declarat că „grupurile fracţioniste (Pauker, Luca şi ceilalţi) au transformat ministerele pe care le controlau în adevărate feude personale, izolându-le de partid şi sustrăgându-le controlului acestuia”159. Ana Pauker (decedată din 1960) şi ceilalţi membri ai conducerii care fuseseră epuraţi au fost acuzaţi că s-au folosit de poziţiile influente pe care le deţineau în 1944-1948 pentru a admite (sau a invita chiar) în partid foşti membri ai Gărzii de Fier, precum şi numeroşi oportunişti şi carierişti.
Principalul discurs al lui Gheorghiu-Dej, ca şi discursurile celorlalţi participanţi, printre care primul ministru Ion Gheorghe Maurer, membrii Biroului Politic Petre Borilă, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş şi Leonte Răutu, precum şi numeroşi veterani ai partidului, i-au denunţat pe cei „multă vreme emigraţi în Uniunea Sovietică”, „străini de realităţile din ţară”, pentru adoptarea metodelor şi practicilor criminale staliniste. Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au fost descrişi ca fiind singurii responsabili pentru politicile staliniste urmate anterior, care erau opuse liniei „naţionale”, „patriotice” şi, implicit, „antistaliniste” reprezentate de Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi apropiaţi. Printre cei care au susţinut cel mai viguros această abordare naţionalistă în formare s-au numărat foşti militanţi din Biroul pentru Emigranţii Români de la Moscova şi cândva colaboratori fideli ai lui Pauker, precum Petre Borilă (fost comisar politic în Războiul Civil din Spania şi birocrat cominternist), Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi, chiar mai vituperant decât alţii, Valter Roman. Ultimul, deşi nu era membru al Comitetului Central, a fost invitat de Gheorghiu-Dej să participe şi să ia cuvântul la această plenară decisivă.
Propagat cu abilitate, mitul luptei dintre comuniştii loiali lui Gheorghiu-Dej şi „moscoviţii” Anei Pauker a servit ca suport ideologic pentru noul stadiu al relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova. Nu a fost deci exagerat, din punctul de vedere al lui Gheorghiu-Dej, ca acesta să declare la şedinta Biroului Politic din 7 decembrie 1961 că plenara care tocmai se încheiase pe 5 decembrie a fost, probabil, „cea mai frumoasă [plenară] ţinută vreodată”. La aceeaşi întrunire a Biroului Politic, Gheorghiu-Dej i-a lăudat pe Valter Roman, Gheorghe Vasilichi, Gheorghe Gaston Marin, Petre Borilă şi Nicolae Ceauşescu pentru discursurile
156 Pentru documentele plenarei, vezi Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, 2 vol., selectarea şi editarea documentelor, studiu introductiv şi note: Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, cuvânt înainte de Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Nemira & CNSAS, 2006.
157 Citat în Robert King, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980, p. 92.
158 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches. June 1960 – December 1962, pp. 278-279.
159 Ibidem.

rostite la plenară. Mai mult, Gheorghiu-Dej a subliniat că i-a plăcut modul în care Ceauşescu a vorbit liber şi a spus „lucruri foarte frumoase”160. Nu a fost, deci, întâmplător faptul că Gheorghiu-Dej a insistat ca toate discursurile pregătite pentru plenară să fie publicate, şi nu numai cele care fuseseră ţinute efectiv. În opinia sa, nou creata hagiografie de partid (şi, desigur, corespondenta ei, demonologia revizuită) trebuiau să devină „bunuri publice”. După cum subliniaseră Maurer şi Valter Roman, era important ca întreg partidul să ştie că protejarea cadrelor sănătoase împotriva persecuţiilor i se datora în primul rând lui Gheorghiu-Dej şi că nu era nevoie ca partidul să procedeze la reabilitări postume.
Aparatul de propagandă al partidului, condus de Leonte Răutu, s-a folosit cu promptitudine de tezele dezvoltate la Plenara Comitetului Central din 1961 şi a construit o nouă versiune a istoriei PCR, impregnată de mitul „rădăcinilor naţionale” ale dejiştilor şi de meritele lor în demascarea nemiloşilor duşmani ai clasei muncitoare române. Este important de subliniat rolul central jucat de Leonte Răutu în crearea mitologiei PMR. Răutu, împreună cu Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Mihail Roller şi Traian Şelmaru, fusese unul dintre cei mai virulenţi critici ai democraţiei pluraliste şi ai sistemului multipartidist. Un expert în adaptare politică şi supravieţuire, Răutu a fost de fapt dictatorul culturii româneşti până la moartea lui Gheorghiu-Dej. În timpul campaniilor jdanoviste de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, el a condus demascarea criticilor şi poeţilor „estetizanţi” şi „decadent-burghezi”. Mai târziu, în special după 1961, când PMR a încercat să-şi lărgescă clientela intelectuală, Răutu a condus procesul de „reconsiderare a moştenirii culturale”. Manevrele sale bine concepute de manipulare a istoriei PCR şi de inventare a unei strategii „naţionale” a acestuia au avut succes. Adjunctul şi totodată colaboratorul său de încredere a fost Paul Niculescu-Mizil, şeful Secţiei de Propagandă, care, după 1965, i-a succedat lui Răutu ca ideolog şef al partidului.
În acest cadru, Ceauşescu a devenit unul dintre cei mai ardenţi avocaţi ai înfloritoarei „linii independente” a României. În discursul său la plenara din noiembrie-decembrie 1961, cuvântarea care i-a plăcut atât de mult lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu îi atacase pe Pauker, Luca şi Georgescu pentru „deviaţionism de dreapta”. El l-a criticat vehement şi pe Marcel Pauker (Luximin) pentru presupusele sale activităţi criminale din timpul luptelor intrapartinice din 1928-1929. (Luximin fusese ucis cu mult timp înainte, în timpul epurărilor sovietice din anii 1930, iar Ceauşescu, care avea patruzeci şi trei de ani, nu-l cunoscuse personal niciodată.) Acest discurs l-a ajutat pe Ceauşescu să intre şi mai mult în graţiile lui Gheorghiu-Dej. Profitând de implicarea sa în activitatea curentă a aparatului de partid, Ceauşescu îşi formase deja un grup de susţinători în interiorul partidului, care s-au obişnuit cu stilul şi obiceiurile sale. După 1961, Gheorghiu-Dej l-a numit pe Ceauşescu şef al direcţiei organizatorice, care includea secţia Comitetului Central care se ocupa de organizarea partidului şi secţia care supraveghea „organele speciale”, adică aparatul de securitate, armata şi procuratura. Trebuie accentuată asocierea directă a lui Ceauşescu cu Gheorghiu-Dej în perioada 1956-1965, pentru că altfel triumful său asupra unor adversari atât de puternici precum Gheorghe Apostol sau Alexandru Drăghici ar fi de neînţeles. Pentru Gheorghiu-Dej, Ceauşescu reprezenta încarnarea perfectă a unui aparatcic stalinist. Gheorghiu-Dej îl considera un locotenent modest, rezervat, muncitor şi profund loial. Rezolvând cu succes unele dintre cele mai dificile probleme care-l preocupaseră pe Gheorghiu-Dej de-a lungul anilor – inclusiv colectivizarea forţată a agriculturii, epurările continue şi hărţuirea intelectualilor critici – cel mai tânăr membru al Biroului Politic a menţinut o atitudine respectuoasă faţă de secretarul general şi faţă de ceilalţi membri mai vechi ai Biroului Politic (Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer). Desigur, Ceauşescu îl criticase pe Drăghici pentru „comiterea de abuzuri” şi pentru „încălcări ale legalităţii socialiste”, dar asta se întâmplase în
160 Dej, Apostol, Bodnăraş, Borilă, Chivu Stoica, Ceauşescu, Maurer, Drăghici, Moghioroş, Coliu, Răutu, Sălăjan şi Voitec au luat parte la şedinţa Biroului Politic din ziua de 7 decembrie 1961.
timpul lunilor agitate care au urmat Congresului al XX-lea al PCUS. Disidenţa, răzvrătirea sau gândirea critică nu reprezentaseră niciodată o tentaţie pentru el. Dimpotrivă, acuzaţia pe care i-a adus-o lui Constantinescu la Plenara Comitetului Central din decembrie 1961 a exploatat prejudecăţiile antiintelectuale, adânc înrădăcinate, ale partidului. Câţiva ani mai devreme, după plenarele din 1957 şi 1958, împreună cu Dumitru Coliu (Dimităr Colev), pe atunci preşedintele Comisiei Controlului de Partid, Ceauşescu orchestrase cu grijă epurări care, pe lângă excluderea a mii de cadre importante din partid, au avut un efect demobilizator asupra membrilor vechii gărzi a PCR. Spre deosebire de Constantinescu, care în conversaţii particulare obişnuia să deplângă rolul esenţial jucat de Gheorghiu-Dej în „bizantinizarea” vieţii de partid161, se pare că lui Ceauşescu îi făcea o plăcere deosebită să satisfacă şi să cultive pasiunea lui Gheorghiu-Dej pentru disimulare şi intrigă162. Cu toate acestea, Ceauşescu a evitat orice deviaţie de la ceea ce el considera a fi dogma leninistă clasică.
Gheorghiu-Dej a decis să sarbătorească încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a Comitetului Central al PMR pe 23-25 aprilie 1962 şi a unei sesiuni speciale a Marii Adunări Naţionale în Bucureşti, pe 27-30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de ţărani, numărul ţăranilor invitaţi fiind o referire directă la numărul ţăranilor căzuţi victime în timpul Răscoalei din 1907163, cifră exagerată acreditată de propaganda comunistă. Din punct de vedere ideologic, a insistat Gheorghiu-Dej, acest eveniment însemna finalizarea construcţiei bazei materiale a noii ordini şi trecerea la „desăvârşirea construcţiei socialiste în România”.
Izbucnirea în 1962-1963 a polemicilor declarat ostile dintre partidele sovietic şi chinez164, precum şi dificultăţile lui Hruşciov ca urmare a crizei rachetelor din Cuba, le-au permis comuniştilor români să scape de sub dominaţia Moscovei. În şedinţele Biroului Politic român, precum şi în corespondenţa personală cu Hruşciov, Gheorghiu-Dej a criticat conducerea sovietică pentru faptul că nu-i informase pe comuniştii români de intenţia sa de a instala rachete sovietice în Cuba. În timpul vizitei sale oficiale la Bucureşti din perioada 24-25 iunie 1963, Hruşciov a admis criticile după cum urmează: „Tovarăşe Dej, m-ai criticat pentru faptul că am trimis rachete în Cuba şi nu ţi-am spus. Este adevărat, ar fi trebuit să-ţi spunem. I-am explicat tovarăşului Ceauşescu cum s-a întâmplat. Cu excepţia ta, toţi au ştiut despre asta”. (Ceauşescu fusese în Uniunea Sovietică înainte de călătoria lui Hruşciov, pentru a pregăti vizita liderului sovietic suprem)165. În timpul următoarei vizite a lui Hruşciov în România, pe 3-7 octombrie 1963, Gheorghiu-Dej a dat glas şi temerilor românilor în legătură cu un eventual război nuclear ca rezultat al crizei cubaneze: „Trebuie să-ţi spun, Nikita Sergheevici, că niciodată de la eliberare [august 1944] încoace nu m-am simţit ca în timpul crizei din Marea Caraibelor, când se părea că suntem pe marginea prăpastiei, că totul stătea în cumpănă şi că numai un pas ne despărţea de o catastrofă nucleară. Când am auzit despre decizia de a retrage rachetele din Cuba, am răsuflat uşurat. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a menţine pacea”166.
Pe măsură ce schisma sino-sovietică se adâncea, Gheorghiu-Dej şi-a atribuit rolul de mediator între cele două centre comuniste rivale. În loc să urmeze calea Moscovei în relaţiile cu celelalte partide şi state comuniste, Gheorghiu-Dej a început să dezvolte legături independente cu acestea. Ceauşescu a fost şi el implicat în diplomaţia mişcării comuniste
161 Informaţii comunicate de Cristina Luca-Boico şi Leonte Tismăneanu.
162 Veterani ai PCR confirmă faptul că Dej devenise din ce în ce mai suspicios, suspectându-i chiar şi pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi de iniţierea unor comploturi pentru a-i submina puterea.
163 Vezi Gheorghe Buzatu Mircea Chiriţoiu (editori), Agresiunea comunismului în România, vol. 1, p. 33.
164 Pentru o analiză subtilă a rolului jucat de Hruşciov în criza chino-sovietică, vezi Capitolul 7, Khrushchev and the Sino-Soviet Schism, în Vladislav Zubok, Constantine Pleshakov, Inside the Kremlin’s Cold War. From Stalin to Khrushchev, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1996, pp. 210-235.
165 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 214.
166 Ibidem.

mondiale. Împreună cu primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, el a mers în China, Coreea de Nord şi Uniunea Sovietică în anii 1963 şi 1964, pentru convorbiri cu Mao, Kim Ir Sen şi Hruşciov. În acelaşi timp, PCR a susţinut viziunea policentrică şi antihegemonică asupra comunismului mondial a liderului comunist italian, Palmiro Togliatti, formulată în tezele pe care acesta le-a scris cu puţin înainte de moartea sa în august 1964. La mijlocul anilor 1960, J. F. Brown făcea următoarea observaţie în privinţa rolului jucat de comuniştii români în timpul polemicilor violente dintre partidul comunist sovietic şi cel chinez: „Mao şi întreaga dispută chino-sovietică au întărit extraordinar de mult prestigiul şi respectul de sine al Partidului Comunist Român. Considerat întotdeauna unul dintre cele mai lipsite de influenţă din întregul bloc, acesta şi-a asumat acum o importanţă întrecută doar de cea a partidului sovietic şi a celui chinez. Datorită eforturilor impresionante depuse pentru mediere şi datorită sfidării Moscovei, a câştigat o admiraţie şi un respect considerabile”167.
„Devierea” română – o pretinsă versiune a comunismului naţional – a condus la reuşita încercărilor grupului conducător de a restructura ideologia oficială şi de a asimila valori populiste şi naţionaliste. „Sursa tensiunilor sovieto-române din anii 1960 o reprezintă nemulţumirile şi aspiraţiile generate de aşteptările pentru schimbare în contextul înapoierii politice”, comenta pertinent Joseph Rothschild începuturile disputei româno-sovietice168.
Disputa a devenit deschisă în 1962-1963, în urma controverselor asupra strategiilor pe termen lung privind integrarea economiilor est-europene cu cea sovietică şi încercările lui Hruşciov de a transforma România într-o bază agricolă pentru ţările mai dezvoltate din punct de vedere industrial din cadrul CAER, precum şi asupra interpretării unor noţiuni precum „suveranitate naţională”, „independenţă economică”, „sprijin reciproc” şi „internaţionalism socialist”. Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi au organizat o campanie propagandistică de succes îndreptată împotriva presiunilor economice sovietice asupra României şi ca urmare au reuşit să creeze o nouă imagine a PMR, care apărea ca exponentul intereselor naţionale româneşti împotriva planurilor Moscovei de a transforma România într-un hinterland agricol al blocului sovietic. Disputa dintre Moscova şi Bucureşti a fost, în primul rând, de natură economică. Aceasta îşi are originea în propunerile de „diviziune şi specializare a producţiei în cadrul lagărului socialist” sub un „consiliu de planificare” supranaţional, făcute de Hruşciov şi susţinute puternic de liderii polonez, est-german şi cehoslovac (Władysław Gomułka, Walter Ulbricht şi Antonin Novotny). Toate complexele de inferioritate ale liderilor români, îndelung acumulate, au explodat în această confruntare: profitând de faptul că poziţia lui Hruşciov în cadrul comunismului mondial şi al propriului partid se şubrezise, Gheorghiu-Dej a decis, pentru prima dată în cariera sa politică, să se opună direct dictatului sovietic. Nu lipsiţi de motive, comuniştii români au obiectat că Moscova nu sprijinea eforturile lor de accelerare a industrializării ţării prin dezvoltarea industriei chimice şi a celei energetice. Lui Gheorghiu-Dej şi echipei sale nu le convenea deloc ideea ca România (împreună cu Bulgaria, probabil) să fie tratată ca un fel de hinterland agricol al unui sistem economic integrat, condus de sovietici.
În iunie 1962, CAER a adoptat un document intitulat „Principiile Diviziunii Internaţionale a Muncii”, redactat, printre alţii, de specialistul sovietic în geografie economică E. B. Valev, care reafirma ideea „colaborării economice socialiste” în sensul unei diviziuni a muncii în cadrul blocului socialist între nordul industrializat şi sudul agrar169. Ideea a fost sprijinită puternic de Cehoslovacia şi de Republica Democrată Germană, cele mai
167 Vezi J. F. Brown, Eastern Europe, în Leopold Labedz (coord.), International Communism after Khrushchev, Cambridge, Mass., MIT Press, 1965, p. 79.
168 Vezi Joseph Rothschild, Return to Diversity. A Political History of East Central Europe since World War II, New York, Oxford University Press, 1989, p. 162.
169 Vlad Georgescu, The Romanians. A History, London, I. B. Tauris, 1991, p. 245.

industrializate dintre ţările „frăţeşti”170. Dar comuniştii români nu împărtăşeau acest punct de vedere. „Gheorghiu-Dej a fost pus într-o stare de intensă disonanţă”, observa Ken Jowitt. „Apărarea directă a programului de industrializare (...) a necesitat adoptarea unei poziţii aflate în opoziţie crescândă faţă de Uniunea Sovietică şi iniţierea unei politici care avea ca obiective principale suveranitatea statului şi a partidului”171.
Declaraţia oficială din aprilie 1964, care este considerată „declaraţia de independenţă” a comuniştilor români, a arătat faptul că dezbaterea asupra planului Valev convinsese elita conducătoare română că programul de industrializare pe scară largă putea fi realizat numai prin independenţa statului-partid faţă de Uniunea Sovietică172. După cum a arătat Michael Shafir, elita comunistă română a decis să „devină nu numai întruchiparea dezvoltării industriale, ci şi a aspiraţilor naţionale de independenţă”173. Această independenţă coincidea cu destalinizarea care era în plină desfăşurare în majoritatea ţărilor blocului sovietic, manifestându-se prin evenimente ca publicarea romanului lui Alexandr Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici în URSS sau a simpozionului dedicat lui Kafka în Cehoslovacia. Cu alte cuvinte, românii nu încercau numai să se desprindă de sub hegemonia Moscovei, ci adoptau şi o strategie de izolare a partidului lor (şi a ţării) de efectele contagioase ale campaniilor antistaliniste duse în alte state leniniste ca urmare a Congresului al XXII-lea al PCUS. Respingerea hruşciovismului ca fiind imperialism stalinist a reprezentat, pentru Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi, o cale de a se opune deschiderii sistemului politic. Unitatea naţională în jurul conducerii partidului al cărui lider suprem era Gheorghiu-Dej a fost corespondentul ideologic al repudierii pretenţiilor Moscovei de a avea rolul conducător în cadrul blocului. Cu alte cuvinte, ruperea rândurilor pe plan internaţional a însemnat uniformitate totală şi strângerea fermă a rândurilor pe plan intern.
Programul de industrializare pe scară largă a României a fost susţinut cu vehemenţă de către delegaţia română la CAER. Un rol important a jucat delegatul permanent al României la CAER, Alexandru Bârlădeanu, născut în Basarabia, un fost emigrant politic în URSS care cunoştea foarte bine limba rusă. Bârlădeanu, care era economist prin educaţie, fusese ministru al Comerţului Exterior în anii 1950, iar în anii 1960 devenise viceprim-ministru. El fusese implicat şi înainte în confruntări directe cu Hruşciov şi cu alţi lideri sovietici. Adresându-se Comitetului Executiv al CAER, pe data de 15 februarie 1963, el a pus sub semnul întrebării tutela sovietică şi a apărat politica economică românească stabilită de Congresul al III-lea al PMR din 1960174. Înfuriat de pledoaria lui Bârlădeanu în favoarea intereselor economice româneşti, Hruşciov a cerut eliminarea sa din guvernul român. În loc să se conformeze, Gheorghiu-Dej l-a promovat pe Bârlădeanu în poziţia de membru supleant al Biroului Politic. Plenara Comitetului Central al PMR din 5-8 martie 1963 a aprobat poziţia adoptată de Bârlădeanu la sesiunea CAER. Au existat de asemenea zvonuri că Gheorghiu-Dej i-ar fi scris o scrisoare lui Hruşciov pentru a-l informa că PMR nu-şi va modifica planurile economice şi că orice presiuni pentru schimbarea acestor planuri vor obliga România să iasă din CAER175.
Pentru că se profila o polemică dură, Moscova a decis să trimită o delegaţie oficială la Bucureşti. Pe 24 mai 1963 a sosit la Bucureşti o delegaţie sovietică sub conducerea lui
170 Vezi H. Gordon Skilling, Communism National and International. Eastern Europe after Stalin, Toronto, University of Toronto Press and Canadian Institute of International Affairs, 1964, p. 152.
171 Kenneth Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development. The Case of Romania, 1944-1965, Berkeley, University of California Press, 1971, pp. 203, 214.
172 E. B. Valev a publicat în aprilie 1964 un articol privind crearea unui „complex economic interstatal” care urma să cuprindă porţiuni din sudul Uniunii Sovietice, sud-estul României şi nordul Bulgariei; vezi Vlad Georgescu, The Romanians, p. 245.
173 Michael Shafir, Romania – Politics, Economics and Society, p. 48.
174 Vezi comentariile lui Bârlădeanu cu privire la intervenţia sa în Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 150-151.
175 Vezi Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, p. 339.

Nikolai Podgornîi, membru al Prezidiului şi secretar al Comitetului Central al PCUS, dar nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere. Dezvoltarea conflictului chino-sovietic a servit linia independentă a Bucureştiului. Prin urmare, pe 22 iunie 1963, comuniştii români au dat o nouă dovadă de independenţă faţă de Moscova prin publicarea unui rezumat al scrisorii trimise de Partidul Comunist Chinez către Comitetul Central sovietic pe 14 iunie 1963, pe care nici o altă ţară comunistă din Europa de Est, în afară de Albania, nu a îndrăznit să o publice. Între timp, tensiunile în relaţiile cu URSS s-au intensificat în cadrul colegiului editorial al „World Marxist Review”, revista care se publica la Praga şi la care liderii români Ion Gheorghe Maurer şi Nicolae Ceauşescu contribuiseră cu articole în care susţineau linia autonomistă şi „neutralistă” a partidului lor. În diferite ocazii, reprezentantul PMR, Barbu Zaharescu, s-a opus eforturilor partidelor promoscovite de a transforma revista într-o tribună antichineză.
Cu toate acestea, după cum notează H. Gordon Skilling, comuniştii români au continuat pentru o vreme să sprijine Moscova în disputa chino-sovietică176. Faptul că aveau divergenţe cu Moscova nu însemna că aprobau linia belicoasă maoistă în relaţiile internaţionale. Mai degrabă, comuniştii români respingeau pur şi simplu eforturile lui Hruşciov de a reface dominaţia sovietică totală asupra mişcării comuniste mondiale177.
Din moment ce simţeau că se maturizaseră şi că aveau o bază politică internă din ce în ce mai largă pentru iniţiativele lor economice şi de politică externă, românii s-au opus ferm practicii de stigmatizare a altor partide drept „antileniniste”, „deviaţioniste” şi aşa mai departe. În toamna lui 1963, liderii PCR au organizat şedinţe restrânse pentru informarea aparatului de partid în privinţa divergenţelor crescânde cu Moscova. Tonul discuţiilor era rezervat, dar semnificaţia discursurilor era clară: Gheorghiu-Dej pregătea partidul pentru o confruntare directă cu încercarea sovieticilor de a impune alinierea totală în lupta împotriva Beijingului. Dintre membrii Biroului Politic care au luat cuvântul la aceste şedinţe secrete, cel mai vehement în criticarea lui Hruşciov a fost primul ministru Maurer. Agenţii sovietici au informat imediat Kremlinul că liderii români duceau o campanie antimoscovită. Problema reţelei de agenţi – agenturii – din România a constituit un subiect de discuţie frecvent în cadrul întrunirilor la nivel înalt dintre cele două partide în 1964, românii exprimându-şi indignarea în legătură cu neîncrederea sovieticilor, iar reprezentanţii sovietici reproşându-le lui Gheorghiu-Dej şi tovarăşilor săi lipsa de ataşament faţă de internaţionalismul comunist.
Declaraţia PCR din aprilie 1964 cu privire la principalele probleme ale mişcării comuniste mondiale rezuma noua filosofie a PCR asupra relaţiilor din cadrul blocului, a comunismului mondial şi a relaţiilor internaţionale în general. În acest document fundamental, comuniştii români au repudiat conceptul sovietic al internaţionalismului socialist şi au subliniat angajamentul lor faţă de principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, al deplinei egalităţi, al neamestecului în treburile interne ale altor state şi partide, precum şi al cooperării bazate pe avantaj reciproc. Bârlădeanu, care, în calitate de delegat permanent al României la CAER, a fost implicat direct în disputele cu liderii sovietici, a avut un rol important în formularea textului acestui document inovativ, care respingea în mod direct statutul privilegiat al Moscovei în cadrul mişcării comuniste mondiale: „Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, nu există şi nu pot exista tipare sau reţete unice; nimeni nu poate hotărî ce este just şi ce nu pentru alte ţări şi alte partide. Elaborarea,
176 H. Gordon Skilling, Communism National and International, p. 153, se referă la articolul publicat de Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Ion Gheorghe Maurer, în numărul din noiembrie 1963 al revistei „World Marxist Review”, sub titlul The Firm Foundations of the Unity of the International Communist Movement.
177 Vezi instrucţiunile date de Gheorghe Gheorghiu-Dej delegaţiei PCR – care urma să se deplaseze în China în primăvara anului 1964 – de a încerca să-i convingă pe comuniştii chinezi să întrerupă polemica împotriva Moscovei pentru cel puţin şase luni sau, mai bine, pentru un an, şi apoi să se organizeze o conferinţă mondială a mişcării comuniste pentru a discuta chestiunile controversate. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 218.

alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist. (…) Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora în mod independent linia politică, obiectivele concrete şi căile şi mijloacele de a le atinge, aplicând creativ adevărurile generale ale marxism-leninismului şi concluziile care decurg în urma unei analize atente a experienţei altor partide comuniste şi muncitoreşti. (…) Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un partid «fiu», partide care sunt «superioare» şi partide care sunt «subordonate»; mai degrabă există o mare familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti care au drepturi egale. (...) Nici un partid nu are sau nu poate avea un loc privilegiat sau nu poate impune linia sa sau opţiunile sale altor partide. Fiecare partid îşi aduce propria contribuţie la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturilor marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru câştigarea puterii şi construirea societăţii socialiste”178.
În acelaşi timp, România a manifestat un interes crescând pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Occidentul. Unul dintre oamenii de încredere ai lui Gheorghiu-Dej, Gheorghe Gaston Marin (Grossman), viceprim-ministru şi preşedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare, a vizitat Statele Unite în 1963 şi 1964179, iar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, însoţit de Alexandru Bârlădeanu, a vizitat Franţa în 1964180. În vara lui 1964, PCR îşi câştigase recunoaşterea atât pe plan naţional, cât şi internaţional datorită opoziţiei sale faţă de amestecul Uniunii Sovietice şi devotamentului faţă de cultivarea autonomiei politice şi economice a României. Pe 23 august 1964, la sărbătorirea a douăzeci de ani de la lovitura de stat antifascistă – care, se susţinea oficial, dusese la fondarea Republicii Populare Române – delegaţia sovietică, condusă de Anastas Mikoian, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, a fost obligată să accepte prezenţa delegaţiei chineze condusă de primul ministru Zhou Enlai, ca şi pe cea a delegaţiei de partid şi de stat albaneze, condusă de vicepremierul Hysni Kapo, într-un moment în care Albania comunistă rupsese practic relaţiile oficiale cu URSS181. România reluase relaţiile diplomatice cu Albania cu mai mult de un an înainte, prin trimiterea unui ambasador la Tirana în martie 1963.
„Naţionalizarea ideologică”, pentru a folosi conceptul introdus de Zbigniew Brzezinski, le-a permis comuniştilor români să recupereze energiile sociale latente şi să dezvolte un anumit sentiment de legitimitate politică pentru prima dată în istoria lor182. Reabilitarea figurilor proeminente ale intelighenţiei naţionale a contribuit masiv la relaxarea politică şi culturală internă. Această strategie de cooptare, pusă în practică de Leonte Răutu, a permis publicarea operelor, anterior interzise, ale unor importanţi scriitori români, cum ar fi
178 Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964, Bucureşti, Editura Politică, 1964. Pentru paragrafele citate, vezi H. Gordon Skilling, Communism National and International, pp. 153-154. Vezi şi observaţiile lui Bârlădeanu cu privire la importanţa Declaraţiei din aprilie 1964 în Lavinia Betea, Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, pp. 152-158.
179 De fapt, Gaston Marin a efectuat trei vizite oficiale în Statele Unite: în 1957, în noiembrie 1963 şi în mai-iunie 1964. După propria mărturie, ultima sa vizită oficială în Statele Unite, din 1964, a fost cea mai importantă în privinţa relaţiilor bilaterale; vezi Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej, pp. 212-229.
180 Rezultatele vizitei delegaţiei româneşti în Franţa au fost discutate în şedinţa Biroului Politic din 4 august 1964. Oficialii de partid români au fost impresionaţi în mod deosebit de către de Gaulle; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 219.
181 A fost propunerea lui Gheorghiu-Dej, aprobată de către Biroul Politic, de a invita delegaţii din toate ţările „socialiste”, inclusiv din Iugoslavia şi Cuba, la manifestările legate de sărbătorirea zilei de 23 august; vezi Ibidem, p. 219 şi p. 342.
182 Vezi discuţia legată de „auto-afirmarea României” – The Romanian Self-Assertion – în Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc. Unity and Conflict, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1967, pp. 442-455. Brzezinski şi-a modificat ulterior părerea şi a caracterizat stăpânirea lui Ceauşescu drept epitomul totalitarismului extrem. Zbigniew Brzezinski, The Grand Failure. The Birth and Death of Communism in the Twentieth Century, New York, Scribner, 1989, pp. 134-135.

Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu şi Tudor Vianu. Printre intelectualii care au sprijinit platforma comunistă naţională a partidului, deşi cu grade diferite de entuziasm, s-au numărat figuri respectabile prerevoluţionare precum istoricii Andrei Oţetea, Constantin C. Giurescu şi Constantin Daicoviciu, criticii literari G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, filozofii D. D. Roşca şi Lucian Blaga, şi sociologii Mihai Ralea, Traian Herseni şi H. H. Stahl. Gheorghiu-Dej a fost lăudat în revistele literare de autori ca G. Călinescu, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Demostene Botez şi extrem de servilul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, un simbol al stalinizării vieţii culturale româneşti, care a condus această instituţie până în februarie 1965183.
Partidul, care în august 1944 număra nu mai mult de 1000 de membri, a suferit o transfigurare politică după 1960, devenind o mişcare consolidată, care parea să promoveze dezideratele naţionale îndelung reprimate. Fără îndoială, lucrurile se schimbaseră şi întărirea numerică a partidului era o realitate: în iunie 1960, Gheorghiu-Dej a anunţat că partidul ajunsese la 834 600 de membri, dintre care 148 000 erau candidaţi184.
Trecuseră vremurile intelectualilor stalinişti care scriau la comandă, precum Mihail Roller, fostul şef adjunct al Secţiei de Propagandă şi Agitaţie, care în 1948-1949 a publicat o istorie a Republicii Populare Române care glorifica „legăturile tradiţionale frăteşti” dintre România şi Rusia185. Încrezător în sine şi din ce în ce mai convins de popularitatea sa printre români, Gheorghiu-Dej şi-a permis să abandoneze unele dintre cele mai violente politici represive. În 1964, el s-a simţit suficient de puternic pentru a semna chiar o serie de decrete pentru eliberarea a mii de deţinuţi politici din închisori şi locuri de deportare. Cu toate acestea, relaxarea ideologică avea limite stricte, care erau urmărite cu atenţie. Portretele celor nouă oligarhi din Biroul Politic, expuse la sărbătorirea zilei de 23 august din acel an, le aminteau românilor că puterea se afla încă în aceleaşi mâini. Mai mult, Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi nu şi-au asumat niciodată vreo responsabilitate pentru rolul esenţial pe care îl jucaseră în satelizarea ţării la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, iar „Scânteia” continua să reia aceleaşi formule stereotipe despre „trădarea” lui Foriş, Pătrăşcanu şi a altor lideri epuraţi.
La suprafaţă, România părea interesată să emuleze modelul lui Tito, angajându-se într-o desovietizare extinsă care ar fi putut duce la liberalizare internă. În acelaşi timp, era greu de trecut cu vederea faptul că, în loc să slăbească controlul asupra societăţii, conducerea PMR a strâns şi mai mult şurubul şi a refuzat să îngăduie chiar şi o minimă destalinizare. De aceea, de la bun început, comunismul naţional românesc a avut un potenţial ambiguu: în funcţie de înclinaţiile şi interesele echipei de la conducere şi a conjuncturii internaţionale, ar fi putut duce fie la iugoslavizare – adică, la desovietizare combinată cu destalinizare, fie la albanizare – adică, la desovietizare întărită de stalinism radical pe plan intern. Dubla natură a divorţului PMR de Kremlin provine din contrastul dintre pretenţiile sale patriotice şi refuzul său de a revizui modelul leninist al socialismului, impus de sovietici. Ambivalenţa „liniei
183 Mihai Beniuc, un poet promiţător odată, devenit ulterior un scriitor în slujba partidului, a condus numeroase vânători de vrăjitoare. În februarie 1965, cu o lună înainte de moartea neaşteptată a lui Dej, Conferinţa Scriitorilor Români a permis atacuri împotriva realismului socialist. În timpul conferinţei, Beniuc a fost criticat aspru de către colegii săi şi a fost demis. Pentru o relatare autojustificatoare, vezi Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi. Memorii, 1940-1975, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999.
184 Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, p. 318.
185 Mihai Roller a fost multă vreme un apropiat al lui Chişinevschi şi al lui Răutu şi a deţinut postul de director al Institutului de Istorie a Partidului. După ce i s-a spus că Plenara CC din iunie 1958 l-a acuzat de „fracţionism”, Roller a suferit un atac cerebral şi a murit la scurt timp după aceea (a circulat zvonul, neconfirmat, că s-ar fi sinucis); Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 342, n. 36. Cu privire la influenţa lui Roller asupra istoriografiei româneşti în anii 1950, vezi o relatare detaliată în Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, în special pp. 10-54.

independente” a PMR a fost deteminată de spaima conducerii comuniste româneşti că reformele vor da frâu liber revoltelor politice şi vor pune în pericol monopolul partidului asupra puterii.
După ce a participat la conferinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia, ţinută în Polonia în februarie 1965, lui Gheorghiu-Dej i s-a descoperit un cancer avansat. Controlul medical complet efectuat în toamna lui 1964 nu descoperise această boală care îl va ucide practic în câteva luni. Gravitatea bolii sale a fost ţinută în secret. Primul ministru Maurer şi Ceauşescu i-au interzis chiar în mod expres doctorului personal al lui Dej, Leon Bercu, să o informeze pe fiica favorită a acestuia, actriţa de film Lica Gheorghiu-Rădoi, de sfârşitul iminent al tatălui ei. Se pare că Gheorghiu-Dej nu se gândise să-şi desemneze succesorul. La câteva zile după moartea sa, survenită pe data de 19 martie 1965, Ceauşescu a devenit secretarul general al partidului, iar Chivu Stoica, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej încă din timpul războiului, a devenit preşedintele Consiliului de Stat186.
Maurer şi Bârlădeanu au oferit mărturii detaliate cu privire la luptele pentru succesiune. Potrivit lui Maurer, în timpul fazei terminale a bolii sale, Gheorghiu-Dej i-a cerut lui să-i fie succesor. Maurer a refuzat însă, iar atunci Gheorghiu-Dej a decis să-l susţină pe Apostol. Cu toate acestea, susţine Maurer, la moartea lui Gheorghiu-Dej, Drăghici şi Ceauşescu au obiectat la propunerea de a-l numi pe Apostol secretar al Comitetului Central şi prim-secretar, iar ceilalţi membri ai Biroului Politic s-au abţinut să susţină o astfel de propunere. Astfel, Maurer a decis să-l susţină pe Ceauşescu, care i se opusese lui Hruşciov, având în vedere că opţiunea cealaltă era Drăghici, care era perceput ca fiind „omul sovieticilor”187. După Bârlădeanu, Ceauşescu a fost cel care a anunţat la o întrunire a Biroului Politic din ianuarie-februarie 1965 că Gheorghiu-Dej era pe moarte, spunând că o echipă de medici francezi, adusă la Bucureşti pentru a-l consulta, confirmase diagnosticul. Bârlădeanu subliniază că tot Ceauşescu a fost cel care a limitat accesul la Gheorghiu-Dej al celorlalţi membri ai Biroului Politic şi că acesta şi-a creat propriul grup de susţinere, compus din Drăghici şi Chivu Stoica (cealaltă facţiune din Biroul Politic constând din Apostol, Bodnăraş şi Maurer).
Potrivit lui Bârlădeanu, trădarea lui Apostol de către Maurer a fost decisivă în aducerea lui Ceauşescu la putere188. Totuşi, versiunea lui Bârlădeanu nu ia în considerare
186 Dr. Leon Bercu, informaţie oferită lui VT, Bucureşti, 1973. Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej şi a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul evreiesc „Filantropia” la sfârşitul anilor 1970 (copiii ei au fost însă prezenţi la funeralii). Se poate bănui că Maurer şi Ceauşescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Relaţiile dintre Lica Gheorghiu şi Elena Ceauşescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (informaţie oferită lui VT de fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe). Lica divorţase de primul ei soţ, tatăl lui Gheorghe, Marcel Popescu, în 1958 (ca urmare, acesta şi-a pierdut postul de Ministru al Comerţului Exterior). În 1961, Lica s-a măritat cu inginerul Gheorghe Rădoi, fost director al întreprinderii de autocamioane “Steagul Roşu” din Braşov. La scurt timp după aceea, Rădoi a devenit Ministru al Industriei Construcţiilor de Maşini şi adjunct al Primului Ministru. Şi-a pierdut însă toate funcţiile politice după moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965. Ceauşescu l-a reabilitat pe Marcel Popescu, pe care l-a numit adjunct al preşedintelui Camerei de Comerţ a României.
187 Relatarea lui Maurer este reprodusă în Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri, pp. 171-176.
188 Vezi Lavinia Betea, Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, pp. 180-184. Trebuie avută în vedere animozitatea dintre Bârlădeanu şi Maurer. Cu diferite ocazii, în anii 1970 şi 1980, în timpul unor conversaţii particulare cu veterani ai partidului, Bârlădeanu l-a descris pe Maurer ca pe un individ corupt din punct de vedere politic şi moral. Se pare că Bârlădeanu a fost acela care s-a opus ideii altor posibili semnatari ai „scrisorii celor şase” de a-l contacta pe Maurer şi de a-l invita să li se alăture. În privinţa elementelor „procedurale” ale succesiunii lui Dej, nu a fost descoperit încă nici un document în arhiva operaţională a PCR care să indice vreo discuţie colectivă cu privire la acestea. Indiferent ce dezbateri ar fi putut avea loc, acestea trebuie să fi fost informale şi, pentru a folosi acuzaţia favorită a lui Dej împotriva adversarilor săi, „fracţioniste”.
rivalitatea acerbă dintre Drăghici şi Ceauşescu. Mai mult, potrivit lui Sorin Toma, Drăghici avea foarte puţine şanse să devină liderul PMR189.

Din moment ce Gheorghiu-Dej nu a avut timp să-şi desemneze succesorul, decizia a fost luată de către membrii Biroului Politic, dintre care cei mai influenţi erau Maurer şi Bodnăraş şi, în măsura în care putem determina astăzi, ei au decis să-l susţină pe Ceauşescu şi nu pe Alexandru Drăghici, şeful brutal şi nemilos al Securităţii, sau pe mediocrul şi dogmaticul stalinist Apostol. De asemenea, Maurer şi Bodnăraş l-au convins pe Chivu Stoica să-l susţină pe candidatul lor. Fără îndoială, Maurer s-a înşelat atunci când şi-a închipuit că Nicolae Ceauşescu – cel mai tânăr membru al Biroului Politic, care nu avea merite deosebite în biografia sa revoluţionară şi părea modest şi ascultător – va fi omul de paie perfect190.
25 februarie 2009

Mineriadele – cele nouă mâini stângi ale caracatiţei Ion Iliescu (cea care a îngenuncheat România)

Printre multele rele ce au lovit acest popor după ’89, mineriadele se detaşează prin violenţă şi barbarie. Dacă din decembrie ’89 până în iunie ’90 România se bucura de simpatia fără margini a lumii civilizate, după mineriada din 14 – 15 iunie 1990 aceasta s-a esptompat. Din acel moment România a devenit o gaură neagră, de care nimeni nu era prea interesat. La nivelul percepţiei publice din ţările occidentale despre România nu se ştiau decât lucruri care îţi făceau silă: case de copii, ţigani şi cerşetori, mizerie şi furturi, drumuri ca-n Africa şi aşa mai departe. Să mulţumim eşalonului doi al pcr, condus de Ion Iliescu, care ne-a readus, după numai jumătate de an, în zona gri a Europei. Iar cei care au fost ucişi sau mutilaţi de mineri, îi datorează aceluiaşi Ion Iliescu destinele zdrobite de acest fost student la Moscova, trecut prin filiera kgb-istă, frustrat de marginalizarea sa, de aici poate şi execuţia cuplului Ceauşescu după un proces sumar. Să trăieşti ani mulţi tovarăşe Iliescu, mai ales că tinerii ucişi de bâtele minerilor n-au apucat nici măcar un sfert din vârsta dumitale. Oricum, coşul de gunoi al istoriei te aşteaptă.
24 februarie 2009

Analiza dictaturii comuniste (IX)


Plenara din iunie 1958
Eliminarea aşa-numitului grup Chişinevschi-Constantinescu la plenara din 1957 a PMR a fost urmată de epurarea unui grup de foşti ilegalişti în vara anului următor. Plenara din 9-13 iunie 1958 a utilizat un scenariu asemanător cu cel folosit la plenara din 1957 pentru inventarea „grupului Chişinevschi-Constantinescu” în scopul de a fabrica acum un aşa-numit grup Doncea. În discursul său la această plenară, Nicolae Ceauşescu i-a „demascat” pe Constantin Doncea, Grigore Răceanu, Ovidiu Şandru, Eugen Genad, Heinrich Genad, Ion Drancă, Constantin Moflic, Ştefan Pavel, Vasile Bîgu, Vasile Negoiţă şi Iacob Coţoveanu ca membri ai presupusului grup. Doncea şi Bîgu se număraseră printre membrii de partid care organizaseră grevele din 1933 de la Atelierele CFR Griviţa.
La plenara din 1958, Gheorghiu-Dej şi Vasilichi (susţinuţi, printre alţii, de Vasile Vîlcu, Simion Bughici, Mihai Burcă, Ştefan Voicu, Barbu Zaharescu, Ofelia Manole şi chiar de soţia lui Răceanu, Ileana Răceanu)149 i-au acuzat pe Constantin Doncea şi pe ceilalţi de activitate antipartinică, fracţionism, revizionism şi „concepţii anarhice”. Dumitru Petrescu, celălalt organizator important al grevelor de la Griviţa alături de Doncea, fusese deja acuzat de atitudini antipartinice de către o comisie specială, înfiinţată în iunie 1955 pentru a investiga natura discuţiilor care aveau loc între anumiţi membri de partid în afara întrunirilor oficiale. Comisia a recomandat eliberarea lui Petrescu din funcţia de viceprim-ministru şi excluderea sa din Comitetul Central, precum şi pedepsirea sa pe linie de partid cu cea mai gravă sancţiune înainte de excluderea totală150.
Ca şi în cazul plenarei din 1957, Ceauşescu a rostit discursul ce conţinea principalele acuzaţii împotriva lui Doncea şi a celorlalţi veterani. De fapt, greşeala de care se făcea vinovat „grupul” de ilegalişti era aceea de a-i fi criticat pe liderii PMR pentru abandonarea idealurilor comuniste ale mişcării clandestine, pentru înstrăinarea lor faţă de mase şi pentru marginalizarea vechilor membri de partid din perioada de ilegalitate. În contribuţia sa la lucrările plenarei, Răutu a venit cu un alt motiv major pentru epurare: Doncea, Răceanu şi ceilalţi veterani se pronunţaseră pentru o linie revizionistă şi îşi exprimaseră simpatia pentru comunismul de tip iugoslav151.
Plenara din iunie 1958 a arătat că nu era permisă nici o dezbatere reală cu privire la linia partidului şi le-a oferit lui Gheorghiu-Dej şi camarazilor săi controlul total al partidului. Opunându-se reformelor economice şi oricărei relaxări ideologice, dejiştii erau însă bântuiţi de spectrul unei revolte de masă similară cu cea din Ungaria. De aceea, Gheorghiu-Dej a căutat să-şi întărească şi mai mult controlul printr-o nouă epurare a partidului. În calitatea sa de secretar al Comitetului Central însărcinat cu politica de cadre, Ceauşescu şi-a demonstrat încă o dată loialitatea prin organizarea unei masive epurări a membrilor de partid care se
149 Ileana Răceanu şi-a criticat soţul numai pentru defecte de caracter, pentru care acesta nu putea fi pedepsit de către partid. Este însă foarte probabil ca, odată ce devenise clar faptul că el nu mai putea scăpa, cei doi să fi hotărât de comun acord ca măcar ea să încerce să se salveze.
150 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 201. Dumitru Petrescu a încercat să se apere argumentând că a fost tratat într-un mod mai puţin democratic decât Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, ale căror cazuri au fost dezbătute pe larg în Biroul Politic, deşi erau răspunzători pentru greşeli mai mari decât el. Petrescu va fi reabilitat de către Ceauşescu, care l-a inclus în Comitetul Executiv la Congresul al X-lea al PCR în 1969, doar cu un an înainte de moartea sa, vezi ibidem, p. 339, n. 54.
151 Vezi Ibidem, p. 201.

pronunţaseră împotriva lui Gheorghiu-Dej în perioada 1956-1957, care a dus la zeci de mii de excluderi din partid.
Ceauşescu răspundea şi de organizaţiile de tineret şi a colaborat atât cu ministrul de Interne Alexandru Drăghici, cât şi cu liderii UTC şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (Virgil Trofin, Ion Iliescu, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Cornel Pacoste, Ştefan Bârlea şi Mircea Angelescu) pentru a „restabili ordinea” în universităţi. Securitatea lui Drăghici a lovit în studenţii rebeli de la Timişoara, Cluj, Târgu-Mureş, Bucureşti şi Iaşi, dintre care cei mai radicali au fost închişi în urma unor procese înscenate.
După Revoluţia maghiară, conducerea lui Gheorghiu-Dej a încercat să înspăimânte partidul şi populaţia astfel încât să creadă cu toţii că orice ameninţare la adresa ortodoxiei marxist-leniniste ar atrage represalii din partea sovieticilor. Gheorghiu-Dej a criticat Revoluţia maghiară, şi-a exprimat susţinerea pentru intervenţia militară sovietică şi a afişat o loialitate absolută faţă de Uniunea Sovietică. În consecinţă, în iulie 1958, Hruşciov a decis în mod neaşteptat să retragă trupele sovietice staţionate în România152. Gheorghiu-Dej şi oamenii săi au dat dovadă de o remarcabilă perspicacitate pentru a-l păcăli pe Hruşciov, simulând o formă unică de destalinizare şi câştigând timp pentru a-şi întări controlul asupra partidului şi a ţării.
Hruşciov se afla la apogeul carierei sale atât pe plan internaţional, cât şi pe plan intern, în urma lansării în 1957 a Sputnik-ului rusesc, care a uimit întreaga lume, şi a vizitei sale intens mediatizate în Statele Unite în 1959, astfel că liderii români continuau să urmeze cu obedienţă linia sovietică în comunismul mondial. Pe plan intern, represiunile de după 1958 i-au asigurat lui Gheorghiu-Dej o largă colaborare din partea intelighenţiei. Existau semne de creştere a nivelului de trai al populaţiei, baza industrială se lărgea, iar campaniile de colectivizare continuau. România intra în noul deceniu ca un aliat de încredere, în aparenţă, al sovieticilor, condusă de o oligarhie solidară, strâns unită în jurul unui lider lipsit de scrupule. Însă, după ce Moscova a lansat o nouă campanie împotriva lui Stalin în 1961, Gheorghiu-Dej a simţit că autoritatea sa devenise suficient de puternică: el a provocat şi a surprins Kremlinul, propriul partid şi Occidentul prin decizia de a provoca un divorţ faţă de URSS. În mai puţin de cinci ani, România, cândva satelitul cel mai loial al Uniunii Sovietice, s-a transformat într-un aliat rebel, iritant chiar.
Opoziţia faţă de hruşciovism
Îngrijoraţi de „al doilea dezgheţ” al lui Hruşciov, dejiştii au încercat să reziste destalinizării prin elaborarea unei strategii naţionale de a atrage intelighenţia şi de a crea punţi între elita de partid şi populaţie. Conducerea comunistă română a reuşit să-şi construiască o platformă a anti-destalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie, suveranitate şi mândrie naţională. Scopul lui Gheorghiu-Dej era acela de a menţine relaţii apropiate cu liderii sovietici fără a imita eforturile acestora de a demola mitul lui Stalin. Pentru români, lupta împotriva „cultului personalităţii” echivala cu descrierea nucleului conducător al partidului ca bastion al ortodoxiei leniniste.
Cele două evenimente care au avut loc în PMR la începutul anilor 1960 – Congresul al III-lea (20-28 iunie 1960) şi Plenara Comitetului Central (30 noiembrie-5 decembrie 1961) – au pus accentul pe industrializarea rapidă pentru a crea o susţinere de masă pentru partid şi pentru a da substanţă pretenţiilor patriotice „antihegemonice” ale echipei lui Dej. Această accentuare a ataşamentului liderilor faţă de interesele naţionale a devenit un element cheie al strategiei partidului de a câştiga de partea sa atât intelighenţia, cât şi masele.
152 Pentru detalii cu privire la retragerea trupelor sovietice din România, vezi Ioan Scurtu (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României - Editura Didactică şi Pedagogică R. A., 1996; vezi şi Sergiu Verona, Military Occupation and Diplomacy. Soviet Troops in Romania, 1944-1958, Durham, N.C., Duke University Press, 1992.
Gheorghiu-Dej s-a asigurat că această linie internă, aflată în pregătire, nu va irita Kremlinul. În timpul celor mai importante conferinţe şi întruniri comuniste internaţionale, delegaţii români adoptau poziţii mai prosovietice decât colegii lor maghiari şi polonezi. Atunci când, în vara lui 1958, Moscova a criticat noul program al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia ca fiind „revizionist”, românii au susţinut în totalitate poziţia sovietică. La nivel oficial cel puţin, relaţiile dintre conducerile PMR şi PCUS nu fuseseră niciodată mai cordiale.
Din documentele PCR, însă, reiese că acest lucru era departe de a fi adevărat: în diferite ocazii, Gheorghiu-Dej a insistat în timpul unor discuţii particulare asupra faptului că partidul său se maturizase şi că relaţiile dintre ţările socialiste trebuiau să fie guvernate de principiile egalităţii depline şi a independenţei naţionale. În acelaşi timp, pe măsură ce conflictul dintre Moscova şi comuniştii albanezi se adâncea, Gheorghiu-Dej i-a oferit Moscovei sprijinul său total. Implicit, după cum ştia şi el foarte bine, aceasta însemna că Bucureştiul era gata să susţină Kremlinul în iminenta confruntare cu comuniştii chinezi, patronii liderului albanez, Enver Hodja. Moscova privea partidul român ca fiind cel mai loial şi a decis să folosească evenimentul de la Bucureşti din iunie 1960 ca pe o repetiţie pentru atacul împotriva Albaniei (şi, indirect, împotriva partidului lui Mao) plănuit pentru conferinţa comunistă internaţională din noiembrie.
Nikita Hruşciov – primul secretar al Comitetului Central al PCUS şi preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS – a participat în persoană la Congresul al III-lea al PMR, după cum au făcut-o şi alte numeroase figuri cheie ale comunismului mondial. Congresul nu a instituit schimbări majore în politicile PMR şi a dovedit că liderii PMR erau uniţi, iar Gheorghiu-Dej deţinea controlul absolut al partidului.
Cu toate acestea, efectele încercării eşuate ale aşa-zisei facţiuni Chişinevschi-Constantinescu de a pune în discuţie răspunderea lui Gheorghiu-Dej pentru greşelile perioadei staliniste s-au făcut simţite din nou: Constantin Pîrvulescu, unul dintre membrii din ilegalitate ai partidului, şi-a pierdut calitatea de membru al Biroului Politic şi al Comitetului Central, precum şi poziţia de preşedinte al Comisiei Controlului de Partid (a fost înlocuit de Dumitru Coliu, un veteran cominternist, adept al liniei dure). Eliminarea lui Pîrvulescu a fost legată de atitudinea sa faţă de încercarea lui Chişinevschi şi a lui Constantinescu de a-l detrona pe Gheorghiu-Dej, al cărui prieten apropiat, Ion Gheorghe Maurer – nominal, şef al statului la vremea aceea – i-a luat locul în Biroul Politic. Un an mai târziu, Maurer l-a înlocuit pe Chivu Stoica – un activist notoriu pentru mediocritatea sa – în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, poziţie pe care o va păstra până la pensionarea sa în 1974.
Importanţa Congresului al III-lea al PMR rezidă, însă, în lansarea unui program economic pe termen lung (care a fost extins până în anul 1965), care prevedea industrializarea rapidă a ţării, în special a industriilor metalurgică şi constructoare de maşini. Congresul a discutat rezultatele precedentului plan cincinal şi a aprobat proiectul noului plan şesenal. Prioritatea absolută a ambelor planuri o reprezenta construirea unui combinat siderurgic imens la Galaţi. Cu privire la agricultură, Gheorghiu-Dej a raportat în faţa congresului că un număr de 680 000 de familii de ţărani, având în proprietate 1,8 milioane de hectare, nu erau încă integrate în sectorul socialist, însă a afirmat că procesul de colectivizare a agriculturii româneşti se va finaliza până în 1965. (Încheierea procesului de colectivizare va fi anunţată, de fapt, în aprilie 1962).
În acelaşi timp, congresul a aprobat o mobilizare de masă fără precedent pentru îndeplinirea obiectivelor economice ale partidului153. Pentru români, dezvoltarea potenţialului industrial propriu, pe lângă sectorul agricol, era o problemă de prestigiu, iar politica economică a României a fost cauza unei polemici violente între Bucureşti şi Moscova, care a atins apogeul în aprilie 1964, când românii au dat publicităţii o curajoasă „declaraţie” cu
153 Pentru o analiză aprofundată a Congresului al III-lea al PMR, vezi Ghiţă Ionescu, Communism in Rumania, pp. 316-325.
privire la criza comunismului mondial, sfidând pretenţiile sovietice de supremaţie în cadrul blocului. Primele semne ale acestui conflict au trecut însă neobservate, atât de către delegaţii la Congresul al III-lea, cât şi de observatorii străini, care erau convinşi că relaţiile dintre Moscova şi Bucureşti erau mai bune ca oricând.
Până la începutul anului 1962, şi în mod evident în perioada 1960-1961, Gheorghiu-Dej a continuat să susţină cu loialitate statutul hegemonic al Moscovei în cadrul blocului şi al mişcării comuniste internaţionale. Activişti de partid români au fost trimişi în continuare la Moscova pentru a participa la cursurile şcolilor de partid ale PCUS, limba rusă a rămas obligatorie în licee şi universităţi, iar declaraţiile rituale cu privire la rolul decisiv al Uniunii Sovietice în „eliberarea ţării de sub jugul fascist” erau rostite în toate ocaziile importante. Cu alte cuvinte, Congresul al III-lea a semnalat o continuitate în privinţa atitudinii tradiţionale prosovietice a României în cadrul comunismului mondial şi a confirmat voinţa liderilor PMR de a nu se îndepărta de la viziunea lor ortodoxă asupra construcţiei socialiste.
În octombrie 1961 a avut loc un eveniment important pentru comunismul mondial: Congresul al XXII-lea al PCUS, la care Hruşciov s-a angajat într-o nouă campanie împotriva lui Stalin şi i-a atacat public pe albanezi pentru „activităţile lor schismatice, fracţioniste şi subversive” în mişcarea comunistă mondială. Zhou Enlai, în calitate de conducător al delegaţiei chineze, a exprimat nemulţumirile Chinei faţă de politicile sovietice. Staliniştilor înrăiţi le-a displăcut renunţarea lui Hruşciov la dogma „dictaturii proletariatului” şi anunţul că PCUS se va transforma într-un „partid al întregului popor”, iar Uniunea Sovietică într-un „stat al întregului popor”. Comunismul mondial intrase într-o perioadă de convulsii, iar ruptura totală dintre cele două centre rivale ale sale, Moscova şi Beijing, părea inevitabilă.
Partidele comuniste din întreaga lume şi, în special, cele din „lagărul socialist” s-au angajat în analize profunde ale propriilor tradiţii istorice şi au luat poziţie în polemica din ce în ce mai acută dintre Moscova şi albanezii susţinuţi de Beijing. Liderii români au înţeles că deciziile luate de Moscova, inclusiv expulzarea corpului lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, vor avea consecinţe pentru toate ţările din regiune. În timp ce aplauda din obişnuinţă linia leninistă a PCUS sub conducerea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej pregătea cu grijă dezbaterile din interiorul partidului său cu privire la lecţiile Congresului al XXII-lea al PCUS. Ultimul lucru de care avea nevoie era să îngăduie ca aceste dezbateri să se transforme în încercări de reevaluare a rolului său în epurările staliniste. Cu perspicacitate, răbdare şi cinism, liderii români au organizat lupta împotriva „consecinţelor cultului personalităţii” în aşa fel încât să se prezinte ca adevăraţi destalinizatori avant la lettre.
Plenara Comitetului Central din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 a fost un eveniment crucial, cu prilejul căruia Gheorghiu-Dej şi-a afişat din nou susţinerea necondiţionată pentru linia internaţională a lui Hruşciov, criticând deviaţia albaneză. Gheorghiu-Dej era gata să se plaseze de partea Moscovei în conflictul cu Enver Hodja (cu Mao Tzedun, adică), atât timp cât nu era împins să-şi facă autocritica în privinţa trecutului său stalinist din România. Principalele probleme ce urmau să fie abordate la plenară au fost trecute în revistă în cadrul şedinţei Biroului Politic din 29 noiembrie 1961154. În discursul rostit la plenară, Gheorghiu-Dej a adoptat un ton aspru faţă de Enver Hodja şi camarazii acestuia155.
Plenara i-a oferit lui Gheorghiu-Dej o excelentă ocazie pentru a se angaja într-o pseudoliberalizare. Toate greşelile din istoria partidului – a susţinut el cu seninătate – se făcuseră fie înainte de intrarea sa în eşalonul de vârf al partidului, fie împotriva voinţei sale.
154 La şedinţa Biroului Politic din 29 noiembrie 1961 au luat parte Gheorghiu-Dej, Apostol, Bodnăraş, Borilă, Chivu Stoica, Ceauşescu, Drăghici, Maurer, Moghioroş, Coliu, Răutu, Sălăjan, Voitec şi Dalea.
155 Vezi versiunea în limba engleză, Report of the Delegation of the Rumanian Workers’ Party Which Attended the Twenty-second Congress of the CPSU – Submitted to the Plenum of the CC, RWP held between November 30 and December 5, 1961, în Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches. June 1960 – December 1962, Bucureşti, Editura Meridiane, 1963, p. 291.

Conspiraţia contra CNSAS


Gripa judiciară care a atacat creierul magistraţilor Curţii Constituţionale (se întâmpla în ianuarie 2008, n.m.) are origini încă necunoscute. Cercetătorii “Academiei Caţavencu” au pus cap la cap aceste simptome ale bolii şi au ajuns la o cutremurătoare concluzie care nu e o surpriză.

Simptomul 1. Domnul Florea Costache este preşedintele Patronatului Naţional Român (PNR). Anul trecut, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a stabilit că, înainte de a fi devenit ditamai preşedinte peste capitalişti, sus-numitul a fost singurul ofiţer de securitate condamnat încă de pe vremea lui Ceauşescu pentru abuzuri grave împotriva drepturilor fundamentale ale omului. “Academia Caţavencu” i-a prezentat anul trecut fişa de campion absolute la categoria poliţie politică. Domnul Costache s-a simţit abuzat de CNSAS şi a atacat decizia în instanţă. Fără succes. Ei, şi-acu, ţineţi-vă bine: după consumarea ultimului process, pe culoarul tribunalului, avocatul domnului Costache a fost auzit azvârlind înspre echipa CNSAS următoarea încărcătură de venin: “Oricum, am auzit că o să vă termine Curtea Constituţională!”. Data la care frustratului avocat îi scăpa in public această informaţie era 10 decembrie 2007*. Curtea Costituţională s-a pronunţat pe 31 ianuarie 2008.

Simptomul 2. Sesizarea gripaţilor a fost făcută de avocatul lui Dan Voiculescu, domnul Sergiu Andon, pentru 11 articole din legea CNSAS. Curtea de Apel a considerat că o parte dintre articolele contestate de Andon nu au nici o legătură cu cazul Voiculescu, deci le-a eliminate din lista articolelor transmise la Curtea Constituţională. Şobolanii constituţionali, însă, au considerat că instan instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile şi au pus din proprie iniţiativă (juriştii apreciază că abuziv) articolele eliminate înapoi în lista celor cu privire la care trebuia să se pronunţe. Iar după ce le-au declarat neconstituţionale pe toate, au hotărât că, fiind multe – 11 - , se poate considera că legea în întregul ei e neconstituţională. Nu Andon avea nevoie, ca să-l scape pe Voiculescu, de 11 aricole, ci Curtea, ca să scape de CNSAS. Iar Andon nu a fost avocatul lui Voiculescu, cât a fost colaboratorul Curţii Constituţionale.

Simptomul 3. Adăugăm acestor informaţii şi alta: în joia neagră, Cazimir Ionescu şi ceilalţi doi membri CNSAS din partea PSD au explodat de bucurie la auzul deciziei Curţii Constituţionale şi se felicitau de zor pe coridorul instituţiei a cărei demolare era anunţată.

Simptomul 4. Este foarte relevantă şi răsturnarea radicală şi unanimă a atitudinii Curţii faţă de CNSAS. Şi ilustrăm cu una dintre cele mai spectaculoase metamorfoze tip alba-neagra constituţională: azi (decizia din 31 ianuarie 2008), Curtea “…observă însă că Legea nr. 187/1999 nu urmăreşte numai scopul de deconspirare/…/, ci promovează şi răspunderea morală , juridică şi politică a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă …”; ieri (decizia din 13 martie 2007), Curtea hotăra că “Lgea nr. 187/1999 nu instituie /…/ vreo formă de răspundere juridică …”. Cine are forţa să convingă TOŢI judacătorii Curţii să se pronunţe asupra esenţei legii CNSAS exact invers decât o făcuseră cu numai câteva luni înainte?

Dacă recitim simptomele identificate, lucrarea depăşeşte raza de acţiune a lui Dan Voiculescu – prae a fost unanimă decizia a nouă şobolani-magistraţi şi prea s-au bucurat PSD-iştii; nici ipoteza sugerată de Ticu Dumitrescu (care ne lasă să credem că magistraţii au acţionat din motive de autoprotecţie) nu e suficientă – ce motive de veselie ar fi fost în PSD? Deci răspunsul nostre este ferm: a fost o lucrare, dar una mai mare decât cele presupuse până acum. Seamănă mult cu o lucrare a Partidului Securităţii. Nu ne-ar mai rămâne decât să aflăm cine e generalul care a condus operaţiunea, că agenţii i-am văzut la lucru.

*Credem că dl. avocat celebra, prin anunţul făcut, 59 de ani de la Declaraţia Universală a Drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr. 6/2008 (autor Mircea Toma)

P.S. “Generalul” securiştilor nu poate fi altul decât Ion Iliescu, păpuşarul care a dus România în pragul falimentului moral şi economic.
22 februarie 2009

Nicolae Ceauşescu – primul rege comunist al României – şi lingăii săi celebri (II)

Nume: Tudor. Prenume: Corneliu. Pseudonim literar: Vadim. Statut: apărător al securiştilor, fie ei ofiţeri sau turnători. Alte preocupări avute de-a lungul timpului: mângâieri de funduri de dictatori cu limba, prin poezii dedicate “geniului Carpaţilor” şi “savantei de renume mondial”; ziarist la revista securităţii “Săptămâna”, unde înfiera cu mânie proletară pe cei care fugeau din “raiul” comunist în lumea liberă; furnizor de puicuţe minore pentru Eugen Barbu, mentorul său; aducător de filme porno din occidentul “decadent”, cu ocazia ieşirilor din lagărul sovietic; după ’89, aruncător de flegme în tot ce înseamnă oameni cu vederi democratice; introduceri în Parlament de oameni pe bază de cotizaţii grase; asigurarea circului prin înjosirea celuilalt, adevărul necontând pentru această “copie de dictator african” (toţi care au plecat din partidul securiştilor pe care-l conduce au fost împroşcaţi cu noroi); negarea Holocaustului; asmuţirea românilor împotriva maghiarilor; susţinerea mineriadelor; blocarea în Parlament a reformelor economice şi a legilor privind reforma morală a societăţii româneşti; dispreţul faţă de proprietate; negarea crimelor dictaturii comuniste şi ponegrirea memoriei martirilor căzuţi pentru libertatea noastră. Deşi a pierdut câteva procese de calomnie, nu a plătit nici un leu din amenzile primite, iar justiţia din România şi-a mai făcut o dată bine “treaba” … mare. I-a împroşcat cu noroi pe toţi preşedinţii României – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu – cu aiuristice acuzaţii, fără a răspunde vreodată în faţa legii. Pentru această ţară, acest individ a fost unul din cei care au poluat grav spaţiul public. Fară el, România altfel arăta azi. Se presupune că ar fi creaţia lui Ion Iliescu, păpuşarul României de după ’89.

Ce exemplu de aruncat cu flegme şi “bună-purtare” oferă acest lingău al dictatorului României vedem mai jos.
21 februarie 2009

Analiza dictaturii comuniste (VIII)


Plenara din iunie-iulie 1957
Revolta maghiară şi criza poloneză din toamna lui 1956 l-au plasat pe Gheorghiu-Dej într-o poziţie avantajoasă în confruntările cu conducerea hruşciovistă. Aceste evenimente au întărit însă şi spaima lui faţă de eventuale evoluţii „anarhic-liberaliste” în România. Plenara Comitetului Central al PMR, care a avut loc pe 28-29 iunie şi 1-3 iulie 1957, a jucat un rol esenţial în restructurarea Biroului Politic al partidului şi în eliminarea „grupului fracţionist” Chişinevschi-Constantinescu. În realitate, nu a existat un asemenea „grup”: Gheorghiu-Dej îl inventase din motive propagandistice, epurarea celor doi fiind o reacţie la impactul direct pe care Congresul al XX-lea al PCUS l-a avut asupra unităţii echipei conducătoare a PMR.
Plenara din iunie 1957 a reprezentat răspunsul lui Gheorghiu-Dej la încercările a doi dintre asociaţii săi de a se angaja într-o destalinizare moderată, ca urmare a raportului secret al lui Hruşciov. Alianţa temporară dintre Chişinevschi şi Constantinescu din primăvara lui 1956 fusese dictată de consideraţii pragmatice. La acea vreme, ei credeau că Gheorghiu-Dej era atât de compromis în urma revelaţiilor privind abuzurile staliniste, încât ar fi trebuit îndepărtat de la putere.
Chişinevschi şi Constantinescu au încercat să-i convingă şi pe alţi membri ai Biroului Politic să li se alăture pentru a-l răsturna pe Gheorghiu-Dej. Deşi au reuşit să-l atragă în conspiraţie pe Pîrvulescu, preşedintele Comisiei Controlului de Partid, ei nu au izbutit să-l câştige pe Alexandru Moghioroş, care l-a informat pe Gheorghiu-Dej despre complot. Constantinescu fusese un stalinist devotat, dar, după Congresul al XX-lea, trăsese concluzia că Gheorghiu-Dej putea fi înlocuit cu o conducere colectivă care ar fi iniţiat o „regenerare a sistemului socialist din România”. Gheorghiu-Dej s-a folosit de alianţa neinspirată a lui Constantinescu cu Chişinevschi – de departe cel mai detestat dintre conducătorii partidului – transformând-o într-un argument împotriva „grupului”. Cei doi lideri comunişti erau în realitate foarte diferiţi, nu numai în privinţa profilului intelectual, dar şi în privinţa modului în care interpretaseră politica promovată de Moscova şi a semnificaţiei pe care o atribuiau destalinizării.
Iosif Chişinevschi – care se născuse în 1905 în Basarabia, sub numele de Iosif Roitman, dar adoptase ulterior numele de familie al soţiei – a fost un pilon al influenţei sovietice în Partidul Comunist Român. Chişinevschi jucase un rol important în bolşevizarea, iar apoi în stalinizarea PCR în perioada de clandestinitate. Spre deosebire de Leonte Răutu, principalul său discipol după 23 august 1944, Chişinevschi era un autodidact: născut într-o familie săracă, s-a implicat de tânăr în mişcarea comunistă şi nu a mai terminat liceul.
143 Vezi Ileana Ioanid (ed.), Nagy Imre. Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri, Iaşi, Editura Polirom, 2004; vezi şi Christian Duplan şi Vincent Giret, La Vie en rouge. Les Pionniers. Varsovie, Prague, Budapest, Bucarest, 1944-1968, Paris, Seuil, 1994, pp. 333-339, 355-371.
Chişinevschi nu a cunoscut viaţa autentică a proletariatului românesc. Membru al PCR din 1928, era total dezinteresat de contextul naţional şi a devenit un funcţionar devotat al Cominternului, un „revoluţionar de profesie”, aşa cum erau Ana Pauker şi Vasile Luca. Arestat în 1928, Chişinevschi a trecut prin experienţa închisorii, care a fost indispensabilă pentru ascensiunea sa în ierarhia comunistă. După ce a fost eliberat în 1930, a plecat în URSS, unde a participat la Congresul al V-lea al PCR, ţinut la Moscova în 1931, şi i-a convins pe liderii Cominternului că puteau conta pe el în viitoarele lupte din interiorul minusculului partid român. În consecinţă, Béla Kun şi Dimitri Manuilski, delegaţii Cominternului la acel congres, au susţinut alegerea lui Chişinevschi în Comitetul Central al PCR În timp ce se afla în URSS, Chişinevschi a urmat şi şcoala leninistă a Cominternului. Spre deosebire de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, Chişinevschi avea legături personale în poliţia secretă sovietică: ca agent efectiv al acesteia, el infiltrase eşaloanele superioare ale ierarhiei comuniste din România.
Înarmat cu indicaţii primite la Moscova, Chişinevschi a revenit în România şi a participat la reorganizarea nucleului de propagandă (secţia Agitprop). S-a dovedit a fi un maestru al manipulărilor şi intrigilor, urcând rapid spre vârful piramidei comuniste. Arestat din nou în 1933, eliberat apoi în 1936, a fost integrat în Secretariatul Comitetului Central şi a devenit şeful organizaţiei Bucureşti a PCR. În acei ani s-au pus bazele colaborării dintre Chişinevschi şi cei care îl vor sprijini ulterior în operaţia de demolare a culturii române. Unii au fost recrutaţi la Doftana, alţii în afara închisorilor, însă criteriul de selecţie a fost mereu acelaşi: pofta de putere şi lipsa de educaţie. Printre aceia care erau ignoranţi în privinţa culturii române, dar pe care Chişinevschi se va sprijini după 1944 în cadrul Secţiei de Propagandă a partidului, se numărau Leonte Răutu, Sorin Toma, Alexandru Buican, Nicolae Moraru şi Ofelia Manole. Ar mai trebui pomeniţi Mihail Roller, Eduard Mezincescu, Constanţa Crăciun şi George Macovescu.
În 1940, Chişinevschi a fost reconfirmat ca membru al Comitetului Central. Spre deosebire de alţi membri de origine evreiască ai Comitetului Central, el nu a fost deportat în Transnistria şi a rămas în închisoarea de la Caransebeş, iar apoi în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a devenit unul dintre cei mai apropiaţi partizani ai lui Gheorghiu-Dej. După 23 august 1944, a devenit membru al Biroului Politic şi a jucat un rol esenţial în campania împotriva intelighenţiei, care s-a desfăşurat simultan cu rusificarea culturii române.
Chişinevschi şi soţia sa, Liuba – care era şi ea membră a Comitetului Central, precum şi vicepreşedinte a Comisiei Controlului de Partid şi a Marii Adunări Naţionale, numărându-se, de asemenea, printre adjuncţii lui Gheorghe Apostol la Consiliul Central al Sindicatelor – controlau diverse sfere ale vieţii sociale şi politice. Chişinevschi a luat parte la toate convorbirile importante cu reprezentanţii sovietici şi cu delegaţii din celelalte ţări est-europene. El era responsabil nu numai cu îndoctrinarea poporului român, dar şi cu coordonarea relaţiilor internaţionale ale PMR şi supraveghea politica de cadre a partidului. Cu toate acestea, moartea lui Stalin şi „dezgheţul” din URSS l-au făcut pe acest versat oportunist să sară într-o altă barcă.
Pentru Chişinevschi, atitudinea faţă de URSS reprezenta cel mai important criteriu al ortodoxiei leniniste. Odată ce liderii sovietici au decis să-l denunţe pe Stalin, Chişinevschi a adoptat noua linie cu acelaşi zel cu care aplicase odată directivele lui Stalin. Rolul său în asasinarea lui Pătrăşcanu sau strânsa lui prietenie cu Gheorghiu-Dej nu mai contau: Uniunea Sovietică schimbase cursul, aşa că acest veteran al Cominternului şi unealtă a Cominformului s-a conformat. Imediat după Congresul al XX-lea, a început să răspândească zvonuri despre Gheorghiu-Dej, menite, în acelaşi timp, să ascundă propriul său trecut criminal. După martie 1956, în ciuda reînnoitelor sale declaraţii de credinţă faţă de Gheorghiu-Dej, pentru Chişinevschi nu mai exista nici o şansă de supravieţuire politică: Gheorghiu-Dej îl întrecuse în abilitate şi duplicitate. În iunie 1957, a fost exclus din Biroul Politic, iar Congresul al III-lea
al PMR din 1960 nu l-a mai reales în Comitetul Central. La plenara din noiembrie-decembrie 1961, nici unul dintre foştii săi tovarăşi nu a ezitat să-l umilească pe Chişinevschi cu aceeaşi cruzime cu care el îi umilise pe alţii în numele cauzei: Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Maurer, Răutu, Borilă, Moghioroş, Sencovici şi Valter Roman l-au condamnat cu toţii pe cel pe care cândva îl celebraseră drept „creierul partidului”, devenit între timp doar directorul Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”144. Atunci când a murit, în 1963, nu a fost publicat nici un necrolog, oricât de modest. În aprilie 1968, lui Nicolae Ceauşescu i-a făcut o deosebită plăcere să-l denunţe încă o dată ca fiind responsabil, împreună cu Gheorghiu-Dej şi Drăghici, pentru asasinatul judiciar al lui Pătrăşcanu.
Celălalt membru al Comitetului Central care l-a înfruntat pe Gheorghiu-Dej a fost Miron Constantinescu, unul dintre foarte puţinii intelectuali autentici acceptaţi în grupul hegemonic al comunismului românesc. Născut în 1917, Constantinescu avea o pasiune pentru istorie în general şi, în mod special, pentru istoria culturală a Transilvaniei. Mai târziu, în anii 1930, ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a intrat în contact direct cu elita culturală a vremii şi a audiat prelegerile lui P. P. Negulescu, Mircea Florian, Tudor Vianu şi, mai ales, Dimitrie Gusti, care a exercitat cea mai mare influenţă asupra sa.
În 1935, Constantinescu s-a alăturat Uniunii Tineretului Comunist (UTC), aflată în clandestinitate. După un an, s-a numărat printre puţinii membri utecişti care s-au înscris în partidul comunist. Împreună cu Grigore Preoteasa, Mihail Dragomirescu, Gheorghe Rădulescu, Constanţa Crăciun, Petre Năvodaru, Ilie Zaharia şi Silvian Iosifescu, Constantinescu aparţinea nucleului radical al studenţimii române de stânga, iar atunci când Biroul Politic a decis să reorganizeze UTC-ul în 1938, el a fost liderul grupului însărcinat cu această misiune. Constantinescu şi-a petrecut anii războiului închis în lagărul de la Târgu-Jiu pentru activitate comunistă. În această perioadă, împreună cu Athanasie Joja, a jucat rolul intelectualului din grupul dominat de Gheorghiu-Dej şi a devenit unul dintre colaboratorii indispensabili ai viitorului secretar general.
După 23 august 1944, Constantinescu a devenit cel mai tânăr membru al Biroului Politic şi redactor-şef al cotidianului comunist „Scânteia”. A fost unul dintre cei care au orchestrat şi demascat aşa-numita deviaţie de dreapta şi a contribuit substanţial la documentarea ideologică pentru Plenarele Comitetului Central din martie şi din mai-iunie 1952. Cu toate acestea, la plenara din noiembrie-decembrie 1961, a fost acuzat că fusese marioneta Anei Pauker. De fapt, el nu-i fusese mai devotat Anei Pauker decât Alexandru Moghioroş sau Emil Bodnăraş, dar, spre deosebire de aceştia, Constantinescu a crezut în propriul său destin politic.
Constantinescu a văzut în procesul de destalinizare iniţiat de Hruşciov şansa vieţii sale şi, după 1954, a început să-şi cultive intens imaginea de combatant pentru liberalizare în partid. A iniţiat întâlniri cu unii dintre intelectualii de marcă din perioada interbelică, mai ales după ce a fost numit ministru al învăţământului şi culturii la 18 noiembrie 1956145. Asociat cu tendinţele de liberalizare din partid şi prins în capcanele urzite de Gheorghiu-Dej şi Răutu, Constantinescu a fost eliminat din Biroul Politic la plenara din iunie 1957 împreună cu Chişinevschi. În iunie 1958 a fost folosit ca ţap ispăşitor în ultima epurare organizată de Gheorghiu-Dej şi azvârlit la periferia vieţii politice şi culturale. După aceea, a fost lector la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice şi cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei. După 1965, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de Constantinescu împotriva liderului
144 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 196.
145 La Cluj, Constantinescu l-a întâlnit pe Lucian Blaga şi pe Constantin Daicoviciu; la Bucureşti, pe poetul Tudor Arghezi şi pe istoricul Constantin C. Giurescu. Referitor la implicarea lui Constantinescu în reabilitarea lui Blaga, vezi Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, un roman autobiografic în care Constantinescu poate fi recunoscut cu uşurinţă în personajul Constant Mironescu.

defunct, Gheorghiu-Dej. Constantinescu a revenit ca ministru adjunct, apoi ca ministru al Educaţiei, secretar al Comitetului Central, membru supleant al Comitetului Politic Executiv şi, spre sfârşitul vieţii, ca preşedinte al Marii Adunări Naţionale.
Constantinescu a avut o viaţă de familie dureroasă. La începutul anilor 1950, fiul său, Horia, a murit de apendicită, iar soţia sa, Sulamita Bloch-Constantinescu, o veche militantă comunistă, a fost omorâtă în 1968 de propria sa fiică. În sfârşit, un alt fiu, numit tot Horia, a murit îngheţat în timpul unei excursii în Munţii Bucegi. Opera lui Constantinescu este totuşi relevantă pentru faptul că a relansat sociologia ca disciplină în România după 1965. Avid de putere, el nu avut nici profunzimea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi nici candoarea etică a filosofului marxist Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga. Cu toate acestea, i-a susţinut pe cei câţiva cercetători tineri care au încercat în anii 1970 să reabiliteze ancheta socială şi să se sustragă imperativelor stalinismului virulent.
Revenind la plenara la care Constantinescu şi Chişinevschi au fost „demascaţi”, trebuie menţionat că aceasta s-a ţinut în două sesiuni separate, pe 28-29 iunie şi pe 1-3 iulie. După cum am văzut, Gheorghiu-Dej, care era personal ameninţat de noua linie a lui Hruşciov de la Congresul al XX-lea al PCUS, a temporizat dezbaterile din PMR, astfel încât această plenară a avut loc la aproape un an şi cinci luni după Congresul al XX-lea al PCUS şi la un an şi jumătate după Congresul al II-lea al PMR Leonte Răutu a explicat amânarea acestei plenare în termenii necesităţii de a evita „judecăţile improvizate”. De fapt, întârzierea a fost esenţială pentru supravieţuirea politică a lui Gheorghiu-Dej. Servită de evenimentele din 1956 din Polonia şi Ungaria, ierarhia comunistă română s-a referit de formă la „învăţăturile practice ale Congresului al XX-lea al PCUS”, a afişat un respect ipocrit faţă de cursul reformist iniţiat de Hruşciov şi s-a retras pe poziţii conservatoare şi dogmatice în jurul liderului său, Gheorghiu-Dej.
Unul dintre cele mai interesante discursuri rostite la această plenară a fost cel al lui Ceauşescu, care s-a dovedit a fi nu numai un discipol loial al lui Gheorghiu-Dej, dar şi un stalinist nereformat. Discursul lui Ceauşescu oferă elementele esenţiale pentru a înţelege viziunea sa asupra lui Stalin şi a stalinismului. Deşi a admis că Stalin făcuse unele greşeli, meritele sale trebuiau recunoscute, iar operele sale meritau să fie studiate, a spus Ceauşescu. „De fapt, noi nu am făcut cum au făcut alţii, care au aruncat cărţile lui Stalin afară din casă“, a adăugat el cu duritate146. Aceasta era o referire directă la Constantinescu, care îşi exprimase îndoiala cu privire la multe dintre tezele lui Stalin. Totuşi, Ceauşescu nu a fost singurul care a lăudat moştenirea lui Stalin: Răutu şi Moghioroş s-au referit în discursurile lor la discuţiile pe care le avuseseră cu muncitori şi cu vechi membri de partid, care le-ar fi cerut să nu exagereze în privinţa greşelilor lui Stalin147. Ceauşescu a justificat răzbunarea lui Gheorghiu-Dej împotriva lui Chişinevschi şi Constantinescu spunând că aceştia fuseseră nişte elemente antipartinice, care exageraseră nerealizările partidului, îi prezentaseră greşit activitatea şi conducerea, citaseră anumite lucruri scoase din context şi încercaseră să-l facă pe Gheorghiu-Dej singurul răspunzător pentru teroarea dezlănţuită în partid şi în ţară după venirea comuniştilor la putere148.
Elementele esenţiale ale politicii de partid a lui Ceauşescu pot fi identificate în discursul său din 1957 şi se poate afirma că acestea au devenit constante ale gândirii lui politice până în ultimele ore ale sale la putere, în decembrie 1989: preocuparea pentru unitatea partidului şi rolul conducător al acestuia, frica de fracţionism, respingerea liberalizării, fascinaţia pentru Stalin, dispreţul pentru intelectuali şi lipsa de milă faţă de „elementele mic-burgheze”, care infiltraseră partidul şi îl atacau din interior.
146 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, p. 199.
147 Ibidem.
148 Ibidem.

În analiza evenimentelor din 1956 din Ungaria şi a influenţei acestora asupra României, Ceauşescu a spus că influenţa revoltei maghiare din 1956 fusese resimţită în Transilvania, unde, înainte de 23 octombrie 1956, anumiţi „excursionişti” (adică, revoluţionari maghiari în misiune) au încercat să-i convingă pe studenţii şi pe intelectualii români să urmeze calea maghiară. Ceauşescu va reacţiona în acelaşi fel atunci când populaţia Timişoarei s-a ridicat împotriva stăpânirii sale în decembrie 1989.
20 februarie 2009

Ce făcea Guvernarea Tăriceanu cu banul şi funcţiile publice? Simplu şi pur, le dădea acoliţilor


Cum făceau prietenii lui Chiuariu spor de performanţă la penitenciare.

Cât a fost ministru la Justiţie, Chiuariu i-a “mânjit” pe unii şi pe alţii din gaşca lui. Vorba reclamei: “Mânjeşti uşor, mânjeşti cu spor”. Dar asta numai după ce i-a raşchetat pe alţii de pe funcţii (cazul şefului de la Penitenciare, dat afară de Chiuariu, deşi era manager public şcolit de UE pe 30.000 de euro).

Magistraţii lucrează cu spor după spor.

În mai 2007, Chiuariu l-a adus la Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), ca director adjunct, pe Gheorghe Şpaiuc, prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi. În septembrie, ministrul Chiuariu l-a adus şef la ANP pe Marius Iosif, judecător la Tribunalul Braşov. Aşa mulţumit s-a arătat Chiuariu de cei doi, încât imediat ce i-a instalat în funcţii le-a şi acordat un spor de 50% din salariu. Conform legii care a stat la baza sporului, motivaţia acordării banilor a fost “pentru lucrări de excepţie şi misiuni speciale”. Dacă în cazul lui Gheorghe Şpaiuc ministrului i-a luat două luni până să pice pe spate de admiraţie şi să-i semneze acordarea sporului cu pricina, în cazul directorului general n-a fost nevoie nici măcar de atât. Ministerul Justiţiei ne-a comunicat că Marius Iosif a fost recompensat cu acest spor chiar pe 1 septembrie, moment în care n-apucase probabil nici să-şi vadă biroul, darmite să mai facă “lucrări de excepţie şi misiuni speciale”. Şi dacă tot suntem la capitolul sporuri, trebuie amintit că magistraţii nu o duc deloc rău în perioada detaşării. Pentru că cei doi cumulează atât sporurile lor de magistraţi, cât şi cele aferente funcţionarilor publici din ANP.

Baba cu mitraliera şi magistraţii cu strategii la penitenciare.

Înainte de a fi expulzaţi din sistem de Chiuariu, managerii din ANP lăsaseră în urma lor o strategie de dezvoltare a sistemului penitenciar, care este încă postată pe site-ul instituţiei (în februarie 2008 – n.m.). Actualul şef al ANP, Marius Iosif, ne-a spus nonşalant că aceasta nu este pusă în aplicare pentru că nu a trecut pe la Ministerul de Justiţie şi prin Parlament şi că singurul motiv pentru care o mai ţine pe site este “pentru amorul foştilor directori”. Sorin Dumitraşcu, unul dintre foştii directori, este de altă părere: în primul rând, strategia a fost aprobată de fostul director general al ANP şi nu poate fi ignorată pur şi simplu; iar în al doilea rând, a trecut pe la MJ, a fost inclusă în previziunile bugetare 2007-2010 al Ministerului Economiei şi Finanţelor şi în Planul Multianual de Investiţii, care este anexă la buget. Mai mult, doar o mică parte a strategiei de dezvoltare cere bani pe investiţii, în rest fiind vorba de o serie de măsuri care nu implică finanţare, ci muncă. De şase luni, de când este la cârma ANP, Marius Iosif ţine blocată strategia managerilor publici (era în februarie 2008, n.m.), fără însă să vină cu alta în loc. Spune că el nu poate decât un punct de vedere şi aşteaptă ca Ministerul de Justiţie să vină transforme viziunile în strategie şi să-i dea şi bani de investiţii. Veşti proaste: ca să primescă bani, trebuie să ceară. Şi ca să ceară, trebuie să prezinte o strategie, pe acre o să o aibă când o să şi-o facă. O luminiţă de la capătul tunelului există, totuşi: Iosif pune la cale să dărâme toate penitenciarele din România şi să construiască altele în loc. Măreaţa idee nu a ajuns însă pe masa ministerului şi probabil nu va ajunge foarte curând, dat fiind faptul că domnul Iosif încă nu are nici cea mai vagă idee despre ce ar presupune o asemenea investiţie. După cum vedeţi, nici urmă de lucrări de excepţie. Ca să fim siguri, am întrebat totuşi. Răspunsul a venit cu ceva întârziere de la Iosif, după ce şi-a notat conştiincios CNP-ul şi seria de buletin din legitimaţia mea de presă: dacă vreau să aflu ce sunt alea lucrări de excepţie şi misiuni speciale, să întreb la poartă cine pleacă ultimul din această instituţie. Aş fi întrebat, dar pe 1 septembrie (2007, n.m.), când a primit sporul, cei de la poartă nu ştiau nici cum arată noul director al ANP. Iosif se referea, probabil, că e excepţional că nu făcuse încă nici o tâmpenie.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.6/2008
19 februarie 2009

Nicolae Ceauşescu – primul rege comunist al României – şi lingăii săi celebri (I)

Nume: Păunescu. Prenume: Adrian. Statut: poet de curte. Alte preocupări: în afară de înmuieri de limbă în funduri de dictatori, îmbogăţire prin orice mijloace, falsificarea adevărului, dispreţ pentru oamenii liberi, ponegrirea memoriei celor care au murit pentru libertatea noastră. Are pe conştiinţă (dacă are aşa ceva): câţiva morţi la Ploieşti cu ocazia unui concert al “Cenaclului Flacăra”; spălarea creierului a mii de tineri, amestecând o muzică pentru ei (folkul) cu cultul deşănţat al dictatorului României. Fost şi actual membru PSD (tovarăşii din PSD ştiu de ce). Fost şi actual (?) parlamentar, calitate în care dădea lecţii de democraţie poporului român. Posesor de soţie ce a ucis patru oameni nevinovaţi, intrând cu jeepul pe contrasens, dar nu a făcut nici o zi de puşcărie (Justiţia de cacao din România şi-a mai făcut o dată bine “treaba” … mare). Scuipat în ’89 lângă Ambasada Americană unde voia să se refugieze. Şi unde putea mai bine acest ‘demolator de conştiinţe” (a amestecat ceva sfânt – ţara – cu un partid adus la putere de cei care ne-au furat Basarabia, ne-au umilit exterminându-ne elitele, ne-au cerut despăgubiri de război, adică ruşii) să-şi şteargă scuipatul din ’89 decât în Parlamentul României democratice, pe banii noştri (prietenii din KGB ştiu de ce).

P.S. Mai jos avem dovada. Plus o altă dovadă: Realitatea TV promovează personaje dintre cele mai odioase. Dar doar aşa se ajunge la o democraţie funcţională: cu foşti lingăi de dictatori.
18 februarie 2009

Analiza dictaturii comuniste (VII)


Efectele Revoluţiei maghiare
Evenimentele din 1956, Revoluţia maghiară şi eforturile pentru liberalizare din Polonia i-au exasperat pe discipolii est-europeni ai lui Stalin, inclusiv pe Gheorghiu-Dej şi pe subordonaţii săi. În octombrie 1956, agăţându-se cu disperare de putere, Gheorghiu-Dej a încercat să-şi consolideze prestigiul prin normalizarea şi îmbunătăţirea relaţiilor cu Iugoslavia lui Tito. Ca şi stalinistul maghiar Ernö Gerö, succesorul lui Mátyás Rákosi, Gheorghiu-Dej a crezut că putea convinge conducerea iugoslavă de bunele sale intenţii. Acelaşi om care citise la întrunirea Cominformului din 1949 scandalosul raport intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni nu s-a sfiit să cerşească iertarea celor pe care îi jignise.
Revoluţia maghiară a început cu o demonstraţie de masă la Budapesta, pe data de 23 octombrie 1956. Conducerea de partid din România, inclusiv Gheorghiu-Dej, se afla în acel moment în Iugoslavia şi s-a întors la Bucureşti pe 28 octombrie. Până la revenirea lor, şedinţele Biroului Politic au fost prezidate de Gheorghe Apostol, iar singurele măsuri substanţiale luate au constat în întărirea controlului graniţelor României cu Ungaria şi în trimiterea unor activişti importanţi în judeţele din Transilvania137. După întoarcerea lui Gheorghiu-Dej din Iugoslavia, s-a format un comandament – condus de viceprim-ministrul Emil Bodnăraş, din care făceau parte ministrul de interne, Alexandru Drăghici, ministrul forţelor armate, Leontin Sălăjan, şi secretarul Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu – care a fost autorizat să ia toate măsurile necesare şi care putea ordona trupelor de securitate să deschidă focul dacă era cazul138.
La graniţa româno-maghiară au fost masate trupe sovietice pregătite pentru o acţiune poliţienească. Conducerea română nu se temea de iredentism teritorial, ci de marxismul revizionist al noii conduceri de la Budapesta139. Pentru Gheorghiu-Dej, pericolul principal consta în efectul contagios al experimentului pluralist iniţiat de reformiştii de la Budapesta. Dând dovadă de un oportunism cinic, regimul lui Gheorghiu-Dej a stabilit iniţial contacte cu guvernul legal al lui Imre Nagy, dar apoi, la începutul lui noiembrie, după a doua intervenţie a Moscovei la Budapesta, şi-a proclamat solidaritatea cu guvernul marionetă al lui János Kádár140.
Gheorghiu-Dej a vizitat în secret Budapesta imediat după cea de-a doua intervenţie sovietică, fiind acompaniat de poetul Mihai Beniuc şi de Valter Roman, un veteran
137 Vezi stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 24 octombrie 1956, în Corneliu-Mihail Lungu, Mihai Retegan (editori), 1956 – Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, pp. 74-78.
138 Vezi stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 30 octombrie 1956, în Corneliu-Mihail Lungu şi Retegan (editori), 1956 – Explozia, pp. 143-145.
139 De fapt, guvernul revoluţionar de la Budapesta nu a făcut declaraţii iredentiste; vezi Paul E. Zinner, National Communism and Popular Revolt. A Selection of Documents on Events in Poland and Hungary, February – November, 1956, New York, Columbia University Press, 1956, pp. 398-484.
140 Din delegaţia PMR trimisă la Budapesta au făcut parte, printre alţii, Aurel Mălnăşan şi Valter Roman. Vezi stenograma şedinţei din 2 noiembrie 1956 cu tov. Aurel Mălnăşan şi Valter Roman, în Corneliu-Mihail Lungu, Mihai Retegan (editori), 1956 – Explozia, pp. 166-180. Cu privire la mesajul trimis la data de 5 noiembrie 1956 către noul guvern al lui Kádár, vezi mesajul CC al PMR, al guvernului RPR şi Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR către Guvernul revoluţionar muncitoresc-ţărănesc al RPU, către clasa muncitoare ungară, către întreg poporul maghiar, în ibidem, pp. 216-218.

Cominternist, directorul editurii partidului, ambii cunoscători ai limbii maghiare. Cel de-al doilea, un fel de expert în afacerile maghiare al PMR, fusese trimis la Budapesta pe 25 octombrie şi a petrecut câteva zile acolo pentru a urmări cursul evenimentelor. Rapoartele sale au convins Biroul Politic român că trebuia evitată cu orice preţ izbucnirea unei revolte de masă similare în România. Zdrobirea Revoluţiei Maghiare le-a oferit staliniştilor români un motiv meschin de satisfacţie.
După ce revolta a fost reprimată de trupele sovietice, staliniştii români au sprijinit folosirea terorii de către forţele de securitate sovietice şi maghiare împotriva revoluţionarilor. Pe data de 21 noiembrie 1956, o delegaţie la cel mai înalt nivel, condusă de Gheorghiu-Dej şi de Bodnăraş, s-a deplasat la Budapesta pentru a discuta cu Kádár despre ce trebuia făcut pentru a reprima complet revoluţia maghiară. Aparatul de propagandă a descris revolta maghiară drept o „contrarevoluţie burgheză“, care urmărea să restaureze proprietatea privată în industrie, în sectorul bancar şi asupra pământului. În mijloacele de informare româneşti nu s-a menţionat nimic despre consiliile muncitoreşti, care au constituit baza regimului revoluţionar maghiar sau despre redobândirea demnităţii naţionale a Ungariei prin ruperea de Pactul de la Varşovia şi proclamarea neutralităţii.
În România, cei mai receptivi la mesajul Revoluţiei maghiare au fost studenţii din marile centre universitare Bucureşti, Cluj şi Timişoara – în special cei care studiau filosofia, istoria, limbile străine şi literatura. Este demn de menţionat că pe 8 noiembrie 1956 Hruşciov însuşi a vorbit despre ceea ce el a numit o „stare de spirit nesănătoasă” printre studenţii români şi a lăudat acţiunea promptă a conducerii PMR pentru eliminarea oricărei încercări de liberalizare141. Perspicacitatea tactică şi opoziţia tenace faţă de tendinţele revizioniste din toamna lui 1956 i-au îngăduit lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul diminuat în cadrul blocului sovietic după Congresul al XX-lea. După zdrobirea Revoluţiei maghiare, Gheorghiu-Dej le apărea ca un tovarăş de încredere şi celor mai conservatori dintre conducătorii de la Kremlin.
După noiembrie 1956, numeroşi scriitori, filosofi, jurnalişti şi alţi intelectuali de origine maghiară au fost interogaţi de Securitate şi închişi pentru mai mulţi ani pentru curajul de a fi salutat programul lui Imre Nagy142. Studenţii români din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, care reacţionaseră cu entuziasm la vestea revoltei din Ungaria şi încercaseră să iniţieze o mişcare similară, au fost supuşi persecuţiei staliniste: sute dintre ei au fost ridicaţi din amfiteatre şi cămine. Deşi intelectualii români nu au fost capabili să se organizeze într-o opoziţie coerentă, iar revoltele studenţeşti nu au fost decât reacţii spontane, regimul era cât se poate de conştient de pericolul mortal care îi ameninţa supremaţia.
Un nou val de represiune a afectat din nou eşaloanele superioare ale partidului. În perioada 1958-1959, mii de membri de partid au trecut din nou prin teroarea prin care trecuseră pe timpul lui Stalin. La ordinul lui Gheorghiu-Dej, Comisia Controlului de Partid, condusă de Dumitru Coliu şi Ion Vinţe (Vincze Janos), a lansat un nou val de anchete. Cei care crezuseră că în 1956 stalinismul era mort au fost nevoiţi să-l înfrunte din nou în anii ce au urmat Revoluţiei maghiare.
În acelaşi timp, comuniştii români au colaborat semnificativ la persecuţiile îndreptate împotriva revoluţionarilor maghiari. După ce i-a acordat mai întâi azil politic guvernului Nagy, Biroul Politic condus de Gheorghiu-Dej a devenit complice cu asasinii liderilor revoluţionari maghiari prin organizarea extrădării acestora la Budapesta, care pe atunci era ocupată de trupele sovietice. În timp ce liderii revoluţionari maghiari se aflau sub arest la domiciliu la Otopeni şi la Snagov, în împrejurimile Bucureştiului, un număr de membri ai partidului român, printre care se numărau Nicolae Goldberger, Valter Roman şi Iosif
141 Vezi „Pravda”, 10 noiembrie 1956.
142 Intelectualii de origine maghiară din România au fost mai expuşi ideilor reformist-marxiste care circulau la Budapesta; vezi Egon Balas, Will to Freedom, pp. 327-347.

Ardeleanu, au încercat să le smulgă mărturisiri. Iniţial, membrii guvernului Nagy au fost vizitaţi la Snagov de către Borilă şi Bodnăraş. Mai târziu, datorită legăturilor sale personale cu Nagy (din perioada exilului la Moscova), Valter Roman, fostul şef al postului de radio sponsorizat de Comintern, „România liberă“, care vorbea limba maghiară, a devenit persoana care asigura contactul permanent dintre români (şi patronii lor sovietici) şi fostul premier maghiar143. Între timp, s-au intensificat presiunile din partea regimului Kádár pentru a-i convinge pe români că membrii grupului Nagy erau nişte trădători care trebuiau trataţi ca atare. Emisarul lui Kádár, Gyula Kállay, a vizitat Bucureştiul în 1957 şi s-a plâns chiar de „tratamentul regal” pe care îl primeau Nagy şi prietenii săi din partea tovarăşilor români. Acestea au luat sfârşit atunci când Nagy şi colegii săi au fost transportaţi înapoi în Ungaria, unde a avut loc un pseudoproces care a dus la execuţia fostului prim-ministru şi a câtorva dintre asociaţii săi în iunie 1958. Comuniştii români au beneficiat direct de pe urma tragediei maghiare, pe care au folosit-o drept argument pentru întărirea controlului totalitar asupra ţării.